Rape Culture

3.7
(192)

Crimă pasională în cartierul C., unde relația dintre doi iubiți s-a terminat în cel mai tragic mod posibil. O femeie a murit înjunghiată în urma unui conflict avut cu iubitul ei, Vasile Prunaru.

Orbit de gelozie, bărbatul, cu care avea o relație de trei ani, a ucis-o cu brutalitate, înjunghiind-o de peste patruzeci de ori în zona abdomenului, toracelui și membrelor. Leziunile au provocat moartea femeii.

Scenele de gelozie se repetau frecvent, femeia apelând în trecut și la autorități din cauza bătăilor pe care le primea de la bărbatul violent.

Am auzit ceartă în apartament, spun vecinii, surprinși de brutalitatea faptei. După spusele acestora, Vasile era un bărbat muncitor, care-și vedea de treaba lui și nu făcuse scandal niciodată.

Pare că totul a plecat de la o ceartă – ultima – între cei doi: într-un moment de furie necontrolată, iubitul de cincizeci și patru de ani i-a devenit călău femeii, în vârstă de patruzeci și opt.

Rămâne de stabilit de ce femeia a riscat acceptând să se întâlnească cu individul de mai multe ori în ultimele luni, deși avea de partea ei ordinul de protecție obținut în urmă cu șase luni de la autorități.

*

S-a gândit la el până când a adormit. Iar apoi l-a visat, ca o continuare a gândurilor. În liniștea nopții, s-a trezit dintr-o dată cu o senzație de apăsare în piept. A aruncat plapuma, de parcă greutatea asupritoare ar fi provenit de acolo. De parcă el ar fi stat pe plapumă, presând-o, ca un pantof nou călcând pe o frunză uscată.

Îl visase cerându-și iertare, cum de altfel și făcuse după ce o luase la palme. În genunchi, cu lacrimile rostogolindu-i-se pe covor, într-o condiție jalnică, care o înduioșase. Îi promisese apoi că fusese ultima dată. Apoi merseseră la cumpărături în supermarketul din cartier, umpluseră frigiderul. Doar că în vis nu aveau o cină agreabilă, la finalul căreia, lucru complet nou, el se ocupa de vasele murdare.

În vis ea pusese la dezghețat peștele și aștepta să-l bage la cuptor. Timpul trecea lent, iar el își pierdea răbdarea. Trântea picioarele pe taburetul din fața canapelei. Televizorul zornăia. Fiecare bătaie din picior era ca un cui înfipt în tâmplă. Bărbatul ofta îmbufnat. Peștele era tare ca un ciocan.

În vis, ea căuta uscătorul de păr în baie. În vis, se gândea că ar fi trebuit să profite de acest moment de pace pentru a-l convinge să cumpere un cuptor cu microunde. În vis, el apărea în ușa de la baie și o săgeta cu privirea. O întreba, ce tot faci, nu vezi că e trecut de nouă și încă n-am mâncat? Apoi continua, lasă părul ăla acum, nu poți să gătești dacă nu te aranjezi? Cu cine ieși? Iar cu Marcel?

Ea încerca să-i explice că uscătorul îi trebuia pentru a dezgheța peștele, nu pentru a se coafa, însă vocea nu reușea să străbată încăperea, în timp ce pieptul îi duduia dureros. Umbra lui se făcea tot mai mare, iar când ea ridica ochii din pământ se pomenea cu bărbatul deasupra, sufocând-o, ea țintuită la podea, el tot mai mare, crescând, explodând…

*

Din analiza presei naționale în ultimul an am constatat că, în majoritate covârșitoare (peste 85%), știrile identifică drept cauză a feminicidului un exces sentimental, temporar și rătăcitor al ucigașului. Acesta din urmă este forțat de prea multă pasiune, gelozie, iubire, etc. să acționeze – împotriva voinței sale. Astfel, cauza faptei devine o entitate abstractă căreia bărbatul nu poate să i se opună. Cu alte cuvinte, atenția este mutată de la ucigaș și acțiunile sale spre justificarea romantizată a faptelor: ce poate face un bărbat „prea gelos”, „orbit de iubire” , „trădat” etc. decât să-și ucidă partenera?

Pe lângă stereotipurile culturale care stau la baza societății patriarhale, delictul pasional și nararea lui incorectă contribuie și el la normalizarea socială a faptului, acționând după același principiu: evitarea problemei principale: faptul că feminicidul este rezultatul unei culturi patriarhale înrădăcinate.

Feminicidul este însă doar punctul ultim al violenței de gen. În acest articol voi demonstra cum aceasta poate fi vizualizată ca o piramidă având la bază tocmai normalizarea stereotipurilor și a comportamentelor machiste. Parcursul unei relații toxice trece prin diferite niveluri, începând cu supunerea și privarea de autonomie a victimei. Următorul pas este violența psihologică, apoi cea fizică, culminând cu violul și, în final, cu feminicidul.

În ce privește mijloacele de informare, este fundamental ca ele să nu participe la normalizarea stereotipurilor. Nu mai putem să ne bazăm pe fraze romantizate, golite de conținut, formule preconcepute ca „până când moartea îi va despărți”.

În acest sens, devine prioritară adoptarea unui cod etic în difuzarea informației. În primul rând, detaliile asupra vieții de cuplu, precum certurile, gelozia, trădările, apelurile telefonice sau mesajele nu trebuie menționate, întrucât nu au nicio relevanță pentru actul în sine: ori vom continua să identificăm greșit factorul declanșator al actului violent învinovățind victima (victim blaming) sau excesul de pasiune al agresorului.

În al doilea rând, interviurile cu vecinii, cunoscuții sau rudele sunt deviante. Bineînțeles că vor fi șocați și vor da declarații din propriul punct (inutil) de vedere. Care părinte nu ar fi gata să declare despre fiul său că e cea mai bună persoană din lume? De ce le-am acorda vecinilor privilegiul de a povesti un fapt despre care nu știu mai nimic?

În ultimul rând, dezvăluirea identității femeilor ucise este crucială pentru comemorarea lor, pentru recunoașterea lor socială. De ce ar fi mai relevantă, chiar și în acest ultim act blamabil, tot identitatea ucigașului?

Focusul informației privind un feminicid ar trebui să fie exclusiv pe actul în sine: condamnabil, nejustificat, rezultat al unei decizii individuale bazate pe un context cultural injust, inegal, putred.

(Abstractul articolului RAPE CULTURE ȘI MASS MEDIA:

 O INTERDEPENDENȚĂ DĂUNĂTOARE,

apărut cu un an înaintea crimei)

*

Elena Mureșan se ridică de la masa din bucătărie cu senzația nesatisfăcătoare de a nu fi reușit să-l impresioneze. Îi gătise ciorba de burtă tocmai pentru că știa că era felul lui preferat, altfel nu s-ar fi pus pe gătit mâncăruri cu miros atât de puternic chiar în acea seară. Acum nu doar bucătăria, dar și hainele și părul îi miroseau a usturoi. Iar el stătea bosumflat în capătul mesei cu o mutră dintre cele mai afurisite. Când voia să o preseze, își fixa privirea asupra pieptului ei, iar piciorul îi juca deasupra podelei, mișcându-se continuu. Îi auzi călcâiul bătând în podea.

Oare iar întârziaseră cu plata salariului? Luase vreo amendă? Se certase cu vreun coleg? Dar nu, nu putea fi vorba de o cauză externă: atunci când era supărat pe alții nu o țintuia cu privirea. Era supărat pe ea, și voia ca ea să înțeleagă asta. O privea fix și continuu, într-un joc al rezistenței și al muțeniei care avea ca obiectiv final provocarea femeii. Elena era nevoită să-l întrebe atunci ce îl supără, altfel nu îi răspundea la replici și puteau trece zile întregi până când i-ar fi vorbit din nou, fără nicio referire la motivul tăcerii prelungite, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Dar nu, în seara aceea Elena nu voia să dea curs tensiunii create de bărbat. Voia să plece liniștită în oraș, așa că încerca să se comporte ca și cum el nu ar fi fost acolo. Dacă ar fi urmat o săptămână de tăcere, cu atât mai bine. Se învățase cu liniștea din timpul zilei, câtă vreme el era absent, iar ea curăța și ordona casa.

Totuși, când își termină de spălat propria farfurie, se întoarse și fu cât pe ce să dea peste o alta, cea a bărbatului. Acesta o ținea întinsă spre ea, cu degetul mare înfipt până la fund, în lichidul uleios depus pe pereți. Elena Mureșan dădu să ia farfuria însă, înainte să-i simtă întreaga greutate, bărbatul retrase mâna, iar blidul căzu pe podea, sfărâmându-se în zeci de cioburi.

Înainte să înțeleagă ce se întâmplase, Elena auzi urletul bărbatului și tresări. În timp ce explozia de cioburi îi zgâria ușor picioarele, vibrația vocii bărbatului îi străpunse pieptul, făcând-o să tremure. Instantaneu, respirația îi acceleră. Abia după aceea deprinse sensul cuvintelor umplând bucătăria: Fii dracului atentă la ce faci, strigă el! Mi-a scăpat, se justifică ea, Păi controlează-ți mâinile alea, ce-i, te-ai băbit deja, îți tremură de pe-acum?

Ea observă sânge pe dosul palmei bărbatului. Cu un elan spontan îi prinse palma între ale sale, Te-ai lovit, întrebă. În loc de răspuns, el se ridică de pe scaun dintr-o dată și o împinse într-o parte. Masa se mută din loc, bruscată de șoldul Elenei, în timp ce bărbatul strigă, Dă-te din calea mea, că-ți mai ard și una! Dădu drumul la apă și se spălă în chiuveta albă, lăsând o dâră roz de-a lungul pereților imaculați.

Elena puse mâna pe mătură. Bărbatul o întrebă brusc, cine-i Marcel? Ea se opri surprinsă. Se aștepta la o continuare a înjurăturilor, la o lovitură cu podul palmei în tăblia mesei, la un alt strigăt, la deplasarea lui târșâindu-și șlapii, până în cameră, unde ar fi închis ușa, ceea ce ar fi însemnat că ea trebuia să doarmă pe canapea, în bucătărie. Sau în salon: mai îngrămădită, însă măcar nu l-ar fi deranjat a doua zi dimineață, când ar fi intrat în bucătărie să-și pregătească cafeaua (când nu erau certați i-o pregătea ea) și să-și fumeze obișnuita țigară.

Însă el o întrebase cine era Marcel! Îi veni să râdă, dar se abținu. Simți o ușurare, pentru că de Marcel, băiatul care se oferise să o ducă în centru cu mașina, la întâlnirea cu foștii colegi din fabrică, nu o lega nimic în afară de o prietenie superficială. În plus, el umbla după Adina, prietena ei cea mai bună, de aceea se și oferise să o ducă el cu mașina, ca s-o mai tragă de limbă pe traseu.

Iată, așadar, ce se întâmpla cu Vasile: era doar gelos. Bineînțeles, avea tot dreptul să fie. Nu era un om rău – se mustră pentru acel gând, care i se înfiripase în minte ca un cioc insistent de pasăre. Bineînțeles, faptul că reacționase astfel nu putea decât să însemne că o iubea mult. Foarte, prea mult. Se știe că prea multă dragoste poate orbi, răpune, tâmpi, indispune.

Era, desigur, vina ei: trebuia numaidecât să-i explice.

*

Ce tot ai de ești tăcut, Ah, nimic, ți se pare, Nu, nu cred, de când am ieșit din casă abia ai spus două cuvinte, Nu era nimic de zis, atâta tot.

Elena îi strânse brațul rigid, de care se agățase singură, în timp ce el continua să scruteze linia orizontului cu mâinile în buzunare. Vântul mișca ramurile unei sălcii la marginea lacului, un cârd de rațe sălbatice înotau în formație triunghiulară, iar mirosul primăverii amesteca parfumuri și tăceri.

Elenei nu-i plăcea liniștea. De ce ieșiseră, dacă nu să stea puțin de vorbă? Nu se puteau vedea decât în weekend, ambii munceau în timpul săptămânii, iar rarele seri în care se vedeau erau prea obosiți pentru a începe vreo discuție.

Cum ți-a mers săptămâna, încercă iarăși Elena să-l facă să vorbească, Mi-a mers cam rău pentru că te-am văzut puțin, Ei, acum, știi doar că mai mult nu se poate, Sigur că se poate, Vasilică, am mai vorbit despre asta, ți-am spus doar, Alex are nevoie de mine, Băiatul tău e destul de mare de-acum, are și servici, gata, cât o să mai stai după el, Îl vezi tu mare, dar nu e, Are treizeci de ani acuș, Pentru mine tot un copil rămâne, Nu te-ai gândit că ar sta mai bine singur, Cine, Alex, Nu, eu, Poftim, Nimic!

Bărbatul oftă dând din mână a lehamite. Se așezară pe malul lacului.

Uite ce-ți propun, începu el, mută-te la mine! Elenei i se măriră ochii verzi, contribuind la formarea unei expresii între incredulitate și amuzament. Îl privi. Nu glumea. Încruntat, pătrunzător, cu fruntea înaltă și câteva, destule fire de păr alb în jurul tâmplelor, aștepta un răspuns. Să mă mut la tine, repetă ea, încercând să amâne o luare de poziție, Da, ce-i așa greu, te muți la mine, așa o să reușim să ne vedem în fiecare zi, Ce spui, cum să mă mut la tine? Elena își dădu la o parte o șuviță de păr roșu desprinsă de vânt, care îi flutura plesnind-o peste pomeți.

Așa, simplu, îți iei ce ai de luat și vii, Dar mi-e peste mână, la tine în cartier nici nu trece cursa pentru navetiști, Ce nevoie mai ai de navetă, Ce spui, Vasile, cum ce nevoie, Păi te-ntreb, ce nevoie, Păi, eu la muncă cum mă duc, Ah, dar ce, mai ai nevoie de muncă, Cum adică, Păi tu crezi că dacă te muți la mine o să mai ai timp să muncești?

Întrebarea aducea cu ea o presiune izvorâtă din stabilirea unilaterală a unui parcurs în termeni pe care Elena nu îi putea negocia. Răspunsul îi aparținea ei, decizia, lui. Prin minte îi trecu atunci munca istovitoare în fabrică, urletele șefelor de tură, setea acumulată în timpul lucrului la bandă, cartonul cutiilor împachetate cu mișcări repezi, automate. Îi trecură prin minte serile în care gătea pentru zilele următoare, cum avea să se descurce singur, săracul, nu știa să facă nimic, avea nevoie de ea, altfel va fi murit de foame.

Apoi îi trecu prin minte un al treilea gând, îngrămădit, ce-i drept, și dureros, sau îngrămădit tocmai pentru că durea, iar mintea nu voia să-i aloce prea mult timp într-o discuție romantică în care iubitul ei de un an, cu ochii albaștri fixați înduioșător asupra pieptului ei generos, sorbind-o din pri… – îi plăcea să se simtă încă dorită, fiori de-a lungul spinării, și, pe lângă respirația accelerată, o forță interioară înăbușită – …viri, îi cerea să se mute la el, ah, ce romantic, gândul dureros și îngrămădit către fostul soț înainte de accidentul fatal.

În acea seară, peste douăzeci de ani trebuiau să fi trecut de atunci, după ce au făcut dragoste până la epuizare în camera lui, viitorul lor dormitor matrimonial, ea strângându-se toată înăuntrul propriului corp, cu degetele încleștate în propriile palme, de parcă cu cât ar fi strâns mai mult pumnii cu atât ar fi rezistat tentației de a se abandona plăcerii în timp ce gândul unic și de neclintit să nu cumva să rămână însărcinată o țintuia acuzator, tăindu-i respirația… în acea seară, la sfârșitul groh-plescăitului satisfăcut al bărbatului, după ultima zvâcnire asfixiantă, acest soț viitor avea să o întrebe același lucru ca și în acea zi, pe malul lacului, Vasile, Ce spui, Lenuș dragă, n-ai vrea să te muți la mine, Păi și facultatea, Ce-i cu facultatea?

Iar după două luni, când sarcina devenise deja o certitudine, acceptarea frustrantă a invitației, un răspuns care îi aparținea ei, decizia însă, lui, el grăbindu-se să o asigure că, Așa e cel mai bine, căsătoria, nașterea lui Alex și încetarea studiilor. Dragostea!

*

Nefiind pe lume pentru a observa ce s-a întâmplat atunci, nu putem decât presupune că dragostea dintre părinții noștri a fost pasională, nebună, fructul unei spontaneități de moment. Povestirile lor de după sunt denaturate de timp (oricât de devreme ar începe să le povestească fiilor cum s-au cunoscut), de distanțarea oarecum firească dintre ei și copii, de stinghereala intervenită peste ani în purtările lor „în fața copiilor”.

În ce mă privește, valul dezvăluirilor a fost ulterior curmat de accidentul tatălui meu, de acea alunecare nefericită de pe schelă ce i-a pus capăt vieții pe când aveam doisprezece ani. Cea mai mare manifestare de iubire dintre părinții mei de care îmi pot încă aminti cu oarecare exactitate era o privire cu subînțeles pe care și-o aruncau unul altuia în diferite situații. De exemplu, atunci când tata lua salariul și se întorceau acasă de la cumpărături cu plasele pline. Sau la aniversări, când rudele din partea tatei făceau un cerc în jurul celui sărbătorit și îi cântau la mulți ani. În timp ce se priveau, era ca și cum s-ar fi deconectat de lumea înconjurătoare și ar fi rămas doar ei, suspendați în timp și în spațiu, recunoscători unul altuia pentru prezența continuă în viața celuilalt.

De aceea, când am văzut-o pe mama sărutându-l pe Vasile pentru prima dată la cofetăria din cartier unde mă scosese pentru a mi-l prezenta am izbucnit în râs, dintr-o dată, fiind cât pe ce să scuip îmbucătura de ecler pe jumătate mestecată înapoi în farfurie. Și mama roșise, pentru că nu se așteptase la mișcarea aceea din partea lui. Terminase de spus o glumă pentru a mai detensiona atmosfera, ceva penibil și fără sens, evident, doar un pretext servit pe tavă pentru a mima o relaxare, pentru a mă face să interacționez cumva cu ea, fie și printr-un zâmbet. De fapt, asta am și făcut: i-am zâmbit.

Mă bucuram sincer pentru ea. Trecuseră peste zece ani de când nu mai ieșise cu nimeni, dacă nu o punem la socoteală pe Adina și alte câteva colege de la fabrică. Faptul că acum se hotărâse să accepte un bărbat în viața ei nu putea decât însemna că depășise, în sfârșit, momentul dificil din trecut. Însă bucuria mi-a pierit în acea zi după întâlnirea cu acest bărbat de care se îndrăgostise.

După ce mama a spus gluma, eu am zâmbit, iar Vasile a început să râdă în hohote. Mi-am dat seama imediat că ceva era în neregulă cu el. Râdea forțat, cumva rămăsese în urmă, așteptase reacția mea pentru a o copia. Apoi, în timp ce mama și-a dat capul pe spate, Vasile s-a holbat în decolteul ei fără măcar să se sinchisească de mine și, după ce și-a mușcat buza de jos, și-a poziționat capul în așa fel încât mama nu a putut să evite coliziunea cu buzele lui când s-a îndreptat după râs. După care mi-a făcut cu ochiul. Mie! Deși nici nu mi se adresase până atunci – singurele cuvinte ieșite din gura lui fiind, Salut puștiu’, eu îs Vasile!

Pe durata întâlnirii, nu a făcut altceva decât să încerce s-o atingă. Când mama s-a ridicat să plătească, cu scuza de a se duce la baie, a sărit de pe scaun ca ars și, în timp ce-și ducea mâna dreaptă la portofel, cu mâna stângă i-a cuprins mijlocul, apoi i-a dat, în glumă, o palmă peste fund. M-am făcut că nu observ imediat ce am perceput agitația mamei, care se întorsese spre mine îngrijorată că i-aș fi putut privi.

Când au revenit la masă, primul lucru pe care mi l-a spus Vasile a fost, Să nu lași niciodată femeia să plătească când o scoți în oraș. Mă irita modul lui de a ocupa și monopoliza spațiul, de a fi prezent peste tot, fizic și verbal, în fiecare secundă. Mă deranja că se tot gudura în felul acela josnic pe lângă mama și nu îmi dădeam seama dacă ei îi făcea plăcere sau o deranja. Acel zâmbet stingherit dădea curs unei stări de încordare față de Vasile, sau de mine? Era real, sau simulat?

În lunile care au urmat, antipatia mea pentru Vasile a crescut din ce în ce mai mult, până la izbucnirea mea în timpul unei cine în casa noastră, atunci când, exasperat de sfaturile lui nesolicitate în ce privește relațiile mele cu fetele, i-am aruncat fără să țip, însă răspicat și privindu-l sfidător, Auzi, ia mai taci dracului odată, că m-am săturat să mă freci la cap cu tâmpeniile tale!

Pentru două secunde a fost liniște în bucătărie. Se auzeau copiii jucându-se în parcul din cartier, zgomotul roților de dacie a vecinului de la doi parcând în fața blocului și naveta sosind în stație. Ticăitul ceasului de perete stătea să bată a treia secundă de liniște când mama a țipat, Alex, cere-ți scuze imediat!

Dar nu mi-a fost dată șansa de a mai rosti altceva, pentru că domnul Vasilică, să vezi și să nu crezi, s-a ridicat de la masă și, în perfectă tăcere, s-a dus la cuierul din hol, și-a tras geaca pe el, împreună cu ghetele, cu o lentoare, cred eu, voită, în timp ce mama, agățată de brațul lui, îl tot ruga să se întoarcă înapoi, și, când a văzut, în sfârșit, că eu nici nu mă sinchiseam de el și de tot teatrul lui (fierbeam, de fapt, în mine, însă nu lăsam să se vadă), a ieșit pe ușă și dus a fost. Din prag, a mai adăugat doar, Bună seara, cu o voce rănită, de parcă tocmai fusese răstignit. Iar mama, după el, nu știu ce tot a șușotit până a venit liftul.

Am răsuflat ușurat când am auzit ușa apartamentului închizându-se, simțind că puterea se mutase din nou de partea mea, cel puțin în casa noastră. Intuiam că, până nu mi-aș fi cerut scuze, lucru pe care, evident, nu aveam de gând să-l fac vreodată, Vasile nu și-ar fi călcat pe orgoliu pentru a ne mai trece pragul. Mă bucuram și că nu fusesem nevoit să le spun adevărul, deși îmi trecuse prin cap să o fac înainte de izbucnire, doar pentru a vedea fața lui Vasile schimbându-se, înroșindu-se, în timp ce, probabil, s-ar fi înecat cu vreo bucată de pâine.

Însă, pentru a ieși din încurcătură, dar și pentru a restabili o alianță cu mama pe care aveam senzația că o pierdusem complet, i-am mărturisit de cum a intrat în casă, luându-mă la rost – că eram arogant și că nu-mi păsa de fericirea ei, că ce era dacă mulțumeam pentru sfaturile acestui guru al agățatului, ce să mai vorbim, Vasile, regele gospodinelor, în loc să tot continui, nu am înțeles de unde și până unde, să îl tot provoc? Eu?

Atunci i-am răspuns și ei, calm, dar la fel de răspicat, Mamă, sfaturile de machomen din secolul trecut să și le țină pentru el, eu unul nu am nicio treabă cu fetele din punctul ăla de vedere: sunt homosexual!

Mama s-a blocat pur și simplu în mijlocul bucătăriei, fixându-mă intens, de parcă ar fi încercat să-și dea seama unde mă mai văzuse, Gay, mama, i-am repetat atunci, po-po-nar! Cum intuisem, dezvăluirea a avut efect tranchilizant față de întâmplarea de mai înainte.

Mama m-a luat în brațe și a început să mă strângă și să mă mângâie pe păr, de parcă tocmai ne-am fi reîntâlnit după o îndelungată absență.

(fragment din jurnalul electronic al lui Alexandru Mureșan)

*

În bar a intrat întâi Vasile. Întotdeauna intra primul când încercau vreun local nou. A scrutat bărbații de la mesele din jur timp de câteva secunde, oprindu-se în ușă. Abia după aceea a făcut primul pas înăuntru. Ceilalți patru bărbați au apărut apoi din spatele lui, doi la dreapta și doi la stânga, concentrați și la fel de tăcuți. În afară de barmaniță, nimeni nu i-a băgat în seamă. Cei doi-trei care au întors capetele spre ușă au continuat să discute ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Spre dezamăgirea lor, nu identificaseră niciun inamic: poate urmau să o facă după câteva beri, își spuseră cei cinci bărbați în timp ce-și bălăngăneau umerii la unison traversând pubul. Dacă doar cineva, un bărbat, unul singur, sau mai mulți, caz mai periculos, așadar mai eroic, i-ar fi privit mai lung!

Păcat, fiecare își vedea de treaba lui. Probabil ajunseseră prea devreme.

Își comandară berile la halbă și începură să vorbească, plecând de la ideea că barul ăla era cam amorțit, Pentru fătălăi, spuse Vasile, Pentru homalăi, completă altul, Băi, voi vedeți vreuna pe-aici, Nu cumva chiar am nimerit la poponari, Fugi, bă, de-aici, Bă, eu fug, da-mi păzești spatele, că cu ăștia nu se știe niciodată!

Râseră suprapunându-se sinistru. Cineva spuse, Lasă bă, că știu eu că la referendum ai votat pentru ei, Du-te, bă, de-aici, că la referendum eu eram călare pe una, de-o rupeam, Ooo, să mori tu, Să mori tu, bă, că eu mai vreau să trăiesc, păi tu ce crezi, că eu îi susțin p-ăștia, Da cine-i susține, fratele meu, Străinii, bă, americanii, englejii, francejii, ăștia, numai de la ei vine toată debandada, Ce, tu ai văzut cum umblă pe stradă, Și copiii, fratele meu, Copiii, păi tu-ți dai seama să vadă un copil doi bulangii de-ăștia care ni-ni-ni pe stradă, bot în bot…, Așa mi s-a-ntâmplat mie, frate, Serios, Dacă-ți zic, deci fii atent, eram în spate la Universitate cu fiu-miu și ies doi pulălăi de-ăștia tineri din clădire, blugi rupți, tricouri roz, se vedea pe ei, și cum mergeau, că erau de-ăia, Așa, Și se pun pe bancă lângă mine, în parc, eu mă uit la ei, ce pula mea vreți să faceți acum, și ei cu tupeu pe ei, se holbează la mine, eu nu zic nimic, mă uit în altă parte, și când mă-ntorc văd că-și bagă limba-n gât frate, Aoleu, Futu-le-n mama lor, Băi, deci când i-am luat la șuturi odată, să-i vezi cum au tulit-o, păi ce, copilul la nici doi metri se dădea pe tobogan și ăștia se ling în fața lui, Da ce, mă, ai fi preferat să te lingă pe tine, Taci bă, din gură, e treabă serioasă asta, tu nu vezi că ne ducem de râpă, Nu mai sunt valorile care erau, băi, asta e, Ce spui, păi tu nu vezi că nici nu se mai duc în armată, Normal, educația, asta e totul, Du-i pe ăștia-n armată și-n două luni ai făcut bărbați din ei, Educația, Și libertatea, prea multă libertate, normal că se urcă pe pereți, Da, frate, chiar așa, eu văd la fie-mea, are doișpe ani și a-nceput cu ruj, cu ojă, machiaj, că le vede pe-astea pe Instagram, influensărele pulii, Pfff, alea-s primele curve…, Aicea donșoară, patru blonde la noi și berea cu lămâie la băiatu’ cu ochelari din capăt, El fiind pă invers, bea de-asta pentru femei, Du-te, mă, în… scuzați-i donșoară, bine că nu beau ceai, Eh, mai glumim și noi! Râseră la unison reverberând sinistru.

Chelnerița se îndepărtă. Doi dintre bărbați îi fixară posteriorul până ajunse la tejghea. Se concentrau de parcă ar fi gândit. Vasile spuse, N-are nici cur asta, ce se dă așa importantă, Eh, la cum arată, sigur a intrat pe pile, Păi da, normal, da’ eu una așa nici n-aș fi angajat, cu toate pilele ei, Mda, e cam nasoală, Uite și ce bârnău are, Pff, dacă mă ajută Dumnezeu și-mi deschid eu barul, băieți, vedeți voi ce fetișoare bag la servit, Uuh, atenție, da le plătești și pentru servicii speciale, Le plătești tu, bă, că eu o să am de dat taxe, Nu le mai plătește nimeni, că vă omoară femeile, Care femei, bă, Nevastă-ta, fraiere, Da ce, mă, nevastă-mea e femeie? De data asta, râsul colectiv depăși în intensitate zgomotul înconjurător. Palmele băteau intermitent în masă ca niște ciocane.

Ehe, femeile din ziua de azi, spuse Vasile, Nu mai sunt valori, asta e problema, Educația, Și asta, Da nu vă spuneam eu, fiică-mea, are unșpe ani și cu rujul în fața oglinzii, Pfff, Îi zic, lasă oja un’ te duci, la școală, sau la discotecă, Foarte bine, Mi-a spus și învățătoarea, cică dom’le fata a furat într-o zi un ruj de la mă-sa și s-a uns toată în baie, în pauză, și toate colegele de la ea…,

 Numai pe prostiile astea de telefoane văd, Da, da i-am și interzis să-l mai folosească când nu-s eu prin preajmă, Perfect, ai învățat de la nevastă-ta, Cum adică, Păi așa și ea îți face, stai pe telefon doar când îți dă voie, Du-te mă în piz…, Pot să scriu un mesaj la băieți, puiuț, Taci mă, eu sunt serios, Și eu, hă-hă, Are dreptate, bă, băieții ca băieții, dar dacă ai fete tre’ să le ții din scurt, Așa-i, Da, da, La ora nouă, în casă, Păi tu nu vezi că umblă noaptea astea tinere și se miră că de ce le violează, Normal, da’ tu ce cauți pe drumuri la ora două noaptea…, Și-n colanți de ăia strâmți, Eh, se făcea bine când eram noi copii, când se dădea stingerea, nu mai prindeai pe nimeni pe stradă, Când eram noi copii era respect, mă, nu comentai, că ți-o luai pe coajă în secunda doi, Da, cum spuneam, educația, Educația contează, Face om din tine, Ce vorbești, astea din ziua de azi nici nu mai știu să gătească, nu le mai învață mă-sa, Asta mai ales, Plus că se comportă de zici că-s băieți, fumează, înjură, Exact, uite, de exemplu are fiu-miu una acuma, bă, deci eu n-am mai văzut vreo femeie să râgâie… deci fiți atenți, după masă, cum stăteam noi și vorbeam, deodată se aude un râgâit de ăsta ca după cola, Ha-ha, Haide băăă, N-auzi, mă jur, deci un râgâit de mi-a mutat lustra, Așa ceva, Eu m-am făcut că n-aud, da nevastă-mea zice, bă da ce scârțâie scaunele astea, îți dai seama, s-o scoată din rahat, Doamnă, nevastă-ta, Și fata, Și fata nimic, ca și cum totul era normal, Și ficior-tu, Ficior-miu zice că să-l scuzăm, că nu i-a picat bine la stomac, Eeeh, a-nțeles băiatu’ cum merge treaba, E dat în pizda mă-sii, E, nu zic nu, da’ mi-e că-l strică fetișoara asta, Ai grijă!

Hopa, apropo de femeile de altădată, exclamă Vasile, uitându-se spre bar, înaintea căruia, între timp, dintr-un grup de trei femei nu mai rămăsese decât una singură, Cam bătrână, i se răspunse, Aoleu, da ce bidoane, Roșcată, mmm, Arde-o Vasile, cât încă mai poți, Seară frumoasă, băieți, spuse Vasile, și se ridică încheindu-se la sacou. Era cel mai elegant dintre toți.

Își trecu cu mâna prin părul tot mai rar. Își verifică echilibrul. Era bine, încă nu amețise, doar prinsese curaj. Afișă un surâs sinistru, își introduse mâinile în buzunarele pantalonilor, se apropie de tejghea și se așeză pe un taburet în dreapta femeii roșcate.

Ți-a plăcut această povestire?

Apasă pe una din stele pentru a vota.

Scor 3.7 / 5. Număr voturi: 192

Nu sunt voturi până acum. Votează primul!

Da mai departe:

Pavel Nedelcu este scriitor, traducător și critic literar, iar în timpul liber redactor al revistei culturale LiterИautica. Are o licență în Limbi și Literaturi Străine și un masterat în Traducere și interpretare la Università degli Studi (Torino). Povestirile sale cele mai recente au fost incluse în volumul colectiv TREISPREZECE. PROZĂ FANTASTICĂ (Litera, 2021). Romanul său, ÎNCOTRO NE ÎNDREPTĂM, a apărut la aceeași editură în februarie 2022.

f
1942 Amsterdam Ave NY (212) 862-3680 chapterone@qodeinteractive.com

    Free shipping
    for orders over 50%