Întâlnirea

3.4
(65)

Timp de lectură: 30,8 minute

De când are părul grizonant, tata seamănă cu Einstein. Seamănă ca două picături de apă, deși tatei îi lipsește mustața și e tras la față ca un bărbat de vârsta a treia proaspăt eliberat din lagăr. Îl aștept de cinci minute în capătul străzii pe care a locuit mama 18 ani, eu 17, soră-mea 16. E prima dată când ne întâlnim după zece ani. Îmi forfotește stomacul ca înaintea unui examen important și, cu toate că încerc să mă calmez făcând exerciții de respirație după o aplicație de body healing, încep să-mi tremure mânile, așa că renunț. Mă întorc cu spatele la bloc, dar nu pot rămâne întoarsă. Mereu am vrut să știu ce se întâmplă în jur. Una din spaimele mele cele mai mari este că mă va înjunghia cineva pe la spate. De fapt, imaginea e mai complicată de atât – cineva mă urmăreşte, se opreşte în spatele meu, mă întorc să-i văd chipul, iar el mă înjunghie direct în inimă. Nu știu cine e, dar știu sigur că e un bărbat. Însă acum soarele strălucește prea puternic pe cer ca să se întâmple asta.

Strada noastră e la fel cum am lăsat-o atunci când am fugit de acasă ori poate doar mai înghesuită din cauza mașinilor care s-au înmulțit în tot orașul. Pe vremuri, acesta era un oraș cu puține accidente rutiere, dar acum pare că lucrurile s-au schimbat, deși oamenii au în continuare rufele întinse pe sârmă și ascultă muzică tare. Atât de tare că se aude din bulevardul aflat la 100 de metri de blocul nostru. Pe vremuri, de la noi se auzea muzica tare. Cel mai des noaptea, când tata era beat. Avea o combină muzicală cu boxe de 90 de decibeli pe care le ținea la 80 când dansa uitându-se în oglinda de pe ușă sufrageriei. Niciodată nu am dormit în serile în care tata bea, nu știu cum e să fii un copil odihnit. Ne culcam toate în dormitor, chinuindu-ne să ne ținem respirația încât să nu recunoaștem una alteia că suntem treze. Mama la marginea patului, soră-mea la perete, eu la mijloc unde nu-mi plăcea pentru că mă sufocam, dar soră-mea se sufoca și mai tare între noi, așa că mă sacrificam. În acei ani vecinii nu sunau la Poliție pentru perturbarea liniștii publice. Uneori sunau la ușă sau băteau în calorifer, dar Poliția n-avea treabă. Stăteam în pat, cu lumina stinsă, cu ochii închiși, imaginându-mi-l pe tata cum dansa – cu picioarele crăcănate, dând din brațe ceva mai lent decât la karate, țuguindu-și buzele și privindu-se încântat. Între melodii îl auzeam vorbind singur. Odată s-a întrebat: îți place, bă, moaca ta?!, iar răspunsul inițial a fost un zgomot puternic provocat de oglinda făcută țăndări. Apoi și-a spus, resemnat: n-are nimic, n-are nimic, eu sunt mai tare ca piatra, eu nu mă dau pe nimeni. 

Când lua o pauză de la dans, o chema pe mama să stea cu el. Îi împuia capul cu întâmplări de la lucru, cu amintiri din epoca de aur, cum se referea la familia lui de origine, sau despre oamenii din satul lui natal. Un sat sărac de câmpie unde oamenii munceau de dimineața până seara la colectiv. Tata a crescut într-o casă cu două camere, alături de bunicii mei, de o străbunică și de încă trei frați. Podeaua casei era din lut, iar primăvara bunica o înnoia cu pământ proaspăt, pentru că peste iarnă și de la ploile de peste an apăreau denivelări și mergeau prin casa ca pe o stradă cu gropi. În unele locuri, puțina mobilă pe care o aveau era lăsată, după cum se tasase pământul în timp. Toate amintirile astea mă liniștesc, deși imaginile care-mi trec prin minte sunt mult mai dureroase decat cuvintele.

Tata iese din scara blocului val vârtej și-mi face imediat cu mâna larg, de parcă ne luăm la revedere înainte să urce pe Titanic. Are părul vâlvoi, părul lui Einstein, o geacă din fâș verde cu mov, cu mâneci bufante și prinsă deasupra buricului, cu fermoarul tras până sus, unde gulerul stă ușor căzut în afară. Deși strânși bine cu o curea la mijloc, blugii negri îi vin largi la șolduri, ca o fustă în cloș. E prima oară în viața mea când îl văd îmbrăcat ca un histrion.

– Ce-mai-faci, ce-mai-faci? mă întreabă cântat, de la zece metri distanță, zâmbind și cu lacrimi în ochi. Ia uite ce mare te-ai făcut! spune îmbrățișându-mă.

Am aceeași înălțime de la doisprezece ani – 1,53. Am fost o dezamăgire pentru antrenoarea de handbal care m-a luat în echipă la zece ani când aveam 1,50 și eram printre fetele înalte din școală. Încerc să-mi țin respirația, pentru că nasul îmi ajunge la pieptul lui, unde miroase a tutun ieftin, balsam de rufe și alcool. Țin mâinile aiurea pe lângă mine, fără să reușesc să îi întorc îmbrățișarea. În ultimul an am vorbit la telefon aproape lunar, într-o încercare a mea de a înțelege ce s-a întâmplat, dar fără să am curajul să mă întorc acasă. Tata e imprevizibil, e greu să-i fii aproape. Pare că uită ușor sau că are suficient de mult bun simț încât să nu mă întrebe de ce am plecat, dar, în general, una spune și alta face, se răzgândește de câteva ori până ia o decizie și îți povestește de fiecare dată aceleași lucruri. Acum am stabilit să ne vedem în stradă și să mergem să mâncăm ceva la o terasă, dar insistă așa mult să trecem mai întâi pe acasă încât, deși îl rog de câteva ori să ne ținem de planul inițial, până la urmă cedez. Vrea neapărat să-mi arate ceva. Mă ține de gât și râde, spunând continuu că se bucură să mă vadă. Am un gol în stomac și mi-a crescut temperatura. Merg mai încet decât el, aproape cu un pas în urma lui, parcă opunând rezistență, deși am un cuțit la gât. Știu că în viața ta de zi cu zi nu te gândești în acest mod la cuțite, dar eu o fac. Noaptea în care tata a tăiat-o pe mama la mână, doar ca să-i arate că el poate face orice, e ca o tăietură fină ce va rămâne cu mine toată viața.

– A venit fie-mea de la București, îi spune unui vecin care ne privește de la geam și care nu-l întrebase nimic.

Îl salut, iar omul răspunde la fel de crispat ca mine. Nu îl cunosc, trebuie să fie cineva care s-a mutat în cartier după ce am plecat eu. Pe scări mă lasă liberă și urcă săltat câte două trepte ca să ajungă la ușa apartamentului mai repede. Scările sunt pătate de var ori de vopsea și din loc în loc, fac mici slalomuri ca să pot urca fără să calc pe ambalaje și chiștoace de țigări. Pe pereți sunt urme de chei scrijelite, o metodă de distrugere a pereților pe care o întrebuințam și eu și prietenii mei în copilărie. Puneam cheia pe perete și trăgeam o linie din capătul scărilor până jos, așa, ca semn că trecusem pe acolo. Unii scriau chiar: Laur, 17-VIII-1995 sau Tita e curvă, Tita fiind o vecină din alt bloc care niciodată nu intra pe la noi prin scară, pentru că altfel ne-ar fi bătut pe toți. Bătuse toți băieții de la ea din scară, mai puțin pe Laur, care făcea karate și pe care nici noi nu-l certam când ne strica pereții. Cum se învârte cheia în ușă, cum vecina de lângă deschide ușa:

– Ce faci, bă, Adriane? Așa ne fu vorba? îl întreabă din ușă.

– Ia lasă, ciocu mic, trec eu pe la tine mai încolo și vorbim, îi zice tata încurcat, din dreptul ușii ei, trăgând de clanță.

– Lasă ușa, zice doamna Luminița trăgând la rândul ei de clanță, nu comanzi tu în casa mea! Ce faci, veniși pe la taică-tău? mă întreabă încântată când își dă seama cine sunt.

– Da, bună ziua! Ce mai faceți?

– Bine, uite pe-acasă, dar avusăi o treabă cu taică-tău și nu se ținu de ea, spune uitându-se cu dispreț la tata care între timp intrase la noi în casă și-mi făcea semne ba ducând mâna la cap, ba la gură.

Trebuia să înțeleg că vecina era nebună și beată, ceea ce părea adevărat, pentru că asta a fost dintotdeauna părerea oamenilor din cartier despre ea. O perioadă a fost amanta unchiului meu, când el era căsătorit, iar tata a păstrat secret. Atunci familia noastră a devenit mai apropiată de vecina. Îi spun că nu rămân acasă și că se rezolvă imediat orice problemă are, dar ea trântește ușa cu putere după ce-mi spune că tata e un mincinos. Și ea spune un lucru adevărat. Tata înflorește mult realitatea.

– Dă-o-n pizda mă-sii, e nebună.

Mă uit din hol în living și spre bucătărie, camerele care au ușile deschise. Peste tot e haos – pe o masă de șase persoane din living sunt două televizoare cu tub, prăfuite și un teanc de caiete îngălbenite. Pe jos sunt înșirate reviste sportive, deschise la paginile cu rezultatele unor meciuri de fotbal, probabil. Covorul e decupat pe mijloc, doi metri pe doi, iar linoleumul de sub e înnegrit în câteva locuri. Pe colțarul lung sunt multe haine întinse, iar în mijloc sunt mai multe îndesate în spătar, de parcă le-a așezat ca o pernă. În dreptul lor, pe un scaun cu vopseaua sărită, e un pahar de masă și o sticluță de vin. Observă că sunt uimită și mă întoarce spre peretele din față, care dă spre baie:

– Îți place? Te-am înrămat, îmi spune tata arătând cu mâna spre un tablou alb negru de 30 pe 40.

– Îmi place, îi spun zâmbind.

– Voiam să-ți arăt ce frumos îți stătea cu părul lung până la cur!

Nu-i răspund, dar zâmbesc în continuare. Din adolescență îmi țin părul doar până la ureche. Până la cinci ani am avut părul lung, eram blondă cu ochii albaștri, ca fetițele frumoase din reclame, dar mama se chinuia foarte tare să mă pieptăne, așa că s-a decis să mă tundă, iar tabloul este făcut la un studio foto de pe singurul bulevard al orașului nostru micuț. Înainte de asta, m-a păcălit – mi-a spus că am păduchi și trebuie să mă perie bine ca să cadă gândăceii cărora le trosnesc burțile pline de sângele meu, dar mi s-a părut o poveste prea interesantă ca să o păstrez doar pentru mine. Le-am povestit imediat prietenilor mei care le-au povestit mamelor lor care i-au povestit mamei mele. Se bârfea mult la noi în cartier, pe vremuri. Toată lumea știa ce făcea toată lumea. Chiar și acum mă sună uneori vecina de sub noi să-mi spună ce face tata. Tata nu face nimic – o perioadă a vândut lucruri din casă pentru băutură, dar doar mașina de spălat rufe a mai rămas de vândut. Haine primește de pomană de la prieteni. Toți vecinii mă întreabă de unde are tata bani, dacă nu lucrează.   

– Hai să mergem, îi spun.

– Mergem, mergem, vrusăi să-ți arăt că erai mai frumoasă când erai mică, îmi spune umflându-și pieptul și îndreptându-se de spate.

Face asta ca să nu văd haosul din bucătărie, dar l-am văzut deja. Pe faianța are stropi de grăsime necurățați de ani. Farfuriile sunt înșirate pe blatul de lucru, fiecare farfurie e de câte-un fel, unul ieftin, primit de la vecine de ziua morților. Lichidul rămas într-un borcan de 800 de mililitri de murături a făcut floare. Înainte să întrerupem relațiile, când vedeam cum trăiește îl certam, apelând la argumente pe care orice om le-ar fi înțeles, dar el e demult într-o lume a lui din care nu voi mai încerca să-l scot. Mă duc în sufragerie unde, ca să mă pot așeza, dau la o parte câteva haine.

– Stai să le iau de aici, dar sunt curate, spune, de parcă faptul că sunt curate mă îndreptățește să mă așez pe ele. Am băgat o mașină de spălat alaltăieri și n-am avut timp să le aranjez după ce s-au uscat – cine vine la mine în casă? N-am eu treabă cu lumea, fac ce vreau în casa mea, îmi explică în timp ce mută hainele un metru jumate mai încolo. 

Sunt curate, într-adevăr, doar că sunt haine spălate de câteva săptămâni bune. Colțarul din catifea este plin cu haine de purtat în toate anotimpurile. Canapeaua să aibă cam 1,80m, iar șezlongul din stânga încă 1,30 – peste tot sunt numai haine. Mă lipesc de brațul din dreapta al canapelei, aproape de ușă, iar el se așază lângă mine. Deși am emoții să-l văd, nu-mi mai e frică de el, are 42kg pe 1,70, dar îl resping pentru că miroase urât. Evit să-l privesc, așa că mă uit doar în față, în oglinda barului fără ușă din bibliotecă. Nu-mi amintesc când am avut ușă acolo, poate niciodată. Poate el singur a dat-o jos, ca să se privească și în asta când dansa.

 Sună cineva la ușă, iar tata merge deranjat să răspundă.

– Ia să vezi că tot asta e…

Da, e tot doamna Luminița. Vorbesc ceva încet, dar până la urmă tata iese pe coridor și închide ușa. Merg și mă uit pe vizor. Vecina flutură niște foi în fața tatei. Îi zice că nu e corect, că a tras-o în piept, că o crede proastă. Ridică vocea, iar tata îi pune o mână la gură, apăsând cu cealaltă pe clanța ușii. Mă dau înapoi câțiva pași când se deschide.

– Aici erai? mă întreabă doamna Luminița. Eu cu taică-tău aveam o treabă, dar el își bate joc, spune. Ia uite – a băgat meciurile greșite și el a rămas cu banii mei.

– N-am rămas, mă, cu nici un ban, astea mi-ai zis tu să-ți bag, vrei să-și arăt foile cu scrisul tău?

– Ia arată-mi, hai.

– Păi cine ești tu, Poliția?! N-am ce să-ți arăt, ia du-te la tine acasă că aici e proprietate privată!

– Fii atentă, taică-tău joacă la pariuri pe banii mei și mă fură. Vreau să-mi dai banii înapoi, îmi spune, împungându-mă cu degetul în piept. Dacă nu-mi dă banii, mă duc la Poliție. Eu l-am ajutat mereu, l-am împrumutat, i-am dat de mâncare… așa se comportă el cu mine? E frumos?

Tata face semne în spatele ei, ca un puștan de școală generală care se prostește în spatele unui profesor. Pare să spună că trebuie s-o las să-și facă numărul și să nu-i dau nici un ban, dar vecina se întoarce brusc spre el și-l face măgar bătrân.

– Eu sunt în floarea vârstei, îi răspunde, tu ești hoașcă bătrână! Dă-i, tata, niște bani, acolo, să ne lase în pace, îmi spune.

– Cât trebuie să văd dea? o întreb, iar tata își duce o mână la cap, semn că am greșit întrebând-o.

– 10 lei de azi și 5 lei de ieri. Dacă câștiga îți ceream două milioane, să știi, îmi spune.

– Îi cereai pe mă-ta, se aude tata din spate, luând-o pe braț să o dea afară.

– Stați, imediat vă dau banii, îi spun.

Caut în portofel 15 ron, dar găsesc două bancnote de 10 lei. Din living, unde am lăsat geanta, îi aud vorbind în șoaptă. Mă uit mai bine în jur și văd că în bibliotecă sunt multe foi micuțe cum are doamna Luminița în mână. Pe jos, sub televizoare, sunt reviste de la Casa de Pariuri, pe coperta roșie a cărora e scris cu galben – Pariază!  Mă întreb de ce a insistat să venim în casă, dacă exista pericolul să-l deconspire? Știu cum arătam când eram fetița cu părul lung. Vecina e grasă, de două ori cât tata, îi lovește tâmpla de mai multe ori cu degetul ei gros, dar tata se preface că i-l mușcă și încep să râdă amândoi. Îi dau banii și îmi mulțumește de mai multe ori. Spune că eu eram preferata ei din fața blocului – o fetiță drăguță și politicoasă.

– Să mai vii pe la taică-tău, să te mai vadă și el, îmi zice plecând. Nu e om rău, s-a schimbat mult, nu mai dă muzica tare. De când ați fugit voi, e liniște aici.

Lumea crede că am greșit plecând de acasă, dar lumea crede ce e ușor să creadă. Am plecat într-o noapte friguroasă de februarie. Cred că mama s-a temut mai mult ca altădată în acea noapte pentru că înțelesese unde se poate ajunge. Tata era doar un pic amețit atunci când a tăiat-o la mână. I-a zis ia pune mâna pe masă să-ți văd mai bine degetele și a înfipt cuțiutul între police și index, crestându-i pielea dintre ele. Cum a țipat ea atunci, nu am auzit nici în filme. Așa că ne-a zis dintr-odată, când tata se pregătea să meargă să-și mai cumpere ceva de băut de pe bulevard.

– Când închide ușa, ne ridicăm și plecăm. 

N-am avut curaj să o întrebăm unde, dar știam puținele opțiuni. Ne-am ridicat și ne-am luat gecile pe noi, căciula, fularul și ghetele. Aveam niște pijamale groase cu căței bucuroși. Mama a luat bani din sertarul mobilei de la bucătărie unde se țineau banii casei. O urmăream tăcute din hol. Sora mea era aliatul meu slab, mereu înspăimântată când ei se certau, dar atunci eram și eu înspâimântată văzând-o pe mama furând. Soră-mea a luat câteva monede căzute pe podea. Ele mai furau bani din buzunarele tatei, atunci când el ajungea acasă prea beat ca să mai știe cu ce rămăsese după ce cinstise pe toată lumea din bar, dar banii din sertar nu se furau niciodată.

Ne temeam să nu ne întâlnim cu tata pe scară, dar și de ce putea să facă mama. Când lua bătaie se comporta diferit față de cum o făcea acum. Acum stătea demnă de parcă urma să plecăm într-o excursie demult planificată, eventual cu importanță pentru omenire. Se întinsese în pat într-o pereche de pantaloni tricotați, negri și strâmți, și-a luat paltonul-pelerină maro închis, cu fular bej închis pornind din gluga de aceeași culoare și cizmele negre, până sub genunchi. Nu fusese mulțumită când își cumpărase paltonul. Existau pe piață două feluri – lung până în pământ și scurt până la genunchi. Și-ar fi dorit unul lung, negru, cu glugă și fular roșu, dar îi ajunseseră banii doar pentru cel scurt. Părinții noștri aveau banii la comun, iar tata avea salariul mai mare, numai că o dată pe lună își cheltuia într-o seară aproape tot salariul la restaurant, deci trăiam cu banii mamei, din care rar i se permitea să-și cumpere câte ceva. De Paște sau când era nevoie să ne înnoim garderoba, mama era întotdeauna ultima pe listă. Își cumpăra hainele cele mai ieftine ca să-şi poată lua mai multe.

Tata era iute de picior. Spre deosebire de câțiva vecini de-ai noștri, colegi de-ai lui de muncă, el pleca cel mai târziu de acasă dimineața și se întorcea primul după amiaza. Avea puțini prieteni sau, mai bine zis, nu avea nici un prieten în adevăratul sens la cuvântului. Niciodată nu l-am auzit vorbind cu cineva onest, spunând ceva despre el. Conversațiile lui se opreau la politică, fotbal, vreme sau mașini. Era conștient de felul său de a fi și așa voia să fim și noi. Să avem încredere doar în noi două, ca surori și în el. În mama, nu, mama era incapabilă să ne ajute să luăm o decizie, deoarece ea avea multe prietene în cartier, iar tot ce fac femeile atunci când se adună este să le bârfească pe cele care lipsesc – știa el, vara le urmărea de la fereastră. Numai că mama, în acea noapte geroasă de februarie, s-a distanțat de femeile din cartier care-și ascultau supuse bărbații. Mama ne-a zis că plecăm, a luat bani din casă și am plecat. Chiar am plecat. Am coborat scările în fugă, desi abia le atingeam, călcând aproape pe vârfuri, ca nu cumva să ne audă tata pașii de oriunde ar fi fost. Locuiam într-un cartier liniștit în care, după miezul nopții, doar ușa noastră se deschidea și se închidea la loc după un sfert de oră. Atât îi lua tatei până pe bulevard unde exista un singur chioșc non stop, la parterul unui bloc. Norocul nostru în acea seară a fost că și ușa din spatele blocului era deschisă, aşa că am evitat o întâlnire față în față. Când am ajuns la baza scărilor, acolo unde culoarul care ducea la ieșirea din spate se intersecta cu casa scării, am fost sigură că cineva ne va lovi în cap cu un topor sau cu o bâtă de baseball și că acela va fi tata. Nu văzusem niciodată o bâtă de baseball în realitate, dar totul părea posibil. Cu un cuțit ar fi fost greu să ne omoare pe toate repede.

În stradă am înțeles unde mergem. Dacă n-ar fi burnițat, orașul ar fi părut încremenit. Era prea devreme să ne simțim salvate. Încercam să mă asigur că nimeni nu stă ascuns după mașinile parcate de-a lungul străzii sau în scările de bloc, dar tot de tata mă temeam cel mai mult. Tata era alcoolic, dar nu prost. Dacă nu ne-ar fi găsit acasă, ar fi putut să vină după noi în stradă, deoarece știa că nici un vecin nu ne-ar fi primit în casa lui peste noapte. Oamenii ne evitau. Faptul că îl salutau sau că vorbeau în weekend nu însemna că ar fi fost dispuși să ne ajute. Nici părinții mamei nu voiau să se bage în discuțiile din familia noastră, dar doar la ei puteam apela atunci. Mama era la mijloc și nu ne ținea de mână pentru că nu avea mănuși. Nu-mi amintesc ca mama să fi avut vreodată mănuși până pe la 40 de ani. La fel cum nu aveam nici măcar o umbrelă în casă. Era inutil să dăm bani pe umbrelă când locuiam într-o zonă în care ploua rar. Am tăcut tot drumul. Pașii noștri, deși ne-am fi dorit să nu se audă, vorbeau în locul nostru. Un stâlp de iluminat din trei avea becul ars, iar în lumina slabă pe care o răspândeau, coroanele copacilor de pe trotuar păreau dintr-un oraș părăsit. În alte condiții ne-ar fi fost teamă să mergem pe o stradă pustie, dar acum asta voiam – să fim singure, să ne vedem de drumul nostru până la stația de taxiuri, să urcăm odată în mașina aia și să ajungem la bunici. Dacă ne-ar fi ieșit cineva în cale, sigur ar fi fost tata sau vreunul ca el. Și de taximetriști ne era frică. Tata ne spusese că cei mai mulți conduc beți sau sunt criminali care abia așteaptă fete sau femei singure la ei în mașină. Tata avea darul de a-ți arăta că orice lucru e rău pe lumea asta. În afară de lucrurile pe care le făcea el, toate celelalte erau greșite.

Dar astea sunt lucruri pe care rar mi le amintesc. Tata are acum demență alcoolică și o casă vraiște. E prima dată când îl văd după zece ani. La telefon, deși uneori îmi povestește despre navete spațiale, pare mai bine decât înțeleg acum că este. Uneori e nevoie doar să-ți faci curaj să pleci spre un loc anume. Acesta este un text pe care nu ar fi trebuit să-l scriu niciodată, dar mintea mea a încercat să se salveze, agățându-se strâns de tot ce poate fi povestit ca un naufragiat de o stâncă. Nu am știut că lucrurile ascunse dor, am crezut că secretele pot fi descrise fără să te stăpânească, fără să te întristeze și mai tare când ajung la lumină. Îmi plac diamantele – fiecare fațetă are altă strălucire, lumina trece diferit prin fiecare părticică a lor. Așa e tata. Doar că prezența lui aduce întuneric și durere. Trebuie să mă mișc puțin ca să văd altceva. Mă aplec și iau o revistă de sub masa cu televizoarele. Tata e la toaletă, așa că îi pot studia însemnările din paginile revistei. În dreptul rezultatelor de la tenis e scris Mihai, al celor de fotbal Viorel și doamna Luminița, iar la box doamna Luminița. Pe ultima pagină e detaliată o schemă din care ar trebui să înveți cum să pariezi, deasupra căreia tata a scris – DE RECITIT și a încercuit Pariu Domino. Tata deschide ușa de la baie, așa că bag repede revista în geantă. Are prea multe ca să-și dea seama ce lipsește.

– De ce-i dăduși bani? Ce treabă am eu că-mi dă ea rezultatele greșite?! Eu bag ce zice clientul. Ce, eu sunt Einstein să știu ce iese?!            

Ți-a plăcut această povestire?

Apasă pe una din stele pentru a vota.

Scor 3.4 / 5. Număr voturi: 65

Nu sunt voturi până acum. Votează primul!

Da mai departe:

Diana Bădica s-a născut în 1985 la Slatina, loc pe care-l are mereu în povestiri, chiar dacă nu e amintit. Scrie încet, pentru că este corporatistă full time și scriitor part time. A lucrat la Părinți (Editura Polirom, 2019) șapte ani.

f
1942 Amsterdam Ave NY (212) 862-3680 chapterone@qodeinteractive.com

    Free shipping
    for orders over 50%