Paradise lost

3.5
(28)

S-a trezit într-o dimineață cu sentimentul că totul ar putea să iasă bine până la urmă. Nu că lucrurile n-ar fi fost în regulă cu viața lui. Era vorba de altceva, care nu ținea neapărat de chestii materiale sau de cât de bine se va descurca în cutare afacere. Era ceva cu totul diferit, și tocmai senzația asta îi dădea o satisfacție ciudată. Trăia o stare neobișnuită de bine și se bucura ca un copil în timp ce privea pe fereastră peisajul cu lumina pulverizată în atmosfera cețoasă a începutului zilei de toamnă.

            S-a hotărât să nu se ducă la birou. Afacerea cu imobiliare pe care o avea putea să meargă o zi și fără el. Și-a sunat secretara, i-a spus scurt despre ce e vorba, fără explicații inutile, și totul s-a aranjat. După aceea, bucuros ca un copil, și-a închis ambele telefoane.

            Se simțea, în sfârșit, deconectat de la toate problemele. Nu trebuia să meargă la nicio întâlnire, nu era stresat de niciun deadline, nu avea nimic de făcut din obligație profesională. Secretara îi promisese că va contramanda programul din acea zi și că nu avea de ce să-și facă griji. Nu-l va deranja nimeni. Despre colaboratorii din punctele de lucru nu trebuia să se îngrijoreze. Știau ce au de făcut și se puteau descurca fără el. În fond, pentru asta erau plătiți, să-și asume responsabilități, să ia hotărâri, să se descurce. Era obligația lor să facă tot ce era mai bine pentru firmă.

            Înviorat de perspectiva zilei libere, s-a dat jos din pat și s-a dus direct la baie. A făcut un duș și s-a spălat cu grijă pe dinți. Alunecarea perilor aspri ai prosopului pe trupul umed i-a dat o senzație mișto.

S-a privit apoi în oglindă. La cei 40 de ani pe care îi împlinise era proporționat onorabil. Avea pectorali bine desenați, evidențiați de puful de păr din zona sternului, un pic de grăsime pe burtă și în zona subțiorilor, dar nimic care să-l facă să se simtă inconfortabil. Coapsele solide, fundul încă ferm, picioarele lungi, cu mușchii frumos conturați, apoi brațele puternice, terminate cu palmele fine, care-i dădeau eleganță și siguranța unui anume statut… În fine, penisul semierect, fără caracteristici deosebite, prins împreună cu săculețul testicolelor într-o barbă discretă, îngrijită, de păr pubian. Într-un cuvânt, un bărbat între două vârste care avusese grijă ca trupul lui să păstreze ceva din tinerețea de la 25 de ani, dar și să dea, oricui l-ar fi privit, o impresie de maturitate.

Și-a trecut palmele peste pectorali, apoi a coborât lent spre burtă, spre sex și mai jos, spre coapse. Era o senzație plăcută. Nu simțea neapărat nevoia să se masturbeze. Voia doar să se admire, să se simtă bărbat, chiar dacă lucrul ăsta se întâmpla doar sub efectul propriei mângâieri. Își dorea un moment de tandrețe cu sine însuși, fiindcă nu i se părea nimic pervers în asta și nu credea că există moment mai intim în viața unui bărbat decât acela când își explorează trupul. Își redescoperea într-un fel, de fiecare dată când făcea asta, sexualitatea.

Și-a pus apoi halatul de baie și s-a dus la bucătărie.

A luat un mic dejun obișnuit: pâine prăjită, unt, brânză topită, miere, un fresh de portocale, iar la final țigara și cafeaua. Își promisese de ceva vreme că o să se lase de fumat. Deocamdată redusese țigările, fiindcă îi era greu să renunțe dintr-o dată la unele obiceiuri.

Și-a privit preocupat costumele înșirate pe bara nichelată a dressingului. A hotărât să renunțe la „uniforma” de serviciu și să se îmbrace casual. A luat o pereche de blugi skinny, un tricou alb, o cămașă ecosez cu nuanțe alb-gri-negru, iar pe deasupra o geacă de piele.

A urcat în mașină cu un aer de vilegiaturist. Într-un fel, chiar așa era: trăia o binemeritată vacanță de o zi, în care nu voia să mai audă de problemele de la birou, de obligații și așa mai departe. Conducea relaxat, fără țintă, evitând pe cât posibil zonele unde se formau ambuteiaje. Și-a pus un CD cu Jan Garbarek. Tipul ăsta făcea minuni cu saxofonul lui.  

Se gândea că poate ar fi trebuit să-și sune iubita și să-i spună că-și schimbase programul. Pentru asta era nevoit să-și deschidă telefoanele, iar dacă le deschidea era sigur că primul lucru pe care l-ar fi făcut ar fi fost să-și citească mesajele. Ar fi fost tentat să răspundă „doar la câteva” dintre ele, și uite cum rutina l-ar fi acaparat din nou. Mai bine să le lase așa cum sunt, închise. Era sigur că ea nu murea de dorul lui. Voia să fie deocamdată singur. Altminteri ar fi trebuit să suporte trăncăneala obișnuită despre bani, tranzacții, unde ne petrecem week-end-ul și așa mai departe. Ca să nu mai zică de o posibilă întâlnire la el acasă, cu sexul pe fugă și tot restul. Mai bine lipsă.

A ajuns, furat de gânduri, în zona Casei Poporului. A privit clădirea cu dispreț, chiar dacă zona din jurul ei avea încă un potențial imobiliar foarte bun. A luat-o apoi pe lângă parcul Izvor și a văzut, cu coada ochiului, fostul palat al Ligii Culturale, la parterul căreia se află teatrul Bulandra. A alunecat pe cheiul Dâmboviței până la vechile blocuri cu gloriete din Piața Națiunile Unite. A văzut, cu ochii minții, clădirea elegantă a fostului teatru Regina Maria – cunoscută de toată lumea ca fosta Operetă – în locul căreia au răsărit, ca două aisberguri de beton, jalnicele blocuri gemene SITRACO.

A făcut apoi un tur pe marile bulevarde din centru, Brătianu, Bălcescu, Magheru, și a privit, din goana mașinii, siluetele îmbătrânite ale blocurilor cu cinematografele Patria și Scala. Pe urmă a trecut de rondul de la Piața Romană și s-a înscris pe bulevardul Dacia ca să poată ajunge pe Calea Victoriei. A trecut rapid prin Piața Palatului privind mirat la imitația cam bizară a statuii lui Carol I.

Ce a urmat a fost un fel de pierdere de sine. Gânduri intersectate, imprecise, detașare calmă, un vid de senzații… Conducea la fel de relaxat, cu atenția distributivă totuși în alertă, însă șofatul devenise ca un reflex, de parcă mașina ar fi avut senzori speciali cuplați la creierul lui și ar fi trecut pe pilot automat.

Arhitectura orașului vechi a rămas curând în urmă, fiind înlocuită de inesteticele blocuri ceaușiste. Din cauza lucrărilor la noua linie de metrou a trebuit să suporte câteva ambuteiaje mai sâcâitoare decât în zona centrală. Enervat de așteptarea îndelungă la semafoarele care parcă nu-și mai schimbau culoarea roșie, a tras de volan stânga la Favorit și a intrat pe Sibiu, apoi dreapta pe bulevardul 1 mai.

În dreptul restaurantului Drumețul a oprit la trecerea de pietoni ca să dea prioritate, pe rând, unei bătrâne, unei femei cu un cățel și câtorva puști cu o minge. Încă nehotărât, a privit la blocul cu zece etaje care abia se mai vedea din cauza copacilor. A făcut dreapta, a găsit un loc de parcare, și-a lăsat numărul în parbriz, chiar dacă avea telefoanele închise, și s-a îndreptat către clădirea cu fațadele murdare.  

Aproape că nu realiza ce face, fiindcă mintea îi era în continuare pe pilot automat. Instinctele însă îl ghidau destul de bine. Era blocul în care își petrecuse adolescența. Fereastra camerei lui, de la etajul trei, rămăsese la fel. Nu fusese înlocuită cu tâmplărie de termopan. Noii proprietari păstraseră rama de cornier, așa cum se făcea pe vremuri pentru ca încăperea să aibă o izolare mai bună.

Își amintea cât tremurase iarna în camera aia, cu toată dublura pe care bătrânul lui o montase împreună un prieten sudor. Balconul rămăsese închis, de asemenea, cu același cornier ordinar.

S-a dus la intrarea în scară, a format un număr oarecare și, când i s-a răspuns, a spus cu o voce gravă: „Poșta!” I s-a deschis imediat. Ce oameni naivi, și-a zis, chiar dacă era bucuros că trucul ăsta, pe care-l folosea ca să intre în blocuri pe vremea când lucra ca agent imobiliar, încă mai funcționa.

A luat liftul până la etajul trei și a sunat. Era aceeași ușă de placaj, doar că modelul „scoarță de copac” fusese îndepărtat. Acum era dată cu lac simplu și lucea gălbui în lumina chioară a becului de pe hol.

I-a răspuns o femeie de vreo 35 de ani, de fustele căreia se agățaseră doi copii cam murdari. Băiețelul molfăia un covrig, iar fetița, parcă un pic mai mare decât el, îl fixa cu doi ochi albaștri peste care se revărsa un breton cârlionțat și ciufulit.

I-a explicat femeii că e agent imobiliar și că încearcă să-și mărească portofoliul câutând pe teren apartamente de vânzare. Nimeni din firmă nu făcea așa ceva, dar pe moment n-a găsit o minciună mai bună. Dacă ar fi avut cât de cât cunoștință despre cum merg lucrurile, femeia i-ar fi spus să plimbe ursul.

„Dar noi chiar avem apartamentul la vânzare!…” a zis nedumerită.

Ca să se scoată, i-a explicat că ar fi bine să pună locuința la vânzare prin intermediul cât mai multor firme, ca să aibă mai multe șanse. A adăugat că, în materie de comisioane, nimeni nu putea să concureze firma la care lucra. Singura condiție era să-i permită o vizionare, ca să-și facă o idee.

„E un pic cam dezordine, că știți cum e cu copiii… Dacă nu vă deranjează, nu e nicio problemă.”

I-a explicat că a văzut destule de când practica meseria asta, așa că nu trebuia să se simtă jenată.  

„De la ce firmă sunteți?” l-a întrebat femeia.

I-a spus denumirea, iar femeii i s-a luminat fața. Auzise că erau printre cei mai buni dar, din comoditate, se mulțumise să pună în vânzare apartamentul prin intermediul unei firme mai mici fiindcă avea sediul mai aproape de casă.

Mirosea a mâncare gătită, a transpirație și a urină dinspre veceuri. Bucătăria avea pereții afumați, iar tocăria geamurilor și a ușii  era îngălbenită. Câte un gândac roșu păta din când în când albul lipsit de strălucire al faianței. Pe masă, printre castroane în care pluteau, într-o zeamă cafenie, resturi de cereale, mai erau o cană de cafea, un pachet de țigări cu bricheta deasupra și o scrumieră plină de chiștoace.

Cunoștea atât de bine dispunerea camerelor încât, în loc să se lase condus de femeie, a luat-o dezinvolt înainte. I-a explicat că mai vizitase astfel de locuințe și era familiarizat. A intrat peste tot, ca și cum se afla la el acasă. Spre deosebire de bucătărie, de baie și de veceul de serviciu, locuința era acceptabilă. Față de ce știa, schimbările nu erau spectaculoase. Nu știa câți proprietari trecuseră pe aici în cei douăzeci de ani de când ai lui vânduseră ca să se retragă la țară. Era limpede că nu se prea sinchisiseră să facă o renovare mai serioasă. Dacă ar fi râcâit pereții probabil că ar fi dat rapid de zugrăveala din perioada adolescenței sale.

A pipăit la un moment dat muchia tocului ușii de la sufragerie și a descoperit, sub straturile de vopsea, tăieturile cu care tatăl său îi marcase vârsta. Își amintea, pe măsură ce trecea cu degetul mai sus, de semnul de la cinci ani, de la șapte ani, de la zece ani și așa mai departe. Starea de bine pe care o simțise dimineață s-a transformat în nostalgie. Golea mental încăperile și le umplea cu vechile mobile și obiecte din vremea când locuise aici. Parcă se afla sub influența unui drog.

Când a încheiat așa-zisa vizionare, femeia l-a întrebat dacă dorește o cafea. N-avea niciun chef, însă a acceptat gândindu-se că în felul ăsta poate să mai rămână un timp. Înainte de toate a rugat-o să-i permită să meargă până la baie. Stăpâna casei i-a zis că nu e nicio problemă și că între timp se duce să pună ibricul pe foc.  

După ce și-a terminat treaba, în loc să se ducă spre bucătărie s-a oprit în dreptul fostei lui camere. A privit compătimitor mobila săracă, două paturi pentru copii și un dulap pentru haine. Locul ăsta îi aducea aminte de foarte multe lucruri. Sentimentul pe care-l trăise dimineață i-a revenit cu o și mai mare intensitate. Atras irezistibil de încăperea asta, care însemnase atât de mult pentru el timp de aproape zece ani, a intrat și s-a lungit într-unul din paturi, lăsându-și picioarele să atârne într-o parte ca să nu murdărească cearșafurile. Cu mâinile împreunate sub ceafă a închis ochii și a început să-și imagineze că se afla cu adevărat în camera lui de adolescent.

I-au trecut prin cap o mulțime de imagini. Fetele cu care fusese aici, întâlnirile cu prietenii, zilele lungi în care se simțea cel mai singur om de pe pământ, diminețile când privea pe fereastră și spera să nu plouă sau, dimpotrivă, să găsească zăpadă pe pervaz… Toate tristețile, toate bucuriile, toate clipele de incertitudine și de fericire i s-au adunat într-un punct, în dreptul plexului solar, stârnindu-i o emoție indescriptibilă. Se simțea undeva între realitate și vis, într-o zonă unde toate judecățile morale sunt suspendate. Era o senzație de bine așa cum nu-și amintea să mai fi trăit de multă vreme.

După ce a terminat de făcut cafeaua, îngrijorată că oaspetele nu mai apare, femeia s-a dus să vadă ce e cu el. La baie însă lumina era stinsă. În sufragerie nu era, în dormitorul părinților nici atât. Femeii începuse să-i fie un pic frică. Dacă era vreun nebun care voia să le facă rău? Abia acum își dădea seama că nici măcar nu-i ceruse o legitimație sau ceva care să arate că era într-adevăr agent imobiliar.

Singurul loc care mai rămăsese de verificat era dormitorul copiilor. A deschis ușurel ușa și l-a văzut tolănit în patul băiatului. Nu se așteptase la așa ceva. Beat nu era, fiindcă și-ar fi dat seama. S-a gândit în schimb că poate, cine știe, îl doborâse oboseala. Nu prea știa cum să procedeze. N-ar fi vrut să-l trezească brusc, ca să nu-l sperie și să aibă vreo reacție aiurea. Îi era frică să nu-i sperie copiii.

L-a privit vreo două-trei minute, după care și-a luat inima-n dinți și a început să-i scuture ușurel umărul. A deschis ochii și a privit-o de parcă nu o văzuse în viața lui. Era confuz și nu înțelegea ce caută femeia asta în camera lui.

„Trebuie să plecați acum, domnule…” i-a zis femeia cu blândețe. „Haideți, vă rog frumos, că-mi speriați copiii. Fiți om de înțeles și plecați, că mai e nițel și-mi vine bărbatul acasă. Nu vreau scandal, domnule, vă rog frumos să plecați…”

Băiețelul și fetița stăteau agățați de fusta mamei și-l priveau mirați pe străinul din camera lor. Nu le era frică de el. Dimpotrivă, li se părea că e ca și cum nenea ăsta străin se jucase de-a v-ați ascunselea și fusese găsit. Mama lor devenise însă bănuitoare și îl tot ruga să se ridice din pat.

„Haideți, trebuie să plecați acum. Vă rog frumos, domnule…” Stătea la marginea patului și privea în gol, ca trezit din beție. Nu știa ce se întâmplă cu el. Doar a tresărit când a auzit țârâitul soneriei.

Ți-a plăcut această povestire?

Apasă pe una din stele pentru a vota.

Scor 3.5 / 5. Număr voturi: 28

Nu sunt voturi până acum. Votează primul!

Da mai departe:

Gelu Diaconu (n. 26 noiembrie 1962, București) a debutat publicistic în 2004, în revista Oglinda Literară, cu un grupaj de poeme. În 2006 a debutat în volum cu povestirea Fabian, apărută la Editura Marineasa din Timișoara. În 2008 i-a apărut volumul Antipoeme (Editura Vinea), nominalizat la Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” Opus Primum, pentru debut în poezie. Au urmat volumele Resurse interioare (Editura Marineasa, 2012), blues (Casa de Pariuri Literare, 2013), Resurse umane (Editura Vinea, 2016), mother (Editura Paralela 45, 2018), Ziua în care a murit John Lennon (Casa de Editură Max Blecher, 2019) și Tramvaie vechi, autobuze care nu mai vin (Casa de Pariuri Literare, 2022). De asemenea, în 2018 i-a apărut la Editura Cartier romanul Sebastian, pentru care a primit premiul „Cartea discretă a anului 2018” din partea Asociației Române a Creatorilor Culturali și Artiștilor (ARCCA). Cartea a intrat pe lista scurtă la Festival du Premier Roman, care se desfășoară anual la Chambéry. În prezent administrează site-ul cultural www.omiedesemne.ro care a primit în 2021 Premiul „Promotorul cultural al anului” la Festivalul Internațional de Poezie și Muzică „Poezia e la Bistrița”.

f
1942 Amsterdam Ave NY (212) 862-3680 chapterone@qodeinteractive.com

    Free shipping
    for orders over 50%