Eforie

3.1
(42)

Profesorul era fericit: scăpase! Împerechindu-și șosetele, Profesorul cânta voios și fals, așa cum îi plăcea lui (și cum nu-i plăcuse ei niciodată), un cântec vechi, un cântec porcos, un cântec de băieți: „Din cireș până-n cireș”. De punctat, puncta pasajele de forță cu mișcări grotești din bazin, pe care se silea să le execute cât mai atletic, iar pentru asta se verifica când și când în oglinda proastă a șifonierului. Șifonierul era vechi, oglinda reda o imagine cu „ape”, dar profesorului nu-i păsa. De ce să cumpere un șifonier nou, dacă ăsta vechi, moștenit de la Tanti Mimi, era încă bun? Ce, facem și mofturi acuma? Bine, nu mai era cazul. Ea plecase de tot.

Și profesorul pleca. La mare pleca: își făcea bagajul. Unul sumar, că doar la mare nu merge omul ca să facă parada modei (cum făcea ea), ci să se simtă bine, în haine comode, vechi, bine date pe corp. Asta fusese dintotdeauna teoria profesorului, dar și-o ținuse la cutie de-a lungul acestor zece ani, că ea înnebunea dacă o auzea. Pentru ea, hainele erau carte de vizită, CV și poză înrămată de pus pe birou – în același timp. Banii profesorului se duseseră pe atât de multe haine, că el și băieții cu dubița făcuseră șase drumuri pe scări, că liftul iar era stricat, ca să care mulțimea de saci de plastic. Și tot mai rămăsese un teanc de cutii de pantofi, în debaraua mică, despre care ea zisese că vine să îl ia altă dată, că în cutii erau cizmulițe de iarnă. Profesorul era mulțumit și așa. Să vină când vrea ea, n-avea cum să-l deranjeze, doar debaraua aia nu văzuse picior de damigeană sau de borcane de murături, în ăștia zece ani. Înainte, ehehe… dar durase puțin.

Înainte de ea, profesorul locuise singur, în apartamentul cu două camere, lăsat moștenire de Tanti Mimi, cu condiția ca profesorul (care pe atunci nu era profesor, ci student) să facă stagiul militar. Profesorul ura armata și se eschivase cât putuse, evitase șapte recrutări la rând, dar la a opta se dăduse prins, că Tanti era din ce în ce mai bătrână, putea muri oricând, el ar fi rămas fără apartament și era păcat, că de d-ăștia care locuiau cu părinții era plin orașul. La întoarcere, luase cheile de la Tanti Mimi – care nu plânsese, că văduvele de ofițeri nu plâng – se instalase fericit în apartamentul cu miros de bătrâni, cu mobilă de bătrâni, cu covoare de bătrâni, cu icoane de bătrâni, cu scoarțe de bătrâni și cu vesélă de bătrâni, apoi îi chemase pe băieți și dezgropaseră cu toții civilia, spărgând valizele de lemn cu picioarele. Fusese frumos. Vecinii nu apreciaseră. Nici poliția.

Profesorul nu știa să facă nimic, în afară de ceea ce învățase la facultate, așa că nu i-a dat altceva prin cap în afară de a se angaja la o școală de cartier, unde spera să n-aibă prea mare bătaie de cap; copiii, tot copii! Ce știau ei? La urma urmei, el era om cu apartament și cu armata făcută, așa că nu-i păsa de nimeni. Primea o leafă ciudată, de 35 de dolari pe lună, și-și suplimenta veniturile cu lecții particulare, pe care nu cerea mult, că părinții copiilor erau fie săraci, fie foarte săraci. Ea era în clasa a opta și nu avea bani, iar părinții ei nici atât, așa că a plătit cu ce avea și ea, apoi s-a mutat la profesor acasă, cu binecuvântare de la părinți, care aveau și alte guri de hrănit. Ea era fericită… fusese fericită. Scăpase! Învățase foarte bine în toți cei patru ani de liceu, ieșise a cincea pe clasă – și era un liceu bun. Intrase la facultatea pe care și-o visase, o terminase fără să pice vreun examen și apoi se angajase după numai o lună de căutare, ceea ce nu izbutea mai nimeni, că erau ani grei. Băieții îl invidiaseră la început pe Profesor („Al dracului!”), pentru că tuturor le fusese extraordinar de greu să găsească de lucru după armată, dar cu timpul își construiseră vieți normale, unele mai seci, altele mai pline, iar altele chiar fericite.

Profesorul nu era fericit. Hormonii lui erau fericiți, pentru că ea era energică și pricepută, îi dădea Profesorului tot ce-i trebuise și chiar mai mult, așa că el, singur dintre toți băieții, fusese fidel. Zece ani de fidelitate. Femeile de toate vârstele îl plăceau, dar numai cele foarte proaste nu vedeau imediat că era „luat”, iar foarte-proastele din mica lume a Profesorului s-au împuținat pas cu pas, odată ce toată lumea înainta în vârstă. Pentru ea, „vârstă” însemna cu totul altceva decât pentru el, care se îngrășa, se blaza și chelea de la an la an, așa că nimeni nu s-a mirat când, după numai o lună de interviuri, ea s-a angajat ca secretară la o firmă cu capital majoritar italian. Secretara șefului. Secretară doi, da, avea și ea șefa ei, dar primul salariu pe care l-a adus acasă era de 11 ori mai mare decât salariul Profesorului. „Acasă” încă era apartamentul. N-a mai fost multă vreme. După ce ea a fost avansată la demnitatea de secretară unu, rigorile jobului au început s-o țină din ce în ce mai mult în câmpul muncii. Lungi ore suplimentare, pe care Profesorul și le umplea uitându-se la televizor. Să fi fost cu zece ani mai tânăr, ar fi ieșit cu băieții. Acum nu mai avea cu cine ieși. Băieții erau „cazați”. Iubitele lor nu apreciau orele suplimentare. Cum Profesorul nu mai avea putere și pentru lecțiile particulare, facturile casei au început, treptat-treptat, să fie achitate de ea, până când Profesorul a ajuns să nu mai plătească nimic, nici chiar hainele de pe el. I le cumpăra ea.

Dar a refuzat să renoveze. Oricâte argumente a adus ea, Profesorul s-a ținut tare: nu. Și „nu” a rămas. A ajutat-o să-și pună hainele în sacii negri de plastic, apoi Profesorul a luat un ghem vechi de sfoară, de prin sertarele lui Tanti Mimi, și a legat bine sacii la gură. Profesorul iubea treaba făcută temeinic.

Ar fi trebuit să se ducă în Vama Veche, dar întreaga plajă era plină de mirosul ei. Și apa mării la fel. Noaptea, în apă, așa îi plăcuse ei cel mai mult. Nisipul păstrase urmele tălpilor ei goale, iar la Ovidiu era plin de umbra ei din cei zece ani, așa că, din toate motivele din lume, Profesorul nu se putea duce în Vama Veche.

S-a dus la Eforie. Ce putea merge prost la Eforie? Profesorul era ferm hotărât să-și ia viața înapoi, să șteargă cu buretele cei zece ani care îi fuseseră furați. Numai că s-a îmbătat încă din prima seară, iar cei doi adolescenți cu care intraseîn vorbă i-au făcut propunerea încă înainte de zece: „Tată, 50 de lei de om și te lăsăm să sugi pula. Se vede că ești stătut. Da’ repede. E plin de voi p-acilea, nu stăm după tine”.

Ți-a plăcut această povestire?

Apasă pe una din stele pentru a vota.

Scor 3.1 / 5. Număr voturi: 42

Nu sunt voturi până acum. Votează primul!

Da mai departe:

Mihai Buzea (n. 1971), absolvent de Filologie (1996) şi de master (2005), a fost profesor, vânzător de asigurări şi reporter. În prezent este colaborator la revistele Timpul, Dilema Veche şi Familia. Alte ocupaţii: om bun la toate, plimbător de câini, traducător, babysitter, Moş Crăciun, fabricant de lucrări de diplomă, chelner, paznic de noapte. A lucrat ca bişniţar în anii ’90 (Praga, Istanbul, Cracovia), ca muncitor necalificat în anii 2000 (Budapesta, Paris, Lyon) şi ca muncitor intelectual în Bucureşti după 2006 (copywriter). Odată cu deschiderea Marii Britanii (ianuarie 2014), a plecat la Londra, unde a învăţat meseria de arborist, descrisă în romanul-reportaj Gastarbeiter (2017). A publicat în 2006 romanul Berile de Aur, în 2018 Jimmy şi biografia romanţată Povestea lui Vasile Pogor, în 2019 Recrutorii, iar în 2021 Paralel.

f
1942 Amsterdam Ave NY (212) 862-3680 chapterone@qodeinteractive.com

    Free shipping
    for orders over 50%