Spinnerul

3.8
(244)

Mă pregăteam să spăl vasele, am înmuiat buretele în lichidul verde al detergentului şi l-am apăsat cu o mişcare circulară pe suprafaţa farfuriei, apoi m-am oprit pentru câteva clipe, fascinat de versurile care intrau prin uşa întredeschisă a balconului:

E fiţa momentului

Jucăria anului.

De obicei nu ascult manele, dar asta chiar mi-a plăcut, fără să îmi dau seama de ce. 

În urmă cu o săptămână am cumpărat de la Mega Image un pachet de caşcaval feliat care venea împreună cu un spinner. Auzisem de mai multe ori de jucăria asta şi, din moment ce nu trebuia să o cumpăr separat, mi-am zis să văd cum e să te joci cu ea. Acasă am scos-o din pungă, m-am uitat la cei trei lobi şi am învârtit-o o vreme pe degete, până când m-am plictisit şi am lăsat-o în buzunarul hanoracului.

Am terminat de spălat vasele şi m-am pregătit să mă duc la Melania. Aş vrea să pot spune că lucrurile merg bine, însă nu e deloc aşa. Mi-e tot mai clar că se vede cu altcineva, dispare uneori cȃte o zi ȋntreagă și nu mai ştiu nimic de ea. Trebuia să plec, aşa că mi-am pus pe mine hanoracul, geaca, mi-am încălţat bocancii şi am ieşit din casă. Cu toate că era frig, soarele strălucea pe cer, era o duminică uscată de iarnă, nu mai prindem noi iernile cu zăpadă din anii ’90, mi-am zis. Nu vedem ninsoare nici de Crăciun şi nici de revelion; acum ninge doar o dată la câteva săptămâni, zăpada se amestecă cu praful din drum şi îl transformă în noroi, sau se acumulează sporadic în grămezi mici la marginea trotuarelor. Trebuia să ajung pe undeva pe lângă Bulevardul Catargiu, la bunicul. Mama îmi trimisese printr-o prietenă de familie un pachet din Spania şi, printre haine, vitamine şi alte lucruri de care oricum n-aveam nevoie, era şi un pacheţel mai mic, învelit într-un plic portocaliu, care — după cum am aflat apoi dintr-o lungă convorbire telefonică — era pentru bunicul.

Eram lipsit de chef, însă n-aveam de ales. Am mers pe jos vreo zece minute, apoi mi-am folosit ultima călătorie de pe cartelă ca să iau metroul şi am coborât la Victoriei. Tot atunci mi-am adus aminte că îmi expirase şi abonamentul RATB.

Pe drum m-am gȃndit iar la Melania, la ȋntȃlnirile pe care eram convins că le avea atunci cȃnd pleca de acasă, la anii petrecuți cu ea. Fusesem în atât de multe vacanţe împreună, am avut un flashback cu plajele verzui din Creta, de la ultimul nostru concediu. „Flaviu, mă văd cu fetele, nu stau mult, mă ȋntorc mai pe seară.” Sigur că da. Când am ieşit de la metrou, am vrut să îmi reînnoiesc abonamentul. În buzunarul din dreapta al blugilor am găsit doar un leu şi câteva monede. Cardul bancar era gol, n-avea rost să trec pe la un bancomat, ăştia de la firmă nu puteau să ne vireze şi ei banii încă de vineri, noroc că mâine e luni, zi de salariu. Deci trebuie să rezist cumva până mâine. Poate trec pe la Melania după ce scap de bunic. Am sunat-o şi am zis:

-Bună. Vezi că trec pe la tine.

-Pe la ce oră?

Nu părea încântată.

-Nu ştiu. Peste vreo două-trei ore, cam aşa. Trebuie să trec pe la bunicul şi nu ştiu cât stau la el.

A făcut o pauză. Îmi era clar că îşi reface în minte planurile pe care tocmai i le deranjasem. 

-Bine, a zis, trebuie să mă spăl pe cap. Te aştept.

Şi a închis. M-am uitat la ecranul iPhone-ului, bara din colţ era scurtă şi roşie, bateria urma să se descarce în următoarea oră. Am luat-o pe Lascăr Catargiu. Îmi simţeam picioarele grele din cauza bocancilor, simţeam cum mi se adună toată mâzga aia sub tălpi, mi-am dorit din nou să avem o iarnă ca lumea, cu straturi mari de zăpadă, sau măcar să vină mai repede primăvara, ca să port o încălţăminte mai uşoară. Trebuia să o iau pe undeva la stânga, dar nu mai ştiam dacă la a doua sau a treia.

Am rătăcit o vreme pe străduţe încâlcite până când am găsit în sfârşit casa în care locuia bunicul. Era o casă cenuşie construită în anii ’30, acoperită în mare parte de iederă. Înainte să intru pe poartă m-am oprit şi m-am gândit că nu mai aveam bani de nimic până mâine. Poate că nu era totuşi nevoie să-i cer Melaniei. Am scos pachetul din buzunarul gecii, am dezlipit plicul — n-a fost greu, lipiciul era de slabă calitate — şi am găsit, pe lângă câteva cutii de medicamente, şi un plic alb. L-am ţinut în lumină şi m-am uitat prin el. Conţinea câteva bancnote, dintre care una era de 50 de euro. Am încercat să-l deschid, însă îmi tremurau mâinile când încercam să-l dezlipesc cu unghiile. Am auzit paşi şi, instinctiv, l-am pus la loc în pacheţel. Un cuplu de bătrâni venea spre mine, cei doi locuiau în aceeaşi casă cu bunicul, i-am salutat, am încercat să lipesc la loc plicul în care era băgat pachetul, l-am pus înapoi în buzunar şi am intrat şi eu în scară. După ce am urcat treptele, am bătut la uşă.

-Imediat! s-a auzit din partea cealaltă.

L-am auzit pe bunic cum bâjbâie pe hol şi apoi răsuceşte cheia. A deschis şi m-a invitat înăuntru. Părea să fi scăzut în înălţime. Am scos pachetul şi i l-am dat.

-Poftim, i-am spus.

-Hai înăuntru.

-Nu, nu stau mult.

Speram să stau cât mai puţin.

-Hai, că nu te ţin mult, descalţă-te.

Mi-am scos geaca şi bocancii, apoi am intrat în sufragerie. Podeaua era şubredă şi scârţâia atât de tare, încât aveam impresia că o să se rupă cu mine. Pe deasupra, candelabrul se clătina şi el, aşa că auzeam clinchete la fiecare pas. Din cauza asta m-am aşezat într-un fotoliu, deşi voiam să plec repede.

-Hai să bem un păhărel de ţuică.

-Nu, nu-i nevoie, chiar trebuie să plec.

Mâncasem doar un sandviş, urăsc să beau tărie pe stomacul gol. Mă ameţesc imediat.

-Doar unul, a zis bunicul, şi a plecat în bucătărie.

Nu ştiam ce să fac cu mâinile şi nu voiam să le ţin pe braţele roase ale fotoliului, aşa că le-am băgat în buzunarele hanoracului. Acolo am găsit spinnerul. L-am scos, m-am jucat un pic cu el şi l-am băgat la loc înainte ca bunicul să se întoarcă. Mi-au revenit în minte versurile pe care le auzisem de dimineaţă şi n-am mai reuşit să scap de ele. Mă simţeam de parcă aş fi încercat să scufund o minge în apă: cum îi dădeam drumul, cum revenea la suprafaţă.

Spinnerul a dat alarma e mai tare ca kendama, kendama

Vrum, vrum, vrum, vrum

Se-nvârte până iese fum.

Bunicul s-a întors cu un clondir imens şi cu două păhărele pe care nu le clătise prea bine; vedeam cum se uscaseră câteva dâre pe ele, însă n-am îndrăznit să-i zic nimic. L-am băut dintr-o suflare şi am simţit cum îmi arde gâtul. Bunicul avea chef de pălăvrăgeală, a turnat iar ţuică în ambele păhărele şi mi-a vorbit pe rând despre Iohannis şi Dragnea, despre cum crede el că FCSB nu e Steaua, aşa că speră ca CFR Cluj să câştige campionatul, despre Românii au talent şi Vocea României — emisiuni la care nu mă uit, aşa că nici n-aveam cum să contribui la discuţie, însă după ce bunicul a terminat de vorbit mă simţeam ca şi cum le-aş fi urmărit cu atenţie. Am scos iPhone-ul din buzunar, Melania îmi trimisese un sms. Când vii? I-am răspuns: încerc să plec acum.

-Mai vrei?

-Nu, mersi.

-Hai că-ţi mai pun doar unul.

A umplut ambele pahare, l-a luat pe al lui şi l-a dat pe gât.

Am sorbit şi eu din al meu.

-Cred că ar trebui să plec.

-Nu vrei să mănânci ceva?

Ţuica îmi tăiase pofta de mâncare. Aveam o senzaţie de fierbinţeală în stomac, iar capul îmi vâjâia sporadic. L-am refuzat, i-am mulţumit şi am plecat.

Am scos iar iPhone-ul din buzunar şi am încercat să-l deschid. Ecranul a rămas negru, bateria se consumase. Melania stă pe lângă Hala Traian. Cum nu mai aveam nicio călătorie pe cartela de metrou, nici abonament pe RATB, şi mi-era teamă să fac blatul, am luat-o pe jos. Am estimat că aş face cam o oră până la Melania, poate chiar vreo trei sferturi de oră, dacă grăbeam pasul. Am ajuns la Romană şi, în timp ce aşteptam la semafor, am scos spinnerul, l-am învârtit pe deget de câteva ori şi l-am lăsat să se rotească.

Am traversat, Piaţa Romană era plină de lume, de parcă ar fi fost o zi de lucru. Am trecut pe la coloane şi mi-am amintit de cum chiuleam la ore în timpul clasei a şasea, veneam aici şi îmi cumpăram de la tarabe casete piratate cu Guns N’ Roses sau Aerosmith. Acum nu mai era nicio tarabă pe acolo, urmau să reapară abia la sfârşitul iernii, pline de mărţişoare cu trifoi sau buchete de zambile roz şi albastre. Zona se aglomerase, aşa că am mers mai încet, cu grijă, ca să nu mă lovesc de nimeni.

După ce am trecut de metrou şi de Cinema Patria, am căutat o scurtătură. Am luat-o la stânga, fiind convins că pot să ajung în diagonală până la Bulevardul Carol. A fost o prostie să mă grăbesc pentru că, de îndată ce am trecut de prima intersecţie, străzile s-au înmulţit, s-au bifurcat şi şi-au schimbat locul cu alte străzi. Unele îşi schimbau macazul, la fel ca şinele de tren, se unduiau de la dreapta la stânga şi viceversa, aruncându-mă în cartiere pe care credeam să le găsesc în altă parte sau, mai rău, în zone pe care nu le recunoşteam deloc. Aşa am crezut de exemplu că văd în depărtare verdele parcului Grădina Icoanei pentru ca, atunci când m-am apropiat, să îmi dau seama că erau copacii din faţa clubului Dinamo.

M-am oprit, am rotit iar spinnerul între degete şi m-am întors pe unde venisem. Am tresărit când am văzut o casă îmbrăcată în iederă. Semăna cu casa bunicului, şi ideea că m-aş fi putut învârti în cerc m-a enervat. Când m-am apropiat, mi-am dat seama că era altă casă. Încă îmi mai vâjâia capul din cauza ţuicii.

M-am uitat în sus şi mi s-a părut că soarele se fărâmiţase. Trei sori diferiţi formau acum un triunghi echilateral de foc, iar în mijlocul lor, unde se aflase soarele mai devreme, rămăsese doar urma unei bile albe, ca o gaură în cer. Am grăbit din nou pasul, chiar dacă mi se tăia uneori răsuflarea din cauza goanei. Am crezut că intru pe Tunari, însă m-am trezit iar în Ştefan cel Mare. Ca să mă apropii de Hala Traian trebuia să ajung întâi la Bulevardul Dacia. După calculele mele, ca să ajung acolo trebuia să merg pe o străduţă laterală şi să trec de vreo trei-patru intersecţii. Am trecut de vreo cinci intersecţii, însă bulevardul nu era nicăieri. Configuraţia străzilor nu corespundea cu harta din mintea mea.

Am continuat să merg şi m-am gândit la jobul care îmi devorează aproape toată energia şi o bună parte din timp — patruzeci de ore pe săptămână, plus orele petrecute pe drum —, un call center unde îmi intră apeluri pe bandă rulantă în cască, iar eu răspund la toate în acelaşi fel, cu formula standard, mă prezint politicos şi întreb cum pot să ajut. O dată la două-trei ore îmi iau o pauză scurtă de ţigară şi de cafea, zece minute, cât să mă liniştesc. Acum nu mai am nici ţigări la mine, am fumat-o pe ultima aseară. Tot ca fumul ultimei ţigări s-a evaporat şi speranţa mea de a ieşi mai repede din zona aia.

 Mă apropiam de capătul străzii. Zona era pustie, n-aveam de la cine să cer indicaţii. M-am oprit şi am aşteptat culoarea verde a semaforului, chiar dacă nu venea nicio maşină. Între timp, am scos iar spinnerul şi, de nervi, l-am învârtit atât de tare încât mi-a zburat de pe deget, aşa că a trebuit să-l iau din mâzgă, să-l şterg cu o batistă de hârtie şi să-l bag la loc în buzunar. Am mers până la următoarea intersecţie şi am ieşit într-o stradă lungă, cu clădiri puţine pe margine. Au apărut grădini pe care nu le recunoşteam. Pe măsură ce înaintam, grădinile cu copaci se transformau în parcuri, iar acestea în păduri. Mi-am dat seama că am ajuns tocmai la marginea Parcului Carol. Trecuse mai bine de o oră, eram obosit şi mă aflam cam la fel de departe de Melania ca atunci când plecasem de la casa bunicului.

Am intrat în parc şi m-am odihnit pe o bancă. Mă dureau picioarele. Simţeam cum mi se umflaseră de la atâta mers şi tot sângele îmi năvălea în jos ca să le compenseze pentru efortul depus. Crengile copacilor îngheţaseră peste noapte şi păreau încremenite sub o pojghiţă de cristal. Pe cer nu se vedea niciun nor şi o adiere rece sufla din când în când, ba dintr-o parte, ba din alta, obligându-mă să îmi trag gluga peste cap. Cât m-am odihnit, am întors pe toate părţile gesturi mărunte ale Melaniei din ultimele săptămâni: un email de la un site de întâlniri pe care-l surprinsesem fugar cu privirea pe laptopul ei; serile când intervenise brusc ceva, o prietenă care avea nevoie de ajutor; clipele în care visa cu ochii deschişi însă, când o întrebam, nu voia să-mi spună la ce se gândeşte. Nu mi-am dat seama ce însemnau toate astea. Cel puţin mă simţeam mai odihnit. M-am ridicat de pe bancă.

Am ieşit din parc, am luat-o la dreapta, întorcându-mă în direcţia din care venisem şi, după o vreme, am luat-o din nou pe străduţe. Nu mai recunoşteam Bucureştiul, de parcă toate străzile ar fi fost mutate de la locul lor. Poate că oraşul, aşa cum îl ştiam eu, exista doar ca un labirint cu artere şi coridoare, poate că nu mai era decât suma bulevardelor, străzilor şi clădirilor reaşezate alandala. Bucureştiul se deschidea în faţa mea, bulevard după bulevard, stradă după stradă, aşa cum se deschid petalele nuferilor pe filmările accelerate.

Nu puteam să mă abţin: m-am jucat iar cu spinnerul.

Se însera devreme fiindcă era decembrie, chiar dacă solstiţiul de iarnă era încă la câteva săptămâni distanţă. Cred că trecuse de ora cinci. Pe străduţele laterale liniştite, în umbra serii, totul părea pustiu. Doar copiii se mai jucau zgomotoşi sub ferestre, sub balcoane, lovind mingi dezumflate de perete sau şutându-le spre bara de întins covoare. Eram în Tineretului, o luasem prin spatele unor blocuri cenuşii, simţeam că mă îndrept în sfârşit către direcţia potrivită. Am luat iar spinnerul, însă de data asta am rezistat tentaţiei de a-l mai roti. Unul dintre puştii care jucau măgăruşul n-a reuşit să prindă mingea, iar aceasta a ajuns până la mine. Am vrut să i-o pasez înapoi, însă puştiul nu s-a oprit la timp şi s-a lovit de mine. Spinnerul mi-a căzut din mână. Între timp venea şi alt băiat în fugă, ca să profite de neatenţia primului şi să-i ia mingea.

-Aveți și voi grijă, le-am zis

-Ce-i asta?

Primul puști, un grăsuţ zâmbitor, luase spinnerul de pe trotuar și se uita nedumerit la el. 

-Băi, nu pune mȃna!

Era prea tȃrziu. Puștiul se juca cu spinnerul și nici măcar nu-l ȋnvȃrtea cum trebuie ci, fiind stângaci, îl rotea ȋn sensul celălalt.

Chiar că o să se dea peste cap oraşul, mi-am zis, ȋn timp ce puștiul celălalt, mai slăbănog, mă trăgea de mȃnecă și mă ȋntreba ceva, doar că eu nu eram atent.

-Ce-ai spus, puştiule?

-Cum te cheamă, nenea?

Era cea mai simplă întrebare, însă nu ştiam să răspund.

-Mai bine zi-mi tu cum te cheamă.

I-am smuls grăsanului spinnerul din mână, l-am învârtit repede, le-am lăsat mingea şi mi-am continuat drumul, care m-a dus printr-un gang strâmt, iar apoi într-o stradă care avea doar ferestre închise. Am ieşit pe undeva în spatele Sălii Polivalente. Am trecut pe lângă parcare şi am încercat să ies de acolo. Am coborât prin câteva serpentine înclinate care duceau prin parc, la început uşor, în pas elastic, apoi mi-am dat seama că mă obişnuisem cu oboseala, aşa că am început să alerg, însă apoi am simţit că mă împotmolesc, de parcă aş fi fugit printr-o apă.

Mi se făcuse foame. Nu mâncasem aproape nimic toată ziua, aşa că m-am oprit la un chioşc şi mi-am dat ultimul leu pe nişte biscuiţi Eugenia cu cremă de ciocolată. M-am trezit din nou înconjurat de lume, oraşul era iar plin de viaţă, l-am întrebat pe un tip înalt şi bărbos cât e ceasul. Era aproape şase. Am citit plăcuţa de pe colţul blocului, scria pe ea cu litere albe pe fundal albastru Str. Morilor.

Mi-era în continuare foame şi aş fi fost dispus să renunţ la orice fel de neînţelegeri şi certuri cu Melania pentru o farfurie de paste fusilli cu sos de roşii.

Am mers drept înainte şi, oricât de tentat aş fi fost să iau din nou spinnerul între degete, l-am lăsat în buzunar. Străzile se deschideau înaintea mea ca nişte evantaie în toate culorile — portocalii, albe, verzi, cenuşii. Am recunoscut la distanţă griul metalizat al unei bănci moderne, apoi dungile orizontale, roşiatice de pe Hala Traian. Puteam în sfârşit să mă bucur. Am intrat în clădirea în care locuieşte Melania, am sunat la interfon, ea mi-a deschis imediat, iar eu am urcat la etaj.

Mă aştepta în uşă, îngrijorată.

-Unde ai fost? Te-am tot sunat!

Aveam impresia că o văd pentru prima oară. Poate din cauza părului, care era ondulat şi părea ceva mai lung, cum îl purta pe vremuri. Sau cel puţin aşa am crezut. Nu mai înţelegeam de ce avusesem atâtea incertitudini în legătură cu ea. Am luat-o în braţe.

-Mi s-a descărcat telefonul.

Am intrat în apartament şi m-am aşezat pe canapea. Totul era aranjat cu grijă, ca în urmă cu câţiva ani, în primele luni de relaţie, când veneam mai des pe la ea. Dezordinea din ultimele luni dispăruse. M-am uitat la lampa argintie de pe noptieră. Îmi aminteam de ziua în care i-o cumpărasem: eram în vacanţă pe insula Creta, o văzuse în vitrina unui magazin, îi plăcuse mult, iar eu i-o luasem cadou. Fusesem însă convins că lampa era de forma unei ciuperci; însă asta avea formă de spirală.

Şi totuşi cred că era aceeaşi lampă.

Am vorbit puţin, nu aveam ce să ne spunem, nu simţeam nevoia să-i povestesc prea multe, i-am propus să mergem la o plimbare iar ea a acceptat, aşa că am ieşit să mergem pe străzile pustii, pe şinele tramvaiului, am împărţit o ţigară, iar maneaua revenise, de data asta eram sigur că o aud, răsuna de undeva din spatele unui şir de case portocalii:

Hai roteşte, hai roteşte spinnerul,

Mă joc cu el, mă joc cu el încontinuu…

Ți-a plăcut această povestire?

Apasă pe una din stele pentru a vota.

Scor 3.8 / 5. Număr voturi: 244

Nu sunt voturi până acum. Votează primul!

Da mai departe:

Andrei Panţu s-a născut în 1983 la Bucureşti şi a studiat ştiinţe politice & relaţii internaţionale. A publicat proză scurtă în mai multe reviste (iocan, Revista de povestiri, Helion, Opt motive şi altele) şi în antologiile ARGOS DOI, Eroi fără voie, Nume de cod: Flash fiction. Antologie literomania de proză scurtă şi Dragostea când te doare. În 2019 a debutat editorial la editura Humanitas cu volumul de povestiri Tonomatul, nominalizat la premiile Nepotu’ Lui Thoreau şi COLIN. Povestirea sa Cartea cu două foi a stat la baza filmului de scurt metraj În numele tatălui (2021), regizat de Vladimir Dembinski.

f
1942 Amsterdam Ave NY (212) 862-3680 chapterone@qodeinteractive.com

    Free shipping
    for orders over 50%