Iluzionism

3.7
(180)

Timp de lectura: 20,5 minute

Nu mai trecusem pe la ea de aproape cinci ani. Atunci mă chemase să-mi dea mîncare gătită pentru cei mici, dar ne-am certat chiar cînd eram pe picior de plecare. După ce am ieșit din bloc, am aruncat plasa cu vasele într-un tomberon.

Înainte să urc, m-am așezat pe băncuța din fața scării. Două fetițe săreau pe trotuar. Cea mică, cu obrajii plini de pistrui, s-a uitat la flori și a zîmbit. Dacă ei îi plac, o să-i placă și mamei, mi-am zis. Am rămas cu privirea la șotronul strîmb, desenat cu roșu și am așteptat o vreme pe cineva care să deschidă ușa de la intrare. Pînă la urmă, mi-am pierdut răbdarea și am format un număr la întîmplare pe plăcuța interfonului, singura schimbare la clădirea aia prăpădită. Am tras de ușa grea cînd s-a auzit zgomotul metalic al încuietorii și am luat-o pe scări, pînă la doi.

Mi-a deschis un bărbat îmbrăcat cu o vestă verde, care-i acoperea burta pînă deasupra curelei. Cred că arătam caraghios cu ditamai coșul de flori în brațe.

— O caut pe Maria Stănescu, am zis încet, gîndindu-mă disperat că se mutase.

— Maria!

Continua să se zgîiască la flori. Era mai tînăr ca mama și mă întrebam cine putea fi. Dintr-o dată, ochii lui mari, albaștri, ca de broască, mi-au zîmbit. Mai bine dădeam un telefon înainte, mi-am zis și am apucat coșul de toartă.

— Vino-ncoa! a strigat fără să-și ia ochii de la mine.

Mama a apărut în spatele lui și a făcut fața aia ca atunci cînd veneam acasă bătut sau cu hainele murdare. L-a dat la o parte pe tipul care stătea ca o momîie și m-a luat în brațe. Se îngrășase. Am auzit-o cum respiră în urechea mea, ca și cum urma să plîngă.

— Unde-s copiii? s-a uitat în holul blocului.

— Hai să intrăm, am spus și-am luat-o de braț.

În sufragerie, aceeași mobilă, dar pusese biblioteca pe peretele opus și canapeaua lîngă colțul de lîngă fereastră. Era acoperită cu o pătură verde, scămoșată, iar deasupra ei, am recunoscut ultimul tablou făcut de taică-miu.

— El e băiatul meu, i-a zis tipului care-mi deschisese, și care s-a așezat aproape de măsuța de cafea, în fotoliul tatei.

— Am auzit multe despre tine, m-a privit ca și cum trebuia să-i dau socoteală.

I-a cerut mamei să aducă pahare, dar ea își trecea a doua oară mîinile albite peste față.

— Haide, femeie, du-te la bucătărie. Bei un vin de țară? m-a întrebat și a deschis cu grijă sticla din care a răbufnit acidul.

Mama a dat din cap și a ieșit. Avea picioarele foarte groase, pline de varice.

— Se bucură c-ai venit. Dar ai dat-o peste cap, m-ai înțeles? La vîrsta noastră contează și un telefon de cîteva…

— Cine ești dumneata?

— Poți să-mi zici Relu, ca toată lumea, a zis și și-a pus palmele pe brațele fotoliului. Eu am grijă de maică-ta. Tu pe unde ai umblat?

I-am văzut picioarele întinse sub măsuță, în locul în care din covor se mai vedeau doar ațele albe, și papucii din plastic din care îi ieșeau degetele umflate. A degete umflate miroase în casa asta, m-am gîndit, și a alifie chinezească. Mama a intrat cu o tavă pe care erau cești și pahare, a pus-o în fața bărbatului și s-a așezat lîngă mine.

— Ai slăbit mult, a spus și am văzut că plînsese. Ce fac copiii?

— Sînt bine, toată lumea-i bine.

— De ce nu i-ai adus? s-a uitat la mine cu fața aia lungă și am văzut că pe obraji avea cîteva pete cafenii.

— Sînt în Germania, am spus și mi-am scos pachetul de Pall Mall din buzunar.

— Cum în Germania? Cu cine?

— Cu Cati. Ne-am separat și a luat copiii cu ea.

— Dar n-are voie, m-ai înțeles? a spus bărbatul. La noi nu se fumează, a dat din cap cînd mi-am pus țigara între buze.

Pe vremuri fumam în fotoliul în care stătea el.

— Crezi că putem rămîne singuri? m-am uitat la ea și apoi la florile pe care le lăsase pe jos.

În cameră a intrat un băiat înalt, cu părul prins în coadă. Pe maioul cu care era îmbrăcat scria David Guetta.

— Avem cafea? a zis și și-a luat o ceașcă de pe măsuță.

Era cea din care beam cînd veneam la mama. Ultima din setul bunicii.

— El cine e? m-am uitat enervat la ea.

Zîmbea, așa cum o făcea în diminețile din vremea liceului, cînd intram ciufulit în bucătărie și mă trînteam la masa pe care mă aștepta micul dejun.

— E fiul meu, Marcel, a răspus Viorel în locul ei și a turnat vin în două pahare.

Avea o culoare tulbure, de urină.

— Marcel, fiu’ lui Viorel, a zis tînărul și a întins o mînă, dar m-am făcut că n-o văd.

— Mamă, hai să ieșim un pic pînă în parc.

— Nu poate să iasă din casă, a spus Viorel. E bolnavă.

— Are și ea gură să răspundă.

Mîna mamei s-a retras dintr-a mea.

— Nu sînt așa de bolnavă. Doar cu picioarele.

— Nu vrea să se opereze.

Marcel se așezase turcește pe jos și mușca dintr-o felie de chec. Mă privea în timp ce-i cădeau firimituri pe covor. Mi-am amintit cum striga mama la mine dacă-mi cădea ceva din farfurie. Oare îi dăduse camera mea? Și eu care venisem cu gîndul că mă va lăsa o vreme să stau cu ea, pînă-mi reveneam cu banii și cu toate cele.

Băiatul se uita în continuare tîmp. Cînd l-am privit încruntat, a izbucnit în rîs.

— Ce e așa amuzant? am zis.

— Semeni cu ea. Aveți același nas. Și urechile mari.

— Ce o să faci ca să rezolvi cu copiii? m-a întrebat mama. Doar n-o să-i lași printre străini.

— Nu prea am ce face.

— Da ea ce caută în Germania? a întrebat Viorel și m-am făcut că nu-l aud.

S-a ridicat să-mi aducă paharul și i-am făcut semn că nu-mi trebuie nimic.

— Ia niște chec, a zis mama și a luat de pe masă farfuria pe care mai era o felie.

Marcel și-a șters degetele de pantalonii scurți și a sărit în picioare.

— Am nevoie de 50 de lei.

— Unde mergi? l-a întrebat Viorel și a scos portofelul de la spate.

Stătea în casă cu portofelul în buzunar, înseamnă că-i era frică să nu fie tapat de bani, m-am gîndit în timp ce priveam cum trage o hîrtie din el și-l închide repede la loc.

— Clubul de carte.

— Și cînd citiți vă trebuie bani?

— De cola, de-astea.

— Cu ce se ocupă prietenul tău? am întrebat-o și s-a uitat la mine de parcă întrecusem măsura.

— Ia de-aici, a zis Viorel și a privit tava de pe masă.

Felia de chec pe care o refuzasem s-a mișcat încet, ca și cum ezita, apoi s-a rotit cu viteză în farfuria plină cu firimituri. Mama a chicotit. Marcel a rîs cînd mi-a văzut fața. Viorel mi-a făcut cu ochiul.

— Pe vremuri am lucrat la Globus. Apoi la unii din Franța, niște scîrțari. M-am pensionat acum doi ani, ca să am grijă de Maria, a zis și a sorbit încet din al doilea pahar de vin. Era în ultimul hal atunci. Pînă am intrat în finală, nu știu cum am reușit, dar am pus-o pe picioare, m-ai înțeles?

— E cam tînăr să fie pensionar, i-am spus mamei, dar ea se uita numai la el.

Țigara mi s-a rupt între degete.

— La Românii au talent, a continuat de parcă nu mă auzise. Nu știu dacă m-ai văzut, am luat premiul de popularitate. Dacă nu se spărgea farfuria…

— Premiile au fost aranjate, a spus Marcel care rămăsese în pragul ușii. Dacă era pe bune, acuma erai baștan.

M-am uitat la colacul de piele care ieșise de sub vesta lui Viorel. Mama era cu ochii la televizorul dat încet. Părea un episod din Las Fierbinți.

— De ce ești bolnavă?

— Nu vrea să se opereze, a spus Viorel.

— De ce să te operezi?

— De varice, a zis ea. Nu prea mai am putere în picioare.

— Nu mai are putere în general. Nici medicamente nu ia și nici ciorapi nu poartă, din ăia medicinali.

— Mă strîng. Și mai lăsați-mă-n pace.

Se uita în continuare la televizor, dar avea ochii apoși.

— Vrei să mergi cu mine la un doctor?

— Nu vreau doctori. Tu du-te în Germania și adu copiii înapoi.

— Nu pot să fac asta, am zis.

— Poți, dacă ai avocat bun, a mormăit Viorel.

Pe sub masă își freca gleznele una de alta. Nu mai suportam mirosul de picioare.

— Cînd să mai trec pe la tine? am întrebat-o și mi-am așezat palma pe mîinile ei. Aș vrea să stăm de vorbă, noi doi.

— Zi-mi aici ce ai de zis. Nu am secrete față de nimeni.

S-a auzit lichidul curgînd în pahar. Viorel a așezat cu grijă sticla de plastic pe covor.

— Sigur nu vrei? m-a întrebat.

— De ce nu m-ai sunat niciodată?

— Nu mai știi că m-ai dat afară? Mi-ai zis să nu mai pun piciorul aici cît trăiești, am spus încet.

— Dar că m-ai lovit nu-ți amintești?

— Mamă, de ce exagerezi? Te-am împins, nu te-am lovit. Și nu e zi să nu-mi pară rău.

I-am văzut lacrima alunecînd pe obraz și căzînd pe halat.

— Poate-ar fi mai bine să pleci, a zis Viorel.

— Poate-ar fi mai bine să-ți vezi de treabă! am strigat, simțind cum îmi fierbe sîngele în cap. Sau să-ți muți fundul din fotoliul lui taică-miu.

Marcel a rîs.

— Tu parcă mergeai la clubul de carte, i-a zis bărbatul și s-a așezat picior peste picior.

— Cati s-a purtat urît cu mine și tu i-ai ținut partea. Nici copiii nu mă mai lăsați să-i văd. De parcă eram o criminală.

— Am greșit.

— Nu a fost vina mea în parc.

— Știu.

— Dar la spital ai zis că a fost vina mea, a spus mama.

— Pentru că eram stresat și știi că sunt impulsiv. Bine că nu s-a întîmplat mai rău. Cară-te naibii odată! am strigat către Marcel, care rîdea pe înfundate.

— Boșorogi nebuni, a zis și a trîntit ușa în spatele lui.

M-am speriat cînd s-a pornit muzica. Mi s-a părut că și mama a tresărit. Mai mergea combina mea? Mi-o luasem din economiile făcute în timpul facultății.

— Îmi pare rău, am spus încet, dar am crezut că nu m-a auzit. Îmi pare rău!

— Nu știi cîte nopți n-am dormit eu cu gîndul la copii. Să nu știu nimic de ei atîția ani! Trebuie să-i aduci înapoi.

— Da, băiete, ar trebui să faci ceva, a spus Ochi de Broască.

— Poate-i aduce prietenul tău, cu scamatoriile lui.

— Tot măgar ai rămas, a dat mama din cap.

I-am văzut buzele țuguiate și părul slinos, strîns cu bentiță. Mi-am amintit cum, pe vremuri, și-l făcea cu drotul, iar eu mă uitam cum răsucea încet șuvițele și cum ieșeau aburi din ele. Atunci era îngrijită și avea nerv. Cînd intra tata în casă, mama era coafată și mirosea a flori. După ce s-a dus el, a devenit arțăgoasă. Odată a găsit o fată în patul meu. A țipat la ea și m-a făcut de tot rahatul pînă a plecat. După ce m-am însurat, a început să-mi spună că nevastă-mea e o leneșă care stă pe banii mei, că se poartă urît cînd sînt doar ele două, că i-a văzut adevărata față. Iar peste niște ani, că neglijează copiii, că e suspect de îngrijită și că își bate joc de mine. Ultima dată cînd am vorbit la telefon, mi-a reproșat că o sunam tot mai rar.

— Uite-i, am zis și am scos telefonul.

De dincolo, muzica s-a auzit mai tare. Bașii se simțeau în podea. Viorel s-a apropiat, dar n-am întors telefonul spre el.

— Ce mari s-au făcut, bomboneii lui bunica! a zis și și-a suflat nasul.

— Astea-s de la Crăciun, am zis și-apoi m-am gîndit la cearta pe care am avut-o cu Cati în bucătărie, după ce îi culcasem pe copii.

Atunci hotărîse ea că era momentul potrivit să-mi dea vestea.

— Cînd ai divorțat? a întrebat Viorel.

— Cine-a zis că am divorțat? am răspuns printre dinți, fără să mă uit la el.

Mama și-a șters obrajii. Telefonul tremura între degetele ei groase.

Aș fi vrut să fim singuri. Aș fi vrut să-i scoată din casă pe cei doi și să mă lase să am grijă de ea. Să fac piața, să o duc la doctor, să ne uităm la un film.

— Trebuie să-i iei înapoi. Nici eu cu taică-tu nu am dus-o pe roze, dar nu ne-am luat picioarele la spinare. Dacă-ai ști de cîte ori n-am strîns din dinți și-am zis că pentru tine trebuie să rămîn aici. Nu știi tu cum era cînd lipsea de-acasă cu săptămînile. Țineam în mine și mergeam înainte.

— De fapt așa a fost mai rău pentru mine. Și pentru tine, am zis încet și imediat mi-a părut rău.

— De ce, că ai crescut cu doi părinți?

— Hai că mai bine plec, m-am ridicat și am pus telefonul în buzunar.

Am luat-o spre hol și niciunul dintre ei nu a venit după mine. Am intrat în baie. Era neschimbată, cu excepția petei negre din spatele vasului de toaletă. M-am privit în oglinda pătată. Pentru prima dată am văzut cît de mult semănam cu mama, aceeași cută pe mijlocul frunții, cearcănele sub ochii umflați. Am intrat în camera ei. Patul era nefăcut, iar pe noptieră am recunoscut ochelarii. Erau acolo cîteva tuburi albe. Am citit etichetele, niște vitamine și o cutie de Xanax.

M-am apropiat de dormitorul meu. Muzica era atît de tare, că simțeam bașii în stomac, iar ușa închisă părea să vibreze. Am intrat. Mirosea dulceag și era fum. Marcel stătea în patul meu – îl mutaseră lîngă perete – cu un laptop pe brațe, și trăgea dintr-un joint. S-a înecat cînd m-a văzut, dar nu s-a mișcat.

— Ce cauți, man? mi s-a părut că a zis.

Am deschis dulapul. Folosea hainele pe care le purtasem în liceu. Pe covor am văzut bocancii de munte, arătau ponosiți, dar aveau șireturi noi. Combina era acoperită de un deget de praf și se vedeau urme pe ea, de pahare, scrum, dîre dubioase. După ce mi-o luasem, o curățam la cîteva zile cu o cîrpă moale și o soluție specială. Lîngă ușa de la balcon, sulurile cu planșele desenate în facultate și racheta de tenis, cu plasa spartă. Pe unul dintre pereți stătea strîmb un raft care pe vremuri fusese plin cu cărți și albume de arhitectură. Dispăruseră, iar în locul lor zăceau în dezordine teancuri de CDuri. Alături, un poster roșu pe care scria mare, cu negru, FUCK YOU.

— Vierme ce ești. Mă auzi, vierme? am strigat.

A luat căștile de lîngă el și și le-a pus pe urechi, de parcă n-avea chef de cicăleală. S-a întins pe pat și a tras din mucul înnegrit care-i rămăsese între unghii.

M-am apropiat, iar el s-a uitat amuzat la mine, ca și cum voia să spună Încă mai ești aici? A dat să scoată o cască și a deschis gura, cu mutra aia de copil prost. Am luat laptopul și l-am lovit cu el în frunte. Cînd mi-am dat seama că îi aplicam loviturile în ritmul muzicii, am dat mai tare, pînă am simțit înțepăturile din braț și cum se frânge plasticul în mîini. M-am dus la combină. Am oprit-o și m-am mai uitat o dată cu scîrbă la mizeria de pe ea.

În semiîntunericul holului, vedeam pete roșii lărgindu-se și dispărînd. M-am apropiat încet de sufragerie, cu sîngele pulsîndu-mi în gît. Ușa rămăsese deschisă.

Deasupra măsuței de cafea, felia de chec s-a rotit ca un titirez, a urcat dintr-o dată în aer – firimiturile zburau și ele deasupra covorului – și a făcut un sunet caraghios, după care a aterizat ușor în palma mamei. Ea a chicotit și s-a uitat cu ochii în lacrimi la Viorel. A dus bucata la buze și a sărutat-o, de parcă era un obiect sfînt.

— Ce bine-ți stă cînd rîzi, drăgălașo. N-o să las pe nimeni să te mai supere, m-ai înțeles?

Ți-a plăcut această povestire?

Apasă pe una din stele pentru a vota.

Scor 3.7 / 5. Număr voturi: 180

Nu sunt voturi până acum. Votează primul!

Da mai departe:

IRINA GEORGESCU GROZA (n. 1973) s-a născut la Onești. A debutat în anul 2016 cu volumul de povestiri Dincolo de ferestre, iar în anul 2018 i-a apărut romanul Noaptea dintre lumi, nominalizat în 2019 la Premiile „Sofia Nădejde“. A publicat proză scurtă în Revista de Povestiri, apoi în revistele Apostrof, Argos, iocan, Dilema Veche, Spiegelungen, Galaxia 42, Opt motive, precum și în antologiile Povestiri cu dragoni, Antologia Prozei Scurte Românești, Argos Science Fiction & Fantasy, Masterclass 2018, Izolare. În prezent, trăiește în Canada, la Vancouver, cu soțul și cei doi copii.

f
1942 Amsterdam Ave NY (212) 862-3680 chapterone@qodeinteractive.com

    Free shipping
    for orders over 50%