Finish Line

2.7
(15)

Din întunericul dens și lipicios ca o apă mâloasă s-a desprins dintr-odată primul semn de civilizație. Indicatorul m-a orbit pentru o clipă, năucindu-mă. Privirea mea deslușea suprafața albă reflectând lumina farului, însă literele pluteau undeva într-un plan secund, ca orizontul într-o zi fierbinte de vară. De-abia după ce am clipit de trei ori și mi-am mijit ochii, literele s-au mutat dansând puțin mai în față și am reușit să le citesc: Tiawah.

Era clar că aveam nevoie să beau ceva: fie ceva care să mă mai țină treaz pentru încă niște ore pe drum, fie ceva care să mă dea gata ca un somnifer.

Am făcut dreapta. Pietrișul a scrâșnit sub roți ca un animal care își dă ultima suflare. În zare se vedeau niște luminițe și dintr-odată mi-am zis că aș putea să rămân peste noapte. Mai întâi, o băutură, iar apoi, un pat undeva într-o cameră ieftină, unde nu poți spera că cineva a schimbat așternuturile în ultimul an, dar ești prea obosit ca să-ți pese. Da, părea genul ăla de loc.

Barul se numea Finish Line, și ironia m-a făcut să pufnesc în râs. Pentru cineva care a plecat în lume să vadă dacă există vreo șansă pentru un nou început, era un nume amuzant de fatidic. Până și felul în care beculețele albastre pâlpâiau în aerul nopții îmi spunea că soarta îmi face cu ochiul.

Am deschis portiera, mi-am cules portofelul și țigările de pe scaunul din dreapta și mi-am întins oasele pentru prima dată după 7 ore. Corpul meu a protestat, trosnind și trimițând impulsuri dureroase în toate părțile. Presupun că aș fi putut să mă opresc mai devreme, poate chiar într-un loc ceva mai animat decât ăsta, dar, hei!, te pui cu destinul? Asta era linia mea de sosire sau de încheiere, fiecăruia după cum consideră.

Finish Line părea că păzește intrarea în oraș: toate celelalte clădiri își trimiteau semnele de viață de undeva din zare. La marginea drumului, doar barul în care mă pregăteam să intru și o spălătorie de mașini, acum pustie, anunțau că pe aici au trecut oameni.

Nu-mi venea să cred că cineva mai ascultă muzica pe care o distingeam venind din interior, dar mi-am zis că nu e momentul pentru fasoane: dacă aveam chef de nazuri, n-ar fi trebuit să las în urmă colecția mea de CD-uri și sistemul audio ultra-performant, din apartamentul meu ultra-central, care se închisese ca un cocon cald în jurul meu, protejându-mă și mângâindu-mi rănile; până când n-o mai făcuse.

După toate aparențele, Finish Line nu era un loc foarte popular. Două mese erau ocupate de câțiva tipi, cărora vizita mea nu părea să le producă o mare bucurie. M-au privit cu ceea ce acasă numim „dispreț”, dar aici ar fi putut foarte bine să fie un semn al ospitalității locale. Hainele lor păreau să urle a bărbăție și, privind în jos la pantalonii mei bej și la tenișii albi, m-am simțit cât se poate de inadecvat în mijlocul acestei încăperi obscure, în care chiar și neoanele păreau amenințătoare, spărgând agresiv semi-întunericul blând cu fasciculele lor de lumină alb-violet. 

M-am apropiat de bar: în penumbră își făcea de lucru un tip între două vârste, îmbrăcat într-o cămașă în carouri care văzuse zile mai bune. Când i-am cerut un whisky dublu, m-a privit cu un amestec de plictiseală și cinism. Părea să se întrebe dacă îmi dau seama ce greșeală mare făceam oprindu-mă în fața barului său.

N-am apucat să îmi primesc băutura, că două matahale bărboase s-au ridicat de la una dintre mese și m-au flancat, măsurându-mă din cap până-n picioare ca și cum ar fi încercat să își dea seama exact cât cântăresc.

― Aici, în Tiawah, nu prea ne plac străinii, a rânjit unul dintre ei, apropiindu-și fața de a mea suficient de mult ca să pot face mental o listă cu felurile de bere ieftină pe care le băuse.

― Îhâm, nu ne plac deloc, a întărit celălalt, rânjind și el.

Îmi dădeam seama că trebuie să arăt foarte, dar foarte penibil cum îmi întorceam capul de la unul la altul, încercând să le dau atenția cuvenită atunci când vorbeau. Dar în momentul ăla nu-mi trecea prin cap nicio idee care să mă ajute să-mi păstrez demnitatea în fața celor două brute îmbrăcate în piele din cap până-n picioare, care creaseră în jurul meu un fel de zid negru și masiv, ce absorbea încet toată lumina din jur.

― Nu vrei să știi ce s-a întâmplat cu ultimul străin care a avut proasta inspirație să vină aici, a adăugat a doua matahala, după o pauză de efect.

Întorcându-mă să-l privesc cu mai multă atenție – sau considerație, căci asta aveam în cap în acele momente –, mi-am dat seama că în partea stângă a sălii, ascunsă în semi-întuneric ca o plantă de care nu-i pasă nimănui, stătea singură la masă o femeie. Era machiată peste măsură și purta o rochie foarte decoltată, dar ce mi-a atras atenția a fost tristețea adâncă cu care se uita la mine.

A trebuit să fac un efort să n-o mai privesc, întorcându-mă înapoi la relația de respect pe care încercam să o construiesc cu cele două matahale. Le-am zâmbit prietenos și am profitat de faptul că barmanul îmi trântise în față paharul de whisky. Am pus pe tejghea o bancnotă care ar fi trebuit să acopere mai multe rânduri, mi-am luat paharul și am ieșit cuminte afară, sub supravegherea atentă a tuturor perechilor de ochi cărora le oferisem o neașteptată diversiune de la plictiseală zilnică.

Sub cerul senin, lângă peretele unui bar de noapte de la capătul lumii, cu un whisky dublu în mână și aproape înghețat de frig, m-am gândit din nou dacă fac bine ce fac. Nu era o călătorie de dragul călătoriei, altfel, n-aș fi ajuns la mama naibii în Tiawah, singur și aproape mort de oboseală; era o călătorie ca o fugă, ca un strigăt de disperare și ca un abandon în același timp. Nu poți ajunge în Tiawah decât dacă ceva te aleargă de la spate.

Ușa barului s-a deschis și femeia cu privirea foarte tristă a apărut lângă mine, în toată strălucirea rochiei ei de lamé -. Și-a aprins o țigară, a tras câteva fumuri adânci și a zis:

― Au dreptate, să știi. În Tiawah nu ne plac deloc străinii.

M-am gândit că e evident, dar n-am zis nimic. M-am întrebat dacă să îi ofer jacheta mea, pentru că mă temeam că o paște o pneumonie, dar eram aproape sigur că nu e obișnuită cu galanteriile și că o să reacționeze foarte ciudat. De aproape, părea mai tânără decât crezusem că e. Machiajul ăla oribil o îmbătrânea, dar nu cred să fi avut mai mult de 40 de ani.

― Toate ni se trag de la povestea cu Lilly Ann.

S-a uitat scurt la mine, să vadă cum reacționez și, poate, să măsoare efectul vorbelor ei asupra mea. Nu știam ce așteaptă de la mine, așa că n-am avut nicio reacție. Se pare că asta a bulversat-o, că tăcerea mea inexpresivă a tulburat niște ape adânci în ea, că aștepta un „Ahaa!“ plin de empatie și că lipsa acestuia era aproape un afront personal.

― Ai auzit despre dispariția lui Lilly Ann?

Întrebarea ei fusese mai mult o afirmație, ca și cum nu și-ar fi putut închipui că habar n-am despre ce vorbește.

― Habar n-am despre ce vorbești, am zis într-un sfârșit, în același timp obosit și resemnat, vrând și nevrând să opresc confidența asta, care nu mă ajuta la nimic și care mă ținea din drumul meu către cel mai apropiat hotel.

Femeia m-a privit ca pe un nebun și tristețea din ochii ei s-a adâncit, acum traversată de o umbră de frică, ca și cum fraza asta m-ar fi transformat într-o clipă într-un animal sălbatic de la care nu știi ce să aștepți, oricât l-ai măsura și cântări.

― De unde vii, mai exact?

Nu-i ca și cum îi dădusem deja de înțeles cam de pe unde aș fi putut veni mai puțin exact, dar m-am resemnat și i-am spus numele orașului în care îmi petrecusem toți cei 38 de ani ai mei, ca un grăunte de nisip printre cele două milioane și ceva de locuitori, dintre care majoritatea îmi erau indiferenți, normal, în afară de o mână de oameni și, mai ales, de o anumită persoană a cărei amintire mă fugărea acum ca o amenințare.

Femeia a fluierat și a zis cu un ton care mi s-a părut apreciativ, deși ar fi putut la fel de bine să fie ironic și compătimitor:

― Wow, băiat de oraș. Și ce oraș!

Apoi a mutat țigara și mi-a întins o mână caldă și umedă ca un șoricel ud: Pam.

― Deci nu știi de Lilly Ann. E drept, n-a fost chiar o știre națională. Te-ar fi putut ajuta să înțelegi despre ce vorbeau Mitch și Jim, ce s-a întâmplat cu ultimul străin care a avut proasta inspirație să aleagă Tiawah.

Am avut impresia că spusese toate astea cu o voce de teleshopping, clară și un pic falsă, cu tonuri și tăceri calculate. Felul în care vorbea, aerul profesionist, chiar dacă ușor stângaci, păreau să mă invite să întreb mai mult, ca și cum acest preambul nu putea avea alt efect decât să trezească în mine o curiozitate soră cu moartea. La drept vorbind, nu mă interesa decât să plec de acolo cât mai repede, dar n-aș fi avut inima să-i spun asta. Stând așa amândoi, cu spatele sprijinit de clădirea scundă, privind stelele, am avut impresia că m-am trezit dintr-odată într-un univers paralel sau pe altă planetă. De acasă nu văzusem niciodată atât de multe stele și nu mă găsisem niciodată într-un loc care să se deschidă în fața mea ca o gaură neagră, misterioasă. Eram într-adevăr la un capăt al lumii: și teoretic, și practic în fața unui Finish Line, dar mai ales metaforic, un Finish Line de unde începea un alt univers, la poarta căruia apăruse de nicăieri Pam, ca un cerber prietenos.

Poate trebuie să trec un test ca să intru în cetatea asta, mi-am zis, întrebându-mă în același timp dacă era ceva ce chiar îmi doream. Era departe de ceea ce îmi imaginasem, dar eram gata să accept ca pe o binecuvântare orice nou univers în care monstrul care mă urmărea putea să dispară, așa că am întrebat:

― Ce s-a întâmplat cu Lilly Ann?

Pam a întors spre mine o față surprinsă și aproape triumfătoare. Tristețea care îi domina trăsăturile era acum îndulcită de stratul ăla de mică victorie, așa că mi-am zis că poate într-adevăr prezintă emisiunea de la teleshopping la televiziunea locală. Sper că n-o să știu niciodată.

Ochii i s-au îngustat puțin.

― Cred că ar trebui să încep cu anul dinainte, pentru că-s două chestii aici: dispariția lui Lilly Ann și treaba asta cu străinii.

Mi-am privit paharul: mai aveam mai puțin de un deget de whisky. Ca o clepsidră neobișnuită, lichidul auriu, catifelat, avea să măsoare timpul pe care eram dispus să îl acord acestei întâlniri.

Manolis apăruse în Tiawah într-o primăvară târzie în care toată lumea se pregătea de plictiseala de peste vară, când aerul cântărește mai greu și se umple de sunete ascuțite. Dacă Tiawah pare plictisitor iarna, când timpul pare că aleargă de la o dimineață la alta, vara Tiawah intră în hibernare ca un animal greoi.

Manolis avea diplomă de profesor de literatură greacă, dar, cum nu era niciun post liber de profesor la școala din Tiawah, primise unul la biblioteca locală. În toamnă, însă, norocul i se schimbase. Lauren rămăsese gravidă și se hotărâse să stea acasă tot anul ăla, așa că Manolis a devenit profesor suplinitor.

― Toate ar fi fost bune și frumoase, dar i-ai văzut pe oamenii locului. Majoritatea sunt aici dintotdeauna, ne cunoaștem toți între noi. Mai sunt și buruieni, dar măcar știm ce să așteptăm de la fiecare.

Vocea lui Pam purta o ușoară urmă de regret, ca și cum și-ar fi cerut scuze pentru felul în care erau priviți străinii aici, dar imediat fața i s-a înăsprit și am știut că în tot amestecul ăla de sentimente a triumfat amintirea unei orori și certitudinea că oamenii, oricât mi-ar fi părut mie de obtuzi, aveau dreptate.

― Chiar n-ar fi trebuit să o ia pe panta asta. Orice om care dă pe la biserică duminica își poate da seama: oamenii din Tiawah sunt foarte religioși.

Mă pierduse. Nu-mi dădeam seama ce legătură era între toate lucrurile pe care le înșira, dar mă gândeam că asta face parte din specializarea ei în teleshopping: curiozitatea mă rodea, în sfârșit! Și știam că o să-mi fie satisfăcută.

― Problema chiar s-a discutat în timpul unei slujbe de duminică. Mai toți oamenii erau nemulțumiți.

„Copiii din Tiawah au nevoie de Dumnezeu”, a zis pastorul Johnson, și toată lumea a aplaudat. Lumea s-a inflamat atât de tare, încât pastorul a trebuit să calmeze un pic spiritele.                                              

„Vorbesc eu cu el”, zisese pastorul Johnson; și chiar o făcuse. În ziua aia, după slujbă, plecase direct spre casa lui Manolis, ca să îi explice că oamenii din oraș erau nemulțumiți. Copiii trebuie să vină la școală ca să învețe că trebuie să meargă duminica la biserică și să citească Biblia, nu cărți cu zei care le zăpăcesc creierul.

Îl găsise pe Manolis în curte, gata să plece spre școală, unde începuse pregătirea pentru piesa de teatru de sfârșit de an. Era fericit, pentru că mulți copii erau entuziasmați, așa că alesese o piesă cu multe personaje: voia să le dea tuturor șansa să apară pe scenă.

Johnson nu găsea că alegerea unei piese antice era cea mai bună idee.

― De ce nu alegeți o scenă din Biblie? Oamenilor nu le plac poveștile care îi fac pe copii să se îndoiască de Dumnezeu.

Pastorul spusese „oamenilor” ca și cum s-ar fi exclus pe el însuși din colectivitatea pe care o păstorea, ca și cum înțelepciunea lui l-ar fi plasat deasupra lor, care nu puteau înțelege, așa cum înțelegeau ei doi, subtilitățile literaturii.

― Ar fi așa de simplu pentru toată lumea! adăugase el cu un aer conspirativ, ca și cum găsise secretul armoniei absolute, singurul secret la care, datorită poziției lui privilegiate, numai el avea acces.

― Copiii trebuie să audă și altceva decât povești din Biblie, răspunsese Manolis neînduplecat. Astea sunt texte clasice, nu poți trece prin viață fără să le cunoști.

Greierii țârâiau cu un soi de disperare. Parcă molipsite de disperarea asta, privirile celor doi s-au întâlnit și s-au părăsit fără să găsească mijlocul drumului. Pastorul Johnson se apropiase de Manolis un pic mai mult decât ar fi fost nevoie când îi răspunsese, aproape disprețuitor, cum nu îi stătea în fire:

― Profesore, nu înțelegi. Copiii ăștia se pregătesc să fie mecanici auto și muncitori, se nasc aici și mor aici. Copiii noștri nu au nevoie de textele dumitale clasice!

De data asta, observă Manolis, pastorul Johnson se inclusese în comunitate: copiii din Tiawah erau și ai lui, erau copiii comunității, iar mințile lor tinere erau responsabilitatea tuturor.

― Manolis a continuat cu piesa lui de teatru, deși cei mai mulți dintre copii s-au retras. Au rămas câțiva, așa că a trebuit să aleagă o piesă cu mai puține personaje. Se zvonea că părinții o să organizeze un boicot, dar spiritele nu mai erau așa încinse.

Pam oftă și mă privi scurt. În noaptea clară, ochii ei străluceau. Mi-am dat seama că urmează partea la care așteptase să ajungă, pentru care construise, încet și cu răbdare, tot decorul asta, vărsând picătură cu picătură din paharul ei prea plin în paharul meu gol, străin, ignorant.

― Poate totul s-ar fi terminat cu bine dacă n-ar fi dispărut Lilly Ann, a continuat Pam cu o voce dintr-odată îndepărtată și obosită.

Părea că-și vorbește sieși, abandonând brusc toate eforturile pe care le făcuse ca să mă țină captiv, și că sinele ei era departe, într-un loc în care speranța și deznădejdea se contopesc. Eu, spectatorul ei, îi servisem pentru a o aduce în acest punct, dar de-acum era totul pentru ea însăși, devenise pe neașteptate povestea ei, miza ei, pe care și-o respunea ca să își reconfirme verdictele, hotărârile. În timp ce ea încerca să și le verifice încă o dată, să și le confirme, eu le vedeam luptându-se pe chipul ei, care era traversat de grimase de furie și neputință. Pam suferea, îmi era clar.

― Lilly Ann… era rudă cu tine? am întrebat împins de o ușoară malițiozitate, ca pentru a-i atrage atenția că fusesem spectatorul ei loial, că în jurul meu și pentru mine construise ea tot acest spectacol, nu putea să mă părăsească acum, că-și atinsese scopul.

În aerul nopții, întrebarea mea a sunat ca sunetul unui clopot spart.

Pam a oftat și chipul contorsionat i s-a mai relaxat puțin.

― Nu, slavă cerului, nu. Era colegă de clasă cu Irene. Nu erau foarte apropiate, dar câteodată mai ieșeau împreună.

O stea căzătoare a traversat cerul înspre sud. Niciunul dintre noi n-a zis nimic, dar știam că fiecare se gândește la ce-și dorește cel mai mult pe lume. Mă întrebam ce își dorește Pam și dacă are legătură cu Lilly Ann. Eu, unul, îmi doream să o uit pe Andrea. Să nu o mai văd niciodată și să pot să nu o mai văd niciodată. Să nu mai doară. Să nu mai doară atât de al dracului de tare numai gândul că nu o să o mai văd vreodată. Să treacă mai repede timpul până în momentul în care o să am curajul să îmi schimb numărul de telefon, fără să îmi pese dacă Andrea s-ar putea răzgândi, dacă m-ar putea căuta.

― În noaptea când a dispărut Lilly Ann, Manolis fusese pe la noi. Se jucase cu Irene câtă vreme eu pregăteam cina. Când a plecat, era deja târziu, Irene se culcase de vreo două ore.

În sfârșit, începeam să înțeleg. Pam era iubita lui Manolis de câteva săptămâni când s-a declanșat nebunia. Pregătirile pentru piesa de teatru, pentru care Pam făcuse costumele (am privit rochia ei de lamé și m-am întrebat dacă îmbrăcase vreo zeiță înainte să fie transformată în copia asta eșuată de rochie de cabaret), îi aduseseră împreună în spații mici și prost ventilate, în care cuvintele rămân suspendate în aerul greu, făcând nopțile lungi și chinuitoare. Până la urmă, fusese ea cea care, simțindu-și transpirația acoperindu-i corpul ca o peliculă vâscoasă de fiecare dată când lucrau la câțiva pași unul de celălalt, hotărâse că nu mai poate continua așa.

Irene fusese încântată: toți copiii îl iubeau pe Manolis. Când venea seara pe la ele, Irene își făcea selfie-uri cu el și le trimitea prietenelor ei pe WhatsApp. Notificările aproape îi blocau telefonul: toate colegele îi trimiteau înapoi înjurături scurte și semne obscene, semn al invidiei și al mirării.

Lui Pam îi plăceau răbdarea și blândețea lui și, mai ales, slăbiciunea pe care părea să o aibă pentru copii. Atunci crezuse că e un semn clar că e un om bun, minunat, omul pe care visase să-l întâlnească, despre care sperase că există, deși din ce în ce mai puțin, ca o lumânare care se consumă, dezamăgire după dezamăgire.

― Nici nu-mi mai amintesc exact cum a ajuns Manolis să fie principalul suspect, a continuat Pam ca într-un vis, iar vocea ei îndepărtată s-a suprapus peste imaginile care mi se învălmășeau în cap. Cred că ura pentru el crescuse și dospise, știi? În afară de mine și încă vreo trei-patru familii, oamenii ar fi făcut orice să-l vadă plecat.

Inclusiv să-l acuze de o crimă pe care n-o înfăptuise, m-am gândit.

La început, Pam nici nu se gândise la asta. În primul rând pentru că ajunsese să-l cunoască bine pe Manolis și i-ar fi fost imposibil să și-l imagineze făcând cuiva cel mai mic rău. Ar fi băgat mâna în foc pentru el, ar fi jurat cu mâna pe Biblie. În al doilea rând, Manolis fusese cu ea în seara aia, știa cu siguranță că plecase târziu, mult după ora la care se presupunea că s-ar fi întâmplat nenorocirea. 

― În zilele următoare au apărut tot felul de zvonuri. Pe de o parte, oamenii o căutau pe Lilly Ann, pe de altă parte, construiau povești despre Manolis. Eu am aflat de la Irene, după două-trei zile. Mai întâi au fost Jack și Heath, în fața fabricii, după muncă. Căutaseră informații despre el zi și noapte, fără să doarmă și fără să mănânce, ca niște posedați. Ziceau că fugise din Grecia pentru că era urmărit pentru o poveste dubioasă cu niște copii. Că se refugiase pentru o vreme într-un sat izolat din România. Nici nu știam unde e România pe hartă, a trebuit să caut pe Google Maps. După aia ziceau că făcuse și pe acolo ceva și fugise iar.

A spus toate astea dintr-o suflare, ca și cum s-ar fi temut că orice intonație, orice pauză, orice suspensie ar fi plasat-o de o parte sau de alta a baricadei, când ea se străduia – era clar – să rămână între argumente, între lumi. Să rămână pentru totdeauna acolo, în singurul loc în care ar mai fi putut să se privească în oglindă.

Îmi imaginam bărbații care blocau intrarea în fabrică, cu pumnii strânși și ochii injectați de ură, împroșcând veninul ca pe un gaz toxic, contaminându-i pe toți cei care se opreau să-i asculte, propagând ura ca pe un virus în fața căruia nimeni nu e imun.

― Au construit toată povestea asta, ei doi, în fața fabricii, și o spuneau oricui trecea pe acolo: colegilor din schimbul doi la venire, celor din schimbul întâi la plecare. Toți aveam capul plin de zvonuri, ipoteze, acuzații, nimeni nu mai știa ce să creadă.

Pam a făcut o pauză și a căzut pe gânduri. Probabil cântărea din nou, a mia oară, dacă poveștile astea aveau un sens. N-am întrebat-o ce crede după atâta timp, se întreba singură. Se întreba dacă măcar acum, în al doișpelea ceas, când toate fuseseră hotărâte și nu mai era loc nici pentru reparații, nici pentru regrete, știa într-adevăr ce să creadă.

― Ce-ar fi căutat altfel în locul ăsta în care nu vine nimeni niciodată?

M-am gândit la mine. Ce căutam eu aici, la capătul lumii, unde nu se oprește nimeni niciodată și unde nimeni nu e binevenit? Nu făcusem nicio crimă. Singurul meu păcat era că îmi pusesem viața și fericirea în mâinile unei persoane căreia de fix 34 de ore nu îi mai păsa de mine. Care își adunase, cu indiferența și răceala unui străin care nu-ți datorează nimic, nici măcar o explicație, lucrurile din apartamentul meu care nu mai era al meu, pe care îl schimbaserăm după chipul și pasiunile ei, retrăgându-mă într-un colț mic, de unde puteam să o admir. Cu o zi și jumătate în urmă, Andrea își adunase toate lucrurile, până la ultimul capăt de ață, nu lăsase nicio urmă că trecuse pe acolo. Niciun nasture căzut de care să mă agăț, să știu sigur că a fost al ei, să-l strâng în pumn și să am certitudinea că povestea noastră nu se poate scurge fără urmă din creierul și măruntaiele mele, așa cum părea să se fi scurs din ale ei, pentru că a existat și, existând, modificase ireversibil fiecare celulă a mea. Corpul meu nu mai era al meu fără ea, dar ea își adunase toate lucrurile ca și cum ar fi putut șterge evidența, ca și cum sufletul meu ar fi fost banda unei casete pe care o derulezi și o ștergi, lăsând un spațiu gol, virgin, gata să fie umplut iar și iar.

Pam părea să creadă că nu iese fum fără foc, iar eu mă gândeam că așa îi e mai ușor. Am întrebat-o, cu reală curiozitate, dacă observase ceva ciudat la el, în tot timpul ăla pe care îl petrecuse cu Irene.

― Era atât de drăguț cu ea, știi, iar eu mă bucuram de fiecare dată când îi vedeam împreună… Adică, era drăguț cu toți copiii, părea că iubește sincer copiii, iar copiii îl adorau, le spunea povești, era cu totul altfel decât noi toți.

Și-a tras sufletul o clipă și apoi s-a grăbit să verse tot restul, ca la spovedanie:

― Când totul a luat-o razna, parcă am început să văd lucruri acolo unde nu fuseseră. De ce o îmbrățișa pe Irene atât de des? Și nu era bizar că îi plăceau atât de mult copiii? E normal ca unui bărbat în toată firea să îi placă atât de mult copiii?

Ultima întrebare mi-o adresase mie, direct, privindu-mă în ochi și așteptând un răspuns clar, ca un verdict. Îmi cerea să cântăresc și să hotărăsc dacă greșise, dacă greșiseră toți, dacă un bărbat pe care nu îl văzusem în viața mea și al cărui nume îl auzisem pentru prima oară acum 10 minute era vinovat de niște crime oribile sau dacă era victima care plătise fanatismul și ura altora? În ochii ei, mă transformasem în juriul imparțial pe care îl așteptase, deși, vedeam bine, juriul acesta avea în același timp în ochii ei vocație de călău. Aș fi putut în acel moment să o condamn sau să o absolv. Și, de fapt, Pam se baza pe mine să fac asta, să o eliberez. Eu eram de fapt cerberul, nu ea. Păzeam intrarea în rai, acolo unde nu e durere, nici întristare și nici suspin, pentru că, îmi spuneam, e certitudine.

N-aveam niciun răspuns. Și eu plăteam în momentul de față pentru capriciile altcuiva, așa că eram înclinat să îl cred și să îl absolv pe acest Manolis, străin ca mine și singur, fără aliați. Și eu fugeam de ceva, și eu ajunsesem în locul ăsta uitat de lume fugărit din spate de amintiri și durere. Și totuși, asta nu mă făcea vinovat de nicio crimă.

― În zilele care au urmat, ne-am transformat toți în niște brute, a continuat Pam aproape spășită, văzând că nu răspund, că nu-i dau iertarea și dezlegarea pe care le aștepta de la mine, observatorul imparțial în care-și pusese toată speranța. Fiecare om pe care-l întâlneai nu vorbea decât despre monstrul pe care-l adăpostiserăm între noi, lăsându-i cale liberă către copiii noștri. Între timp, aproape c-am uitat-o pe Lilly Ann.

Mi-am închis ochii și am încercat să ascult liniștea locului ăstuia ciudat, dar, în loc de foșnetul frunzelor sau ce altceva mai aud oamenii în locuri uitate de lume, în minte mi se învârtea fraza asta, de la început și iar de la început, fără oprire: „Aproape c-am uitat-o pe Lilly Ann”.

Între patru ochi cu farmacista, între rândurile din supermarket, peste gard, între vecini, oamenii adăugau noi și noi detalii poveștii lui Manolis, construind bucată cu bucată un animal care începea să aibă propria lui viață, scăpându-le printre degete. Inventându-i noi membre acestui animal înspăimântător, își confirmau suspiciunile.

Apoi a urmat seara aia, trei zile după dispariția lui Lilly Ann, în care comitetul de salvare a chemat toți oamenii în sala de sport a școlii. N-a lipsit aproape nimeni, oamenii au strâns rândurile în fața nenorocirii ca niște furnici a căror putere stă doar în instinctul lor de a rămâne împreună.

― Ne-a luat vreo trei minute să discutăm despre cum trebuie să scotocim fiecare bucățică de pădure, fiecare pivniță și fiecare râpă. După care am ajuns să vorbim numai despre Manolis.

Nu era acolo să se apere, așa că speculațiile au devenit dovezi. De ce ar fi plecat din Grecia la 40 de ani, când nimănui nu-i mai e simplu să ia viața de la capăt? Și de ce plecase iar din România, doar câțiva ani mai târziu, ca bântuit de o vină, de un păcat care îl fugărea de la spate?

― Uite, nici acum nu am o explicație: cum ajunge un străin în Tiawah? a repetat Pam argumentul suprem care îi măcina sufletul. Dacă nu fuge de ceva, ce să caute în văgăuna asta?

Urmăream cum mă privește, încercând să citească pe fața mea răspunsul la aceeași întrebare la care nu-i răspunsesem nici mai devreme. Eram ca două animale sălbatice care își măsoară puterea. Știam ce așteaptă de la mine, dar nu eram gata să-i cedez.

― Tu crezi că era nevinovat?

Aerul nopții a zbârnăit în jurul cuvintelor, ca un arc întins.

― Eu? m-am mirat. Cum aș putea eu să am o părere despre asta?

― Poți la fel de bine ca oricine, a răspuns Pam, cu o severitate care încolțea timid în pauzele dintre cuvinte. Pentru că știi ce poate aduce un străin într-un loc ca ăsta.

N-am zis nimic. M-am gândit dacă povestea lui Manolis ar fi putut să semene cu a mea. Era oare posibil ca aceeași poveste banală, o poveste de dragoste eșuată, ca mai toate poveștile de dragoste, să fi adus doi oameni absolut străini, ca un arc peste timp și spațiu, în același loc improbabil? Cam cât de departe ar fi putut merge acest déja-vu, și cât de frică ar fi trebuit să-mi fie că nu se vor opri aici coincidențele?

Avertizarea avea dintr-odată sens: trebuia să îmi așez paharul gol undeva pe treptele de la intrare și să plec, să fug cât mai repede. Nici măcar nu-mi pot permite luxul să intru înapoi pentru a așeza paharul gol pe tejghea. Orice pas trebuie să fie cât mai departe de locul ăsta, de oamenii ăștia, nu către ei.

Iar Pam? Ce-o să se întâmple cu ea, cu întrebările și neliniștea ei, cu tristețea care-i învelește chipul ca un strat organic? Ce-o să se întâmple cu încrederea ei în oameni, cu naivitatea pe care simt că o poartă cu ea ca pe o pereche de aripi de plastic?

― În mai puțin de o săptămână, absolut toți eram convinși că Manolis e vinovat, a spus Pam după o pauză în care păruse că își cântărește propria vină. Chiar și eu, care îmi petrecusem seara cu el. După câteva zile, știam sigur că de la mine Manolis o luase înspre școală, că pe terenul de sport, sub lumina felinarelor, o văzuse pe Lilly Ann. Nu credeam, știam; ca și cum l-aș fi urmărit în seara aia, mânată de o gelozie nebună sau de o intuiție ciudată. Îmi aduceam aminte chiar de zgomotul pe care îl făcuse ușa închizându-se în urma mea, de felul în care îmi mușcasem buza de jos îngrijorată să nu-l fi auzit și Manolis, neliniștită de imprudența mea.

Cuvintele lui Pam mă dureau, fiecare era ca un cuțit care mi se înfigea în plămâni și mă lăsa fără aer.

― Știi, am depus chiar mărturie în cadrul anchetei. Declarația mea nu se potrivea exact cu filmul poveștii pe care o construiseră împreună anchetatorii și oamenii din sat, dar am făcut-o să se potrivească.

„Am făcut-o să se potrivească” a sunat în momentul ăla ca o condamnare la moarte. Nu pentru Manolis, pentru ea însăși. Pentru prima dată de când o întâlnisem, mi-am dat seama ce era ciudat la Pam: tot machiajul ei încerca să recreeze senzația de viață, iluzia că pe sub pielea aia circulă sânge. De fapt, Pam era moartă. Din momentul în care își făcuse declarația să se potrivească cu povestea orașului, Pam începuse să moară.

Iar acum avea de gând să mă lase aici și să plece să moară în legea ei, așa cum fac pisicile bolnave când simt că le-a venit vremea. O să se ascundă undeva și o să moară acolo, îngropându-și povestea și vinovăția în spatele unui strat gros de fard de obraz. Am vrut s-o opresc, să îi dau în sfârșit absolvirea pe care mi-o cerea și pentru care mă oprise din drum, ca pe ultima ei șansă. Am vrut să dau un sens opririi mele absurde în noaptea înghețată din Tiawah, dar Pam a fost un călău mai rapid decât am putut eu construi pledoaria apărării ei.

― Manolis a fost condamnat pe baza mărturiilor noastre, dar pe Lilly Ann nu a găsit-o nimeni niciodată, a mai zis Pam înainte să închidă ușa barului în urma ei.

Vocea ei de-abia a acoperit muzica sinistră care se auzea dinăuntru. Era un secret pe care Pam mi-l spunea numai mie. Sau poate nici măcar nu zisese asta, poate oboseala îmi juca feste, poate imaginația mea crease mărturisirea asta de sfârșit de întâlnire, de sfârșit de viață. Ne întâlniserăm și ne părăsiserăm fără să schimbăm ceva unul pentru altul, și mi-am dat seama că amândoi eram aproape morți sub carapacele noastre construite din fard de obraz, alcool și sedative. Mi-am imaginat că dacă peste câțiva ani Lilly Ann ar fi reapărut, reîntoarsă spășită dintr-o fugă romantică ce se dovedise o aventură eșuată, Pam ar fi murit pe loc acolo unde-ar fi dat cu ochii de ea. Așa cum eu aș fi înviat pe loc, deși paralizat de spaimă, dacă aș fi dat acum cu ochii de Andrea. Apa vieții și apa morții curg uneori din aceeași sursă.

Am pus paharul gol pe marginea treptei de sus și m-am îndreptat spre mașină. Pietrișul scrâșnea sub tălpile mele ca un reproș și nu înțelegeam de ce. Făcusem tot ce-mi stătea în putință să găsesc un început, dar tot ce fusesem în stare să găsesc era acest Finish Line.

Ți-a plăcut această povestire?

Apasă pe una din stele pentru a vota.

Scor 2.7 / 5. Număr voturi: 15

Nu sunt voturi până acum. Votează primul!

Da mai departe:

Ramona Gabăr (n. 1980) a absolvit Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării la Universitatea din București și are un master în Comunicare. În timpul facultății, a contribuit la culegerea antropologică „Istorie la firul ierbii – documente sociale orale“ (coord. de Zoltán Rostás și Sorin Stoica, Ed. Tritonic, 2003). Textele ei au fost publicate sporadic în Dilema Veche și Dilemateca. În 2021 a debutat cu volumul de povestiri Stații la editura Nemira. Trăiește alături de familie la Bruxelles.

f
1942 Amsterdam Ave NY (212) 862-3680 chapterone@qodeinteractive.com

    Free shipping
    for orders over 50%