Întreținerea

Timp de lectură: 12 minute

Am patruzeci de ani, un serviciu de unde primesc salariul o dată la șase luni și datorii la întreținere. Astăzi, însă, voi achita.

– Bine ați venit, domnișoară.

– Sărut mâna, doamna Dina.

– N-ați mai fost pe la noi. Stați un pic să-mi iau ochelarii și să mă uit în agenda mea… Trei luni! O mie opt sute de lei, măi, mamă… Mamă, mamă… O grămadă de bani. Gazul. S-a scumpit gazul. Blocul nostru are centrala pe gaz…

– Îmi cer iertare, am mai fost și plecată din oraș…

Doamna Dina avea o  vârstă nedeterminată, un început de chelie, părul care îi rămăsese era vopsit galben și  făcut permanent. Își întâmpina toți oaspeții în negligé. Fusese măritată de două ori, prima dată cu un luptător de lupte greco-romane, a doua oară cu un violonist cu mustață. Obișnuia să-mi povestească lucrurile astea, cum au vrut cei doi să se lupte pentru inima ei și pentru mâna ei –  era măritată cu luptătorul pe atunci.

Dar doamna Dina nu i-a lăsat să se lupte, a băgat divorț și s-a măritat cu violonistul.

-Cum să îi las, domnișoară, că îi rupea mâinile amărâtului. Nu v-am zis că unul era luptător și unul violonist? Și cu ce mai cânta ăla la vioară cu mâinile rupte?!

Trăind așa, în negligé, încă se mai laudă cu pretendenți, chiar și un amorez din Horezu, asta e în județul Vâlcea. Nu mai știu cum s-au cunoscut, printr-o amică, parcă. Sunt câteva luni de când mi l-a cântat de parcă era un personaj dintr-un poem de Topârceanu:

– Are fermă și moară, mașină la scară și secretară, domnișoară. Și tot părul în cap, n-are ca mine, chelie.

– Și de ce l-ați respins, doamna Dina?

– Cum de ce, nu vedeți, domnișoară, că abia mai merg?

Apartamentul doamnei Dina pute a varză, a ceapă și a apropiere de moarte. Ușa de la baie e deschisă și acolo parcă se vede o jumătate de bărbat, în maieu. Să tot fie domnul Gelu, de la etajul V.

-L-am chemat pe domnul Gelu, domnișoară, să-mi pună un tron nou, de handicapați, că nu mai pot eu să stau pe din ăla normal.

Doamna Dina strigă:

– Domnu’ Gelu, sunt cu domnișoara Maria, de la apartamentul 46. Vă salută.

– Bună ziua, domnu’ Gelu.  

Dar domnul Gelu nu oferă niciun răspuns la acest salut, mormăie ceva din care nu se înțelege nimic. E ca și cum tocmai ar fi descoperit o limbă nouă, pe care încă învață să o vorbească.

-Așa, domnișoară, stați să vă tai chitanța.

Pe masa din sufrageria doamnei Dina stau alandala poze cu actori de la Hollywood, decupate din reviste destul de vechi. Văd un cap de Harrison Ford și un bust de Brad Pitt.  

– Văd că sunteți pasionată de filmele de cinema…

– Nu pasionată, domnișoară! Sunt înnebunită, căpiată. Actorii de la Hollywood sunt cea mai mare bucurie a vieții mele, în special Harrison și Brad. Ei sunt feblețea mea… Dar știți că ei sunt extratereștri, nu?

– Extratereștri?!

– Sigur că da. Extratereștri buni.

– Nu mai spuneți. Cum așa?

– Nimic nu știți, domnișoară. Sunt două feluri de extratereștri: buni și răi. Buni: actorii de la Hollywood, ăștia care-mi plac mie, domnul Iisus…

– Și Iisus Hristos era extraterestru?

– Haideți acuma, domnișoară, serios, cum să nu fie domnul Iisus extraterestru? Era extraterestru bun. Spune și rugăciunea: Precum în ceruri, așa și pe pământ… Eh?! Păi? Noi cum credeți că am apărut pe aici? Așa, din întâmplare? Nu există!

– Și extratereștrii răi care sunt?

– Cum care?! Șerpilienii, reptilienii, toate familiile regale, în frunte cu Regina Angliei!

– Regina Angliei e reptiliană?

– Reptiliană, domnișoară. Păi de ce a omorât-o pe Prințesa Diana, că ea a omorât-o.

– Ea a omorât-o?

– Ea, domnișoară. Nu personal, prin interpuși. Pentru că Prințesa, Dumnezeu s-o ierte, nu era reptiliană. Știți cum le zicea ea? Reptile, domnișoară, reptile! Și avea dreptate.

– De unde ați aflat toate acestea?

– Cum de unde? Din revistă.

Doamna Dina nu precizează din care revistă, domnul Gelu mormăie în continuare ceva în baie, eu abia aștept să mă întorc acasă, în apartamentul 46, vreau să uit că viitorul poate să arate așa.  

-Domnișoară, ia spuneți-mi, mai sunteți cu Texanul?

Texanul e prietenul meu. Doamna Dina îi spune așa pentru că poartă pălărie. Are tot patruzeci de ani și o slujbă la care își primește salariul ceva mai des, o dată la trei luni. Cu banii lui plătesc astăzi întreținerea.

– Să faceți copii, mamă, că eu uite dacă nu am avut copii – e rău! Cu luptătorul ce să faci, că era mereu plecat la lupte. Și violonistul – nevricos tare, bolnav cu nervii, nevroză! Mereu surmenat, cu vioara aia… V-am povestit că i-am îngropat pe amândoi? Că eu i-am îngropat, le-am făcut și pomenile – tot! Dar nu v-am zis de soacră-mea, asta, de-a doua, mama violonistului. Domnișoară, era o bețivă, și ea și fiică-sa, cumnată-mea. Îmi ziceau mie că sunt canceroasă, domnișoară! Și cine a făcut cancer și a murit ca proasta? Eh?! Și una, și alta… De-aia zic, domnișoară, să nu ziceți de rău de nimeni, că răul se întoarce.

Îmi mut greutatea trupului de pe un picior pe altul. Doamna Dina bineînțeles că mă vede cu ochiul din frunte.

-Vă grăbiți, domnișoară? Mereu vă grăbiți, așa sunt tinerii, se grăbesc. Nu, domnu’ Gelu? Se grăbesc tinerii?!

Domnu’ Gelu mormăie iar ceva din care nu se înțelege nimic, afară s-a întunecat și stă să plouă și dacă nu ies de aici în cinci minute doamna Dina o să devină și mai cheală, părul ei galben, ca puful de pui, e în pericol.

-La revoluție v-am zis ce am făcut? Nu v-am zis. Aveam un câine, îl botezasem Gogol, pentru că să știți, că eu, chiar dacă am fost contabilă la UMUC, mi-a plăcut să citesc. Literatură! Ruși! Mă dau în vânt după Gogol, domnișoară! Așa, cum ziceam, s-a făcut Revoluția, vum-vum, vâjâiau gloanțele, eu tot în bloc stăteam și atunci, dumneavoastră erați mică, nu știți, că nici nu erați la noi în bloc. Așa, și ies să îl plimb pe Gogol și să mai casc ochii pe la Revoluție, să văd și eu. Am dat o tură de bloc, după care m-am gândit: ia uite, domnule, să mor eu ca proasta pentru Revoluția lor. Poate mai mi-l omoară și pe Gogol, că nu se știe, nu? Și m-am întors acasă.  

– Doamna Dina, ați scris chitanța?

– Da, domnișoară, poftiți.

– Of, ați greșit numele proprietarei. Este Șerban, nu Stan. Trebuie să o faceți din nou.

– Hai că m-am tâmpit de tot. Ăsta e adevărul. M-am tâmpit. Dar v-am zis ce am visat azi-noapte? Am visat că am murit, domnișoară. Și așa moartă cum era eu, am ajuns în rai. Și în rai – Dumnezeu. L-am recunoscut imediat, zic: ce frumos e Dumnezeu! Dar uite acum, dacă mă pui să-mi aduc aminte cum arăta, nu mai știu. Dar era frumos, parcă semăna cu Florin Piersic, să zic. Eu mereu am fost cu Dumnezeu, știți că v-am dat iconiță, domnișoară… Așa, și era Dumnezeu, Tăticul meu, cum îi spun eu. Și mă întreabă Dumnezeu: “Sunteți doamna Dina?”. „Eu sunt, Doamne”. „Cu ce v-ați ocupat pe pământ, doamnă?”. Eu, în gândul meu: “Mă testează, ce parcă nu știe Domnul cu ce m-am ocupat, asta e bună!”. “Am fost contabilă la UMUC, Doamne. Și după aia am administrat blocul 1, de pe Republicii. Scara A. Și scara B”. “Aha”, zice Dumnezeu. “Și ce făceați doamnă, în calitatea asta, de administrator?”. “Acte, Doamne. Actele, actele, actele”. “Bun, asta o să faceți și aici, în rai”. “Cum, Doamne, tot actele? Am zis că dacă mor – scap”. “Nu scăpați, doamnă. Așa e procedura. Ce-ați făcut pe pământ faceți și aici”. “Doamne, dacă e pe așa, n-aș putea să mă întorc, să mai trăiesc?”. Și atunci m-am trezit, domnișoară. Vă dați seama, leoarcă de transpirație, păi nu e lucru ușor să îl visezi pe Dumnezeu…

– Doamna Dina, acum ați greșit data! E 14 aprilie,  nu 4 februarie!

– Hai că m-am tâmpit de tot. Dă-o încoace, să o fac din nou.

– Dar v-am zis, domnișoară, la ce mă uit acum? La filmul Rex, pe TVR 2. E cu un câine-polițist, prinde hoți, face de toate. Acum, la șapte trebuie să înceapă. La șapte și zece, de fapt. Și știți ce fac?

– Ce faceți, doamna Dina?

– Îmi aprind o lumânare și stau cu ea aprinsă și mă uit la film. Dacă mor, să mor cu lumânarea aprinsă.

– Haideți, doamna Dina, că nu muriți dumneavoastră…

– Cine știe, domnișoară? N-ați auzit ce am visat. Și ia uitați-vă aici.

Și doamna Dina își întinde mâinile către mine.

-Vedeți? Una mai mare și una mai mică. Am bolile oaselor, domnișoară. Osteoporoză, coxartroză și nu mai știu care. Rele! Boli rele! E așa… Ca niște acarieni care rod oasele așa, toacă, toacă, toacă, toacă, toacă. Oasele mele le rod ei mărunt, mărunt. Le fărâmițează, domnișoară.

– Îmi pare rău, doamna Dina, dar acum chiar trebuie să plec. Sărut mâna!

– Plecați, plecați, domnișoară. Așa sunteți voi, tineretul. Mereu vă grăbiți. Nu e așa, domnul Gelu?

Dar domnul Gelu n-a mai mormăit nimic, m-am uitat peste umăr și nici măcar nu l-am mai văzut, apartamentul doamnei Dina părea gol și părăsit și mirosea a varză și a ceapă și a apropiere de moarte și lângă televizor era o lumânare pe jumătate arsă. Nici măcar n-am oftat. Am plecat și gata.  

Andrei Crăciun este ziarist (a lucrat printre multe altele la: Recorder, Să fie lumină, Dela0) și scriitor (a scris printre multe altele: Aleea Zorilor, Cioran. Ultimul om liber, Viața de apoi a poetului).

f
1942 Amsterdam Ave NY (212) 862-3680 chapterone@qodeinteractive.com

    Free shipping
    for orders over 50%