CRUX

3.1
(59)

O pală de vânt ridică de la pământ ceea ce părea a fi o cunună de țepi și i-o așeză pe frunte, zgâriindu-l. O dădu la o parte cu obidă, continuă să meargă prin praf, era hotărât să ajungă la timp în locul unde fusese chemat. Trecu albia secată a pârâului, urcă ultimul deal și în fața lui se deschise Valea Judecății, locul în care fusese chemat cu câteva zile în urmă. Coborî dealul cu ușurință, își făcu loc printre cei câteva sute de oameni care așteptau judecățile, îi arătă funcționarului hârtia pe care o primise. Cu un semn plictisit din mână, poate din cauza căldurii care se întețea, acesta îi făcu semn să se ducă mai încolo și îi mormăi un Așteaptă să-ți vină rândul, mai durează.

Se așeză în praf și privi. Erau diverse motive, oamenii se judecau pentru aproape orice, tribunalul era format dintr-un singur om care stătea așezat în soarele necruțător și dicta ce avea să se întâmple în situațiile respectice. Văzu o mamă căreia îi era luat copilul, un tânăr care fu nevoit să-și împartă tractorul cu vecinul care avea combustibil și nu voia să-l împartă dacă nu primea dreptul de a folosi vehicolul, văzu cu ochii lui cum unei familii i se spunea să părăsească lotul strămoșesc și să plece în căutarea apei, lucruri de care mai auzise, lucrurile simple pentru care se ajungea la Judecată și care schimbau, iată, viețile oamenilor. Desenă cu piciorul gol un cerc în praf, îl acoperi, apoi mai desenă un cerc în interiorul căruia desenă un alt cerc mai mic, timpul trecea nefiresc de încet și el în continuare nu știa de ce era chemat acolo, nu știa ce aștepta și pentru ce lucru era în fața judecății.

Era din ce în ce mai cald. Oamenii începuseră să plece, unii vociferau și încercau să grăbească lucrurile, era inuman, spuneau ei, să stea în căldură ore întregi și să aștepte, de ce nu se lucra și noaptea, măcar pe timpul verii? Nu le răspundea nimeni, judecătorul și funcționarul nu vorbeau cu nimeni decât în scopurile pentru care trebuiau să vorbească, nu aveau nimic de spus în rest. Și apoi, era destul de limpede că ei stăteau în soare mai mult decât toți ceilalți la un loc și nu se mai plângeau.

O replică a judecătorului îl făcu să ridice privirea din pământ. Lapidat. Atât spusese și dintr-o dată mulțimea forfoti, spre cer începură să se ridice strigăte, se auziră câteva rugăciuni și o grămadă de sudălmi, împricinatul fu ridicat pe brațe și dus într-o văioagă special amenajată pentru ceea ce avea să se petreacă, îl trântiră la pământ, făcură un cerc în jurul lui și începură să arunce sălbatic cu pietre și bolovani de pământ, omul se apără câteva minute, apoi cedă și muri sub loviturile necruțătoare și în arșița nebună a soarelui. El nu se ridicase de la locul lui, doar privise agitația de la distanță, nu-i ardea lui de așa ceva, nu pentru asta venise astăzi aici, nu voia să se distreze. Îl invidia oarecum pe cel mort acolo în văioagă, ceva îi spunea că pentru el chinurile încetaseră și acum cel puțin era liniștit, dacă nu cumva totul, absolut totul se încheiase și pur și simplu nu mai exista sub nicio formă.

Funcționarul îi făcu un semn, citi câteva cuvinte fără noimă de pe o hârtie, o simplă înșiruire de substantive aparent fără nicio legătură între ele, prin mulțime trecu un fior și undeva aproape de el o voce spuse, Gata, plecăm de aici, asta e judecata cea mare, uite. Și din spatele mulțimii văzu cum avansa, legat și încadrat de doi paznici, un criminal. Purta semn pe frunte și avea o mână și o ureche  tăiate, era deci un răufăcător înrăit și mai trecuse prin judecăți, probabil era adus în fața judecătorului pentru a fi dat morții. Funcționarul îi mai făcu un semn, îi arătă locul de lângă criminal și în cele din urmă, pentru că nu înțelegea, îi spuse să se ducă și să se așeze lângă el în țărână. Se supuse, nu era nimic de făcut, probabil motivul pentru care fusese chemat avea o legătură cu ceea ce făcuse omul acela, nu știa, nu avea de unde să știe.

Se ridică, se tîrî câțiva pași prin soarele ucigător, simți o picătură de transpirație suspendată sub vârful nasului, o șterse, lipi mâna de buze și o secundă gustul sărat de transpirație îl liniști. Se așeză în țărână alături de criminal, își puse mâinile deasupra capului pentru puțina umbră pe care ele i-o puteau aduce, îl privi pe judecător drept în ochi. Oamenii, în jurul lor, tăceau. De după munte se auzeau motoare, începuseră muncile zilei. Judecătorul tăcea și îi privea. Ridică apoi o coală din fața lui și spuse:

– Ai ucis din nou.  De ce?

Criminalul de lângă el ridică privirea din pământ, zâmbi cu o gură plină de dinți albi și strălucitori de lup, trase aer în piept și răspunse:

– De foame. Le-am luat viața de foame.

– Te căiești? întrebă judecătorul.

– Nu, au fost o masă bună, i se răspunse.

Se trase puțin într-o parte, omul de lângă el era canibal, tocmai zâmbise în timp ce spunea că mâncase oameni. Ce căuta el acolo? Ce legătură avea cu toate lucrurile acelea? De ce?

– Tu? îl întrebă dintr-o dată judecătorul. Tu? Te căiești?

– Pentru ce? răspunse. Pentru ce sunt aici? De ce m-aș căi?

– Deci nu te căiești, dar îți recunoști faptele.

– Ce fapte? Nu am făcut nimic, am venit aici pentru că m-ați chemat.

Judecătorul îl privi cu milă. Își șterse fruntea, mai citi o dată coala pe care o avea în mână, privi în gol, peste mulțime.

– Deci nu te căiești, repetă judecătorul.

– Nu, nu cred. De ce ar trebui să mă căiesc?

– Pentru că ai vorbit despre acele lucruri interzise.

– Nu am vorbit cu nimeni despre nimic. Trăiesc singur, nu am cu cine vorbi.

– Avem martori care spun contrariul

– Unde sunt? Vreau să-i ascult spunând asta.

– Au murit. Unul dintre ei chiar acum, l-ai văzut mergând spre grota cu pietre.

– Și atunci ce martori aveți?

– Coala asta de pe care citesc ce au spus ei.

Privi în jur, oamenii tăceau și ascultau atenți, simți că nu era crezut. Vorbise. Despre ce? Nu știa. Și acum ce urma? După vorbire, ce urma? Necunoașterea legii nu era o scuză, știa asta, deci ce urma?

– Pentru că martorii au murit, spuse judecătorul, pentru că au greșit și au trebuit să moară, îți dau o șansă. Se ridică în picioare, făcu un gest larg cu mâna, privi în zare, trase cu putere aerul încins în piept. Vă dau tuturor o șansă, popor al meu, să faceți dreptate. Cineva va muri. Fie criminalul, pentru că a ucis și a gustat din carnea aproapelui său, fie cel care a vorbit, pentru că a ridicat glasul și a spus ceea ce nu se spune. E prețul zilei de azi și voi alegeți cine îl va plăti.

Se ridică în picioare, privi în jurul lui, văzu fețele cuprinse de furie ale oamenilor, văzu balele din colțul gurii unui tânăr, sclipirea nebună din ochii unei femei, văzu pumnul strâns al unui bătrân, privirea plină de milă a unui om din dreapta care doar stătea și privea la cele ce se petreceau. Criminalul râdea, se bătea cu mâinile pe burtă și își trosnea degetele de la mâini și de la picioare, era în culmea fericirii și, după seninătatea de pe fața lui, niciodată nu se simțise mai bine decât în acel ceas al judecății.

Judecătorul ridică o mână, solemn, liniștea se așeză peste adunarea oamenilor.

– Cine va muri, popor al dreptății? Cine? Criminalul sau cel care a vorbit? Crima e negru, vorbele sunt alb. Alegeți! Să se aducă urna dreptății!

Fu adusă urna, lângă ea așezară două grămezi de pietre albe și negre. Oamenii se încolonară, se apropiară și, pe rând, luară câte o piatră și o așezară în urnă. Pietre negre, puține, foarte puține, mici pete în albul parcă imaculat al suprafeței lucioase, pietre albe, multe, foarte multe, pietre albe care aduceau cu ele moartea lui. Privea calm, criminalul continua să se bucure ca un smintit de ce se întâmpla în jurul lor, privea și știa că pe măsură ce oamenii care mai aveau de votat se împuținau șansele lui de a scăpa cu viață de acolo se împuținau și ele. Încerca să-și dea seama despre ce vorbise, încerca să înțeleagă ceva din toată judecata în care se simțea scufundat, știa destul de bine că de luni de zile, de când toți apropiații îi muriseră de sete și de foame, nu schimbase o vorbă cu nimeni și trăise ca un lup singuratic în mijlocul câmpului, încercând doar să supraviețuiască. Și acum? Acum era condamnat la moarte tocmai pentru că vorbise, din câte se părea, cu cineva. Da, putea fi adevărat și asta, de mult pierduse șirul timpului și al întâmplărilor, de foarte multă vreme viața lui nu mai avea niciun sens și nu mai avea memorie, nu-i folosea la nimic.

Votul se încheie, nici nu mai era nevoie ca judecătorul sau funcționarul să numere, era clar după culoarea din interiorul vasului cine avea să moară. Totuși, funcționarul se apropie și numără pietrele aruncându-le la loc în vasele în care fuseseră aduse, apoi judecătorul spuse:

– Poporul a hotărât că pentru vorbele tale vei muri. Aduseră o coroană de spini, i-o puseră în jurul frunții, îl biciuiră, îl batjocoriră, scuipară pe trupul lui însângerat și fără vlagă. Îl ridicară, îi puseră în spate o cruce uriașă de lemn și îi arătară, râzând în hohote, vârful dealului pe care venise. Lovit din toate părțile, începu să meargă târând crucea după el. În mijlocul sărbătorii, în căldura năucitoare, târa crucea în susul dealului și nu se mai gândea la nimic, voia doar să se poată opri, dar toți îl împingeau înainte, încă, încă, pași după pași ale căror urme semănau a sânge în țărâna încinsă, urcă, urcă, urcă până ce în fața ochilor lui apăru valea cu verdeață și știu că și chinul lui se încheiase, totul era acum bine, lăsă crucea jos, se întinse pe ea, simți cuiele ce-i intrau în mâini și în picioare ca pe o alinare a tuturor durerilor îndurate până atunci, simți funiile care-l pironeau cu adevărat de crucea pe care doi oameni vânjoși o ridicară, o înfipseră în groapa din pământul uscat, o fixară cu pietre și privi, cu o duioșie nespusă, valea verde din fața lui, orizontul senin, privirea plină de lacrimi a unui bărbat pe care îl mai văzuse, în treacăt, în marginea judecății.

Ți-a plăcut această povestire?

Apasă pe una din stele pentru a vota.

Scor 3.1 / 5. Număr voturi: 59

Nu sunt voturi până acum. Votează primul!

Da mai departe:

Debutează în 2015 cu Fîșii de rușine (Gestalt Books; Premiul Observator cultural pentru debut; Premiul Colocviilor „Liviu Rebreanu”; Premiul revistei Accente; nominalizat la Premiile USR pentru debut; nominalizat la Premiul Cartea Anului al Ziarului de Iași), ediția a II-a Polirom, 2018. În 2015 publică Jurnal de debutant (Editura Tracus Arte), iar în 2016 După plîns (Casa de Editură Max Blecher & Gestalt Books; nominalizat la Premiul Cartea Anului al Ziarului de Iași), Ediția a II-a Polirom, 2019. În 2021 îi apare la editura Polirom romanul „Ioșca”.

f
1942 Amsterdam Ave NY (212) 862-3680 chapterone@qodeinteractive.com

    Free shipping
    for orders over 50%