Dar ne vedem în vară

3.5
(63)

Situația nu era bună deloc, îl anunțase diriginta cu câteva ore în urmă, dar asta știa și el, nu era nevoie să-i audă vocea răgușită, spartă, Matei, ce se întâmplă cu tine? Și toată pălăvrăgeala, despre cum el, un elev silitor și cuminte, îi șocase pe toți profesorii.

Profa de engleză citise lucrarea, o sunase pe dirigă, diriga pe psihologul școlii, psihologul pe directoare și directoare pe maică-sa, care nu a răspuns, ca de obicei.

Doar acum, seara, s-a pomenit cu un mesaj de la ea, lung și plin de emoticoane care-i furau privirea. De câteva ori a trebuit să se oprească, să închidă ochii, să scuture ușor din cap, de parcă informațiile, până atunci abia așezate, ar fi trebuit zgâlțâite. Până la urmă, din tot, s-au cernut doar rândurile alea de la final, nu mai vin acum, dar ne vedem în vară.

Ne vedem în vară. De parcă vara asta era mâine. Sau săptămâna viitoare.

Va-răăăăă. Vaaaa-ră îi vuia în creier, era acolo un spațiu gol în care cuvintele se izbeau, ping-pong, ca muștele pe care le vâna când era mic și care se loveau năuce de geam, încercând să scape.

Apăsă butonul  telecomenzii și glasul calm al prezentatoarei înlocui zumzetul.

Harap Alb, Ileana Cosânzeana, Prâslea cel voinic sunt eroi ai românilor ce pot face faţă cu brio şi chiar pot să-i întreacă pe Spiderman

Îi plăcea la nebunie tonul ăsta detașat. Neimplicat. Așa ar fi vrut să vorbească și el, ca și cum s-ar privi din afară. Ca și cum ar vedea totul de sus.

Emoţia copiilor şi bucuria lor la vederea lui „Greuceanu”, spectacol jucat până acum în zece şcoli din Capitală este dovada clară…

Greuceanu?! Care Greuceanu? se întrebă, umblând nervos prin cameră și aranjând câte un urs mare de pluș în fața unui ecran. Trei ecrane: televizorul vechi – Daewoo –, laptopul, plasma și familia de urși-spectatori. Trei și ei. Cifra magică. Așa spunea profa de română. 3, 7, 9, cifre magice. Oare era ăla cu merele? Îi citise maică-sa ceva când era mic.

 Ba, nu! Ăla era Pră…Pri…Prâslea! Pula! Ce-i cu ăștia? De ce nu zic ceva de aventurile lui Finn și Jake?

Și-acum se mai uita la cîte un episod, știa și replici pe de rost, ce, dacă ai 13 ani înseamnă că nu mai poți fi copil?, i-a zis unuia la școală într-o zi când a început să râdă de el că vorbește ca-n desene.  

Dar prostul nu a înțeles și a continuat hohotit, cu niște gâlgâieli răgușite, care i-au adus aminte de bețiile lui taică-su și a trebuit să plece de-acolo, să nu-l pocnească direct peste moaca aia pocită, așa cum și-ar fi dorit. Simțea că îl cuprinde un fel de furie din stomac. Întâi niște furnicături, apoi rafale de pumni mici care se izbeau acolo, în el, nici nu mai putea gândi ca lumea, a făcut câțiva pași rapizi spre hol, alții, mecanic, până a ajuns în curte, a băut niște apă și a numărat încet până la 20 și ceva, apoi s-a întors la ora de mate ca și cum nimic nu s-ar mai fi putut întâmpla.

Schimbă repede canalul.

Urmăritul unui film horror arde calorii cam câte se regăsesc într-o ciocolată. De acest lucru sunt convinşi oamenii de ştiinţă.

Intonația ușor ridicată îl deranjă. În plus, asta-i știre pentru fete, îi trecu prin cap, că numai ele mor de frică la un horror. Citi cu voce tare: The Shining: 184 calorii; Fălci: 161; Exorcistul: 158.

Și lui i-a fost teamă la filmele de groază atunci când era mic. La unele scene nici nu putea să mai respire, se bloca efectiv, iar prima respirație de după venea greu, cu un șuierat.  

Așa i se întâmplă și acum, dar nu la filme de-astea. Se trezește brusc acasă, la școală, în pădure, la mare, în magazine, la fotbal, la vreun date că aerul nu mai ajunge până la plămâni. Se oprește undeva în gât și trebuie să numere ca să-l pornească de-acolo.

Uneori a observat că îl ajută dacă are un urs în brațe. Dar pentru asta trebuie să fie acasă, iar pe acasă stă destul de rar. Funcționa când era mic și maică-sa îi dădea plușul și îi spunea să fugă în camera lui atunci când vocea lui taică-su devenea tot mai puternică, de vuia tot blocul.

Acum cel mai mult îl ajută dacă e zgomot. Să fie zgomot non-stop.  Dimineață, zi, noapte. Nu suportă să fie liniște. Nu suportă să nu audă ceva în jur. Orice. Altfel, simte că-i huruie capul. Ca acum. E tot un zgomot și ăsta, de fapt. Dar e semn rău. Apoi lucrurile încep să se învârtă. Încet, mai tare, tot mai tare. Ca-ntr-un carusel. Ca în roata aia imensă în care se dădea când era mic cu taică-su, după care vomita întotdeauna și după care primea o palmă că nu e bărbat.

Dacă e liniște, o ia razna.

Când a fost liniște, mai demult, taică-su a urlat o dată Dumnezeii mă-tii! și i-a futut o palmă de l-a lipit de perete. Mirosul înnecăcios de la vopseaua proaspătă îl sperie chiar și acum, ani mai târziu.

Când era mic, cel mai mult îi plăcea să stea în bucătărie, cu maică-sa. Ea pregătea de mâncare. El stătea pe un scăunel și citea. Și când taică-su venea târziu, ea îl trimitea în cameră, îi spunea să pornească televizorul,  să dea volumul la maximum și să aibă grijă de familia de urși. O asculta.

Așeza toți urșii în fața televizorului. Se așeza și el și urmărea fără să fie atent ce se întâmpla acolo. Dacă îi era prea frică, se apropia și mai tare de ecran și-ncerca să înregistreze tot, tot, și cuvintele alea veneau de-a valma peste el. Nu înțelegea nimic, dar adormea așa.

Odată, tot când era liniște, maică-sa nu a apucat să-l scoată din bucătărie la timp. I-a prins pe amândoi. Întâi l-a lovit pe el și a căzut. S-a dus târâș sub masă.

Apoi pe ea. A lovit-o atât de tare, că a dat-o cu capul de chiuvetă.  A căzut lângă el.

Atunci și-a dorit pentru prima dată să omoare. Să o omoare pe ea, să nu mai zacă pe jos, vânătă și speriată. Să-l omoare pe taică-su, deși asta chiar i se părea imposibil. Era un zmeu. Zmeii nu mor.

Altădată s-a rugat să le trimită Dumnezeu ăla de care se vorbea în casă atât de des o scară pe care să se urce amândoi. Să-i scoată de acolo. Așa și l-a imaginat atunci, ca pe un Mare Pompier. De salvat, nu i-a salvat nimeni. Și ține minte clar loviturile-avalanșă în burtă, în piept, în spate.

Acum e mai bine. Un părinte decedat, scrie în rubrica de la catalog în dreptul tatălui, un părinte plecat la muncă în străinătate, în dreptul mamei, o bunică tutore legal.

-N-ai venit… să zicem povestea… auzi pașii Anei și vocea ei șoptită, foarte aproape de urechea lui. Îmi spui acum? Zic eu o frază și tu alta. Vrei?

Orice ar fi zis, cu ea nu ar fi funcționat, știa deja, așa că dădu sonorul pe mute, în timp ce Ana luă și ea un pluș și se așeză pe pat.

-Mama a zis să o suni.

-Asta-i fraza?

-Că nu vorbești cu ea niciodată.

De ce nu l-a învățat nimeni cum să evite discuțiile astea? se întrebă în timp ce se întinse pe podea.

-Începi tu?

-Bine. Mama lor a plecat într-o altă țară. Departe, spuse Ana.

-Nu așa încep basmele.

-Ba da. Încep și așa. Zi!

-Ok. Era o țară frumoasă.

-Și acolo avea bani. Și o familie.

-Ai zis două deja.

Se făcu liniște câteva secunde, deja simțea furnicături în tot corpul.

-Crezi că mama are familie acolo?

-Noi suntem familia.

-Și acolo e o familie. Are grijă de ei. Așa zice la telefon: am grijă de familie. Dacă nu mai vine și rămâne cu familia cealaltă?

-O să vină. În vară, când ia concediu.

-A zis că vine și de iepuraș.

-Vine în vară.

-Crezi?

Ce să mai spună? Că nu înțelege nici el de ce a plecat tocmai când lucrurile se mai domoliseră? Când erau doar ei trei și nimeni nu mai urla, nimeni nu mai plângea, nimeni nu mai lovea, trântea, înjura?

Prima dată când s-a întors de acolo, nu a mai recunoscut-o. Nu era mama lui, ci o femeie foarte frumoasă îmbrăcată într-o rochie de vară, largă, cu părul blond desfăcut, și miros dulceag de trandafiri. I-a îmbrățișat strâns pe amândoi și în brațele ei ar fi vrut să rămână pentru totdeauna. Dar ea era nerecunoscătoare. Asta era.

Ana coborî din pat și se așeză cuminte lângă el.

-Să știi că o să tac. Mi-e somn.

-Bine.

-Nu te superi?

-Dacă ți-e somn, nu. Mă descurc eu.

Stătu așa, lângă ea, minute lungi, privind-o și concentrându-se pe respirația ei. Era fragilă, cu fața ei mică și albă, cu venele pulsând ritmic, totul s-ar putea termina atât de ușor, îi trecu rapid prin cap, o apăsare, două, zvâcnetele, respirația oprită pentru totdeauna, fără durere.  Nu mințise în lucrarea aia care-i speriase pe toți. Îl fascina moartea. Și mai ales puterea de a o provoca. Felul în care sufletul lăsa în urmă un corp slab, îngrozit, ca cel al lui Padre, canișul pe care l-a călcat mașina, ca cel al tatălui său în ultimele momente.

Sunetul brusc al telefonului îl sperie. Înjură în gând, respinse apelul, apoi, ca în transă, o ridică pe Ana și o așeză pe pat. Încă dormea liniștită.

Se duse la laptop și își fixă căștile. Lumina albastră a ecranelor din jur făcea ca totul să pară ireal. Ca și cum nimic nu avea consistență, erau doar forme, și el era doar o formă, și soră-sa, și toată familia lor de trei plus trei urși, toți pluteau ca niște cosmonauți în spațiu, departe de lumea adevărată. Zgomotul trebuie să ruleze, se gândi, în timp ce degetul apăsă play și urechile îi fură inundate de cuvinte pe al căror sens nu contase niciodată.

Ți-a plăcut această povestire?

Apasă pe una din stele pentru a vota.

Scor 3.5 / 5. Număr voturi: 63

Nu sunt voturi până acum. Votează primul!

Da mai departe:

Maria Orban (1978, Brașov) a debutat în volumul colectiv de proză Junii 03, îngrijit de Andrei Bodiu, Caius Dobrescu și Alexandru Mușina. A semnat diferite articole și texte de proză scurtă în revistele Interval, Vatra, Tiuk!, Literomania, LiterNet, Cosmopolitan, Bazaar, Revista de Povestiri și Iocan. În 2021 a câștigat concursul de scenarii Write a screenplay for (WSF).../Scrie un scenariu pentru…, organizat de Asociația Cinemascop, cu sprijinul HBO Europe, cu scenariul Timp de expunere limitat. Oameni mari este debutul său în proză în volum individual, nominalizat în 2021 la Premiile „Sofia Nădejde” și selectat la Festival du Premier Roman de Chambéry 2022.

f
1942 Amsterdam Ave NY (212) 862-3680 chapterone@qodeinteractive.com

    Free shipping
    for orders over 50%