Opulenţă

3.7
(305)

Astăzi m-am trezit mai devreme decât de obicei. Îmi curgea sânge din nas, poate de-asta. M-am privit într-un ciob de oglindă şi m-am bucurat. Era o dâră de mai mare frumuseţea, încă proaspătă. Nu apăruse de mult, nu avusese timp să se usuce. Mi-am întins-o grijuliu în jurul ochiului drept, inclusiv deasupra sprâncenei. Nu se ştie niciodată ce efecte pot avea câteva picături de sânge. Apoi mi-am pus bocancii şi m-am bucurat din nou, degetul mare reuşise să încapă în ruptură. Ieşea afară, punându-mi unghia în evidenţă. Am o unghie lată, galbenă-maronie, murdară de negreală pe dinăuntru şi pe margini. Bocancul drept încă nu se rupsese. Dar nu mai avea mult, îi simţeam materialul subţiat pe interior. Eram foarte aproape.

Nu m-am chinuit să mă închei la şireturi, nu aveam. Nu am avut niciodată, nu suport strângerea lor, îmi presează picioarele, poate de-asta. Şi apoi mersul în bocanci fară şireturi este mai greoi. Se deformează şi ajunge să aibă efect maxim. Trebuie să îţi târăşti picioarele după tine, împingând cu degetele mari, să nu rămâi desculţ. Mai ales când sunt mai largi decât trebuie. Cum erau bocancii mei. Mie avea să-mi fie uşor, cel puţin la stângul, din cauza rupturii. Degetul intrat acolo fixează gheata.

Târâtul picioarelor mai are un avantaj: îţi imobilizează genunchii, îi ţine drepţi. Ajungi să te mişti ca pe picioroange, dar nu la înălţime, ci la acelaşi nivel cu ei. Şi asta contează. Mersul este foarte important, face cincizeci la sută. Restul ţine de îmbrăcăminte şi de păr. Eu le aveam pe amândouă cum trebuie. Mai ales părul. Era ridicat în sus şi năclăit de praf. Eu sunt brunet, dar asta nu se mai vede. Sunt mai degrabă gri în cap. Ca şi când aş dormi în cenuşă. De la impurităţi, poate de-asta.

Am lăsat oglinda deoparte şi m-am ridicat. Nu mi se făcuse foame, era încă devreme. Dar amorţisem. Dormisem chircit, cu genunchii strânşi, n-am putut să-mi întind picioarele. Câteodată tare îmi vine să-mi întind picioarele. Dar locul ăsta e cam strâmt, nu îmi permite. Va trebui să găsesc altul. E greu să găseşti un loc bun. E foarte greu. Aici încap lejer două persoane, însă aşa, cu genunchii la piept. M-am obişnuit. Numai că trebuie din când în când să fac mişcare.

M-am ridicat şi am luat-o la picior. Am ales trotuarul din stânga, era mai liber. Nu circulă mulţi pe stânga. Sunt gropi, poate de-asta. Iar unele pline cu apă, plouase peste noapte. Ciudat, nu simţisem, dormisem adânc. Şi nu visasem, nu visez niciodată. Am un somn greu, de plumb. Negru. Nimic nu mă poate tulbura. Aşa m-am obișnuit în decursul anilor. Adică organismul, nu eu.

Am trecut printr-o baltă, mi-am răcorit picioarele. Mi-a intrat apa în bocanci şi un timp mi-a plăcut sa îmi simt picioarele reci şi ude. Apoi a început să mă enerveze clipocitul, aşa că m-am descălţat şi i-am scurs. Când m-am ridicat m-am lovit de-un opulent. Trecea pe acolo, poate de-asta. Nu-mi plac opulenții. Îşi ţin burţile la vedere. Şi guşile, şi fălcile, totul. Îi detest, îi detest mai mult decât pe babe. Şi babele mă enervează. Rău. Le-aş omorî dacă aş putea, le-aş ucide pe toate. Le-aş zdrobi genunchii ăia, şi aşa pe ducă. Dar nu cu mâna mea, nu. Nu pot strivi nicio muscă, poate de-asta. Dar aş pune pe cineva s-o facă. Babele şi opulenţii, atât.

Opulentul s-a oprit din mersul lui grăbit. “Dă-te, mă, din drum!”, mi-a zis. “De ce să mă dau?” am întrebat. “E şi drumul meu”, am zis. Şi i-am rânjit fără să mă mişc din loc. “E pe dracu’!” mi-a zis. “Mişcă-ţi hoitul, că mă grăbesc!”,  mi-a zis. Şi mi-a aplicat un șut în cur.

“Să-mi pupi găoaza!” i-am zis. Şi i-am arătat curul. Apoi am început să chiui, ca să atrag atenţia. Stăteam în curul gol şi chiuiam, ca un delfin făceam, iii,iii,hiii,iii. Opulentul a luat-o la picior şi a dispărut după un colţ. Dar eu tot chiuiam, iii, iii făceam, ca un delfin. Trecea o babă care s-a închinat, se mira nespus, poate de-asta. M-am făcut spre ea, să o sperii, şi a luat-o la picior. Atât cât o ţineau genunchii ăia, şi aşa pe ducă.

Am plecat mai departe. Încă nu mi se făcuse foame. Nu mi se face foame pe la ora asta. Ci mai încolo. M-am obişnuit să mănânc puţin, o dată sau de două ori pe zi.

La intersecţie m-am oprit, treceau maşini. De obicei nu mă opresc, nu-mi pasă mie de maşinile lor. Dar acum erau multe şi din toate părţile. Putea să mă lovească vreuna. Şi ajungeam la spital. Nu-mi plac spitalele. Mă irită. Toţi sunt îmbrăcaţi în alb, poate de-asta. Şi miroase a iod, poate de-asta.

Am trecut dincolo şi m-am lipit de-un geam. Opulenţi mulţi mâncau. Am scos limba la ei şi mi-am lipit-o de geam. Mi-am căscat nările şi le-am lipit de geam. Opulenţii tot mâncau. Am început să sar într-un picior, ţinându-mi faţa lipită de geam. Un opulent m-a văzut şi a rămas cu lingura în aer. A făcut semn spre alt opulent care m-a văzut şi-a rămas cu lingura în aer. Le-am rânjit duşmănos sărind într-un picior. Opulenţii se uitau la mine uimiţi, cu lingurile în aer. Apoi a ieşit o damă îmbrăcată în alb şi s-a răţoit la mine. “Pleacă, mă, de-acolo!” mi-a zis. “Uşi” mi-a zis. “Dispari!” mi-a zis.

M-am deschis la haină. Mi-am dezlipit limba de pe geam şi i-am arătat-o. O mişcam de la stânga la dreapta şi înapoi, frecându-mi sfârcul drept. “Mă vrei ?” am întrebat. “Mă vrei ?” i-am zis. Îmi frecam sfârcul din ce în ce mai tare şi mă apropiam de ea. “Mă vrei ?” am întrebat. “Spune”, i-am zis. “ Mă vrei sau nu ?“ i-am zis. Şi am început să urlu. Uuu, uuu făceam, ca lupul. Îmi frecam sfârcul şi urlam, uu uuu, ca lupul. A zbugit-o înăuntru şi s-a întors cu o ditai mătura. “Dumnezeii mă-tii de împuţit!“ mi-a zis. “ Piei de aici că te ia mama dracu’ !“ mi-a zis. Şi m-a altoit cu coada măturii.

Mi-am luat picioarele după mine şi am plecat. Mă ustura spinarea, poate de-asta. Nu îmi place să fiu altoit.  Aşa că m-am oprit şi i-am arătat-o. De la distanţă, să nu mă altoiasca iar. Mi-am dat pantalonii jos şi am scuturat-o în direcția ei. “Bleaaaaah !” i-am zis. “Uuuaaa, curvo !” i-am zis. Şi m-am bucurat, că am văzut-o intrând precipitată pe uşă. De ruşine, poate de-asta.

Apoi am plecat mai departe, satisfăcut. Era multă lume în jur, babe şi opulenţi cât cuprinde. Unul s-a răţoit la mine. “Nu ţi-e, mă, ruşine ? Porcule !” mi-a zis. „Nespălatule ! ” mi-a zis. „Nu mi-e ” i-am zis. Şi i-am dat un damf. “ De ce să-mi fie?“ i-am zis. Şi m-am băşit lângă el.

Apoi am luat-o la fugă, că voia să mă altoiască. Dar tot mi-a fript un şut în cur. Mă obişnuisem cu șuturile în cur. Nu le mai dădeam importanţă. Aşa ştiau ei să reacţioneze. Dar nu-mi mai păsa.

Am trecut pe trotuarul celălalt, erau mai puțini acolo. Era mai liber. Aşa fac, le place aglomeraţia, unde sunt deja doi, se duce şi al treilea. Le place să se lovească unul de altul, poate de-asta. Mie îmi place spaţiul liber. Aerisit. Să văd cerul de departe. Şi să mă gândesc că zbor.

 Tare mi-ar fi plăcut să zbor. Să le rânjesc de sus. Să cad în picaje apoi să mă redresez dintr-odată. Ca un pescăruş. Am întins mâinile, mi le-am desfăcut ca pe nişte aripi. Chii, chii făceam, ca un pescăruş, chii, chii şi am luat-o la fugă dând din mâini. Cine ştie, poate într-o zi chiar am să zbor. Când am să mor –  cu siguranţă. Chii, chii dadeam din mâini până m-am izbit de-un gardian care m-a luat de urechi. „Măi ”, mi-a zis, „ tu crezi că toată strada e a ta ? ” Și mi-a dat o scatoalcă.

I-am arătat cotul şi am luat-o la picior. Cu gardienii nu e de glumit. Au bulane de cauciuc care ustură de mori. Aşa că am dat colţul repede şi m-am trezit în parc. E bine în parc. Sunt pomi mulţi, poate de-asta. Şi noaptea e linişte de îţi ţiuie urechile. Dacă nu ar fi fost gardienii, aici mi-aş fi mutat locul.

Am zărit pe jos o jumătate de ţigară și m-am bucurat. De mult nu mai fumasem o ţigară. Oamenii nu prea mai aruncă ţigări pe jos. Sunt mai civilizaţi, s-ar zice. Mai grijulii, s-ar părea. Am ridicat ţigara şi m-am aşezat pe-o bancă. O să o fumez mai încolo, mi-am zis. După ce mănânc.

M-am sprijinit de bancă cu mâinile întinse şi cu privirea în sus. Nu vedeam cerul, erau copaci. Dar ştiam că e acolo, undeva, albastru şi senin. Am închis ochii şi m-am cufundat în toropeală. Mi-am ridicat mai bine haina pe mine şi m-am cufundat în toropeală. Aproape că începusem să visez, când m-a atins ceva pe picior.

Am deschis ochii repede. Era un câine opulent, se freca de bocancul meu. Îmi văzuse degetul ieşit prin ruptură şi voia să-l apuce între dinţi. I-am fript un șut în curul lui de câine, apoi m-am uitat în jur. Nu mă văzuse nimeni, se părea, şi am răsuflat uşurat. Opulenţii devind foarte violenţi când e vorba de câinii lor. Devin foarte agresivi în privinţa potăilor lor. I-am mai dat un şut şi l-am dat de-a dura, doi metri mai încolo. M-am uitat iar în jur şi am răsuflat ușurat. Scăpasem. M-am ridicat cu gândul să îi mai aplic un picior când i-am văzut stăpânii, stăteau pe o bancă. O babă şi un opulent în vârstă. Rar mai vezi câte un opulent în vârstă, de obicei bătrânii sunt scofâlciţi de tot. Sunt pe ducă, poate de-asta. Dar ăsta nu, s-ar părea. Ăsta ar fi vrut să mai stea în viaţă, s-ar zice.

Potaia a luat-o repede către ei. Am lăsat-o în pace şi m-am cufundat iar în toropeală. Am închis ochii gândindu-mă că zbor. E bine să fii deasupra mulţimii, mi-am zis. Să îi vezi mai mici decat tine, tineri sau bătrâni, mi-am zis.

Am stat aşa cu ochii închişi o bucată de timp. Apoi mi s-a făcut brusc foame. Aşa mă apucă foamea. Dintr-odată. M-am ridicat de pe bancă cu gândul să îmi caut ceva de mâncare. M-am uitat în jur şi m-am bucurat. Norocul era azi de partea mea, se părea. Opulentul bătrân tocmai prăpădise o bucată bună de salam pe potaia de câine. Mare, groasă. Javra îi dădea târcoale, dar nu se hotăra să-l înfulece. Era sătul, poate de-asta. Sau nu-i mirosea lui bine. N-am mai văzut câini să nu înfulece. L-o fi speriat salamul. Era mare, gros.

Am râs şi am luat atitudine. Trebuia să mă mișc repede. Mi-am îndesat mâinile în buzunare, golăneşte. Mi-am ridicat reverele hainei şi mi-am îndesat bărbia în piept, golăneşte. M-am apropiat, târându-mi piciorul drept după mine. Odată ajuns, m-am oprit şi m-am înclinat. Opulenţii de pe bancă mă priveau, nu înţelegeau ce vreau. Apoi m-am întors cu spatele la ei şi cu faţa la câine. I-am aplicat tacticos piciorul, am agățat salamul şi am luat-o la goană. Fugeam mâncând pământul, cu opulentul bătrân după mine. „ Mama ta de derbedeu ”, urla. „Mama ta de vagabond !” striga. Un alt opulent a sărit în faţa mea şi mi-a barat drumul. Am cotit reuşind să scap printre mâinile lui păroase. ”Prinde-l, prinde-l că-l omor ! ” urla batrânul. Fugeam mâncând pământul cu doi opulenţi după mine. Începusem să obosesc. Mă îngreunau bocancii, dar nu voiam să-i pierd. „Ce v-a furat ? ” auzem. „Salamul lui Bombonel ! ” auzeam. „Şi i-a dat şi un picior! ” auzeam. „Îl omor! ” auzeam. Mi se făcuse puţin frică, opulenţii devin foarte agresivi când este vorba de câinii lor. Devin foarte violenţi în privinţa potăilor lor.

Am ieşit din parc răsuflând greu, mă îngreunau bocancii. Cel drept mi se rupsese, acum îmi intraseră amândouă degetele prin ruptură. Şi dreptul, şi stângul. Am traversat strada, direct printre maşini, tituiau de îţi asurzeau urechile. Dar nu a oprit niciuna, şi nici nu m-a lovit. Mai bine, că altfel ajungeam la spital. Şi mie nu îmi plac spitalele. Toată lumea se îmbraca în alb pe acolo, poate de-asta. Şi miroase strident, a iod, poate de-asta. Am aruncat o privire peste umăr. Mai rămăsese un opulent, bătrânul, care tot fugea după mine. Voia să mă altoiască. Tare ar fi vrut să mă altoiască. Şi-ar fi dat viaţa să mă poată altoi, s-ar părea. Dar  nu mă las eu aşa uşor altoit. Dacă m-aş fi lăsat aşa uşor altoit, de mult eram pe ducă. De mult eram pierdut.

Am luat-o la stânga, drept printre ghenele de gunoi ale unui cartier. Opulenţii nu prea stau printre ghenele de gunoi. Le provoacă greaţă. De parcă nu tot ei au format gunoiul ăla. De parcă ei nu sunt plini de gunoi. De parcă dacă ei au capac la veceu şi eu mă mulţumesc cu asfaltul nu tot acelaşi gunoi dăm afară. Eu poate mai greu, ca mănânc mai puţin. Şi organismul reţine.

În fugă am dărâmat câţiva saci plini. Aşa, să îi bareze drumul. Mirosea urât, chiar şi pentru mine. Nu îl mai auzeam. Se oprise, poate de-asta. Stătea cu pumnul ridicat în direcţia mea şi mormăia în barbă. I-am arătat repede curul şi am cotit pe o străduţă. Am mers puţin să fiu sigur că am scăpat şi m-am aşezat pe trotuar să mă odihnesc, răsuflam din greu.

 Mi-am aprins chiştocul de tigară şi am tras cu nesaţ. N-am mai avut răbdare să mănânc. Fuga îmi făcuse poftă de tutun. Viaţa e un fum, mi-am zis. Toată viaţa e un fum, mi-am zis. Nu contează din ce țigară iese. Tot un fum e, mi-am zis. Viaţa mea e un fum de ţigări proaste, am zis amărât. Câteodată aş fi vrut să fie un fum de țigări bune, ca a lor. Numai aşa, să miroasă frumos. Apoi m-am scuturat. O prefer aşa, mi-am zis. Un fum mai tare, mi-am zis. Mai aspru, mi-am zis. Să îl tragi cu nesaţ în piept, mi-am zis şi am tras pofticios din ţigară până s-a terminat. Apoi am înghițit salamul, să îmi domolesc foamea. Dar încă aş mai fi mâncat ceva. Încă aş mai fi ingurgitat ceva. M-am ridicat şi m-am îndreptat spre locul meu. Aveam câteva provizii de haleală acolo, puse deoparte pentru zile mai grele. Asta nu era neapărat o zi grea. Însă obosisem. Fuga mă obosise. Mulţi opulenţi astăzi, mulţi, mi-am zis.

Am ajuns repede la locul meu. Dar am rămas surprins. Căci am găsit acolo o chioară, se chircise să încapă. Stătea cu genunchii strânşi, nu avea cum să-şi întindă picioarele. E greu să găseşti un loc larg. E foarte greu.

O ştiam pe chiora asta, o mai văzusem. Îmi dăduse târcoale de câteva ori. Dar am gonit-o de fiecare dată. Acum nu m-a auzit. Dormea, poate de-asta. I-am dat un picior să o trezesc. „Ce cauţi aici ? ” am întrebat. „Pleacă ! ”, i-am spus. „Cărelu ! ” i-am spus. „Ura şi la gară ! ” am adăugat. Chioara s-a trezit buimacă şi şi-a aruncat jumătatea de privire către mine. Nu m-a recunoscut din prima. „E locul meu ”, i-am mai zis. „Nu ai ce căuta aici ”, i-am mai zis. „Du-te de unde ai venit ” i-am mai zis şi i-am mai ars un picior pe coapsă.

A început să se frece unde lovisem, dădusem cam tare, s-ar părea. Apoi şi-a dat seama cine sunt, mă ştia, îmi mai dăduse târcoale de câteva ori. Dar o gonisem de fiecare dată. A început să se hlizească hhh, hhh făcea, ca o locomotivă, hhh, hhhh. Şi îşi arăta dinţii murdari. Unul îi lipsea, chiar în faţă, avea o gaură. Hhh, hhh, făcea în continuare, ca o locomotivă, fără un dinte. Era urâtă chioara asta, urâtă de-a dreptul. I-am mai dat un picior, doar aşa, pentru urâţenia ei. S-a întristat, i-a dispărut zâmbetul ciobit de pe faţă. Acum mă privea limpede, cu un ochi afară şi cu unul înăuntru. Urâtă, urâtă era chioara asta. Am vrut să o iau de păr şi să o gonesc. Dar şi viaţa ei e un fum, mi-am zis. Tot un fum de țigară proastă, mi-am zis. Şi m-am aşezat lângă ea. Am căutat în spate şi i-am dat o bucată de pâine din provizia mea. Tot un fum, mi-am zis privind-o cum înfulecă. Îi era foame, poate de-asta.

A terminat de mâncat şi mi-a zâmbit. Fără un dinte îmi zâmbea. Apoi a început să mă mângâie. În semn de mulţumire, s-ar zice. Cu afecţiune, s-ar părea. Tot un fum, mi-am zis şi m-am lăsat mângâiat. Aspru, poate mai aspru decât al meu, căci eu nu priveam înăuntru. Eu numai afară vedeam. Câteodată aş fi vrut să văd ce e în mine. Să-mi întorc ochiul. Dar poate că m-aş fi speriat. Poate că aş fi luat-o la fugă. Că n-aş fi văzut nimic. Sunt gol, poate de-asta. Cu siguranţă sunt gol. Dar poate e mai bine. Căci altfel aş fi vrut multe. Şi aş fi obosit să alerg după ele. Fără folos, aş spune. Căci viaţa e un fum, aş zice.

Chioara mă mângâia în continuare. Am atins-o pe faţa pistruiată şi şi-a ridicat privirea. Urâtă, urâtă era, cu un ochi afară şi unul înauntru. Oare ce vedea ea înăuntru ? Probabil nimic. Probabil era goală, ca şi mine. I-am dat maieul jos şi i-am dezvelit ţâţele. Am luat una în mână şi am strâns-o. A început să geamă, îi plăcea, poate de-asta. I-am dat pantalonii jos şi am atins-o acolo. A gemut şi mai tare, îi plăcea, s-ar zice. Apoi m-am dezbrăcat şi eu şi m-am urcat pe ea. De mult nu mai avusesem o femeie. E greu să găseşti o femeie în condițiile astea. Măcar dacă aş fi avut un loc mai bun. În care să îţi poţi întinde picioarele. E greu să găseşti un loc bun. Chioara gemea din ce în ce mai tare. Îi plăcea, s-ar părea. Am întors-o cu spatele la mine şi am început să-i dau la buci. „Zdea ! ” făcea chioara, îi plăcea. O babă a trecut pe lânga noi. „Uff, neruşinaţilor, ufff ! ” zicea. „Uff, bată-vă Dumnezeu să vă bată ” zicea. ”Fără ruşine, în mijlocul străzii, ca câinii ! ” zicea. Ham ! am lătrat spre ea, fără să mă opresc. Ham, ziceam spre ea şi dădeam la buci. Zdea, zdea, făcea chioara, ca o căţea făcea, zdea zdea. Ham, făceam eu, ca un câine, ham, ham, spre baba care a plecat repede, închinându-se. Tare i-aş mai fi zdrobit genunchii ăia şi aşa pe ducă.

După ce am terminat m-am băgat la locul meu. Chioara m-a luat în braţe, încăpeam lejer două persoane, însă aşa, cu genunchii apropiaţi de piept. O să mai ţin chioara asta pe lângă mine, mi-am zis. Poate am să caut un loc mai spaţios, mi-am zis. Sigur am să găsesc, mi-am zis. O să fim doi pentru o bucată de timp, nu putem sta aici, mi-am zis. Apoi m-am cufundat în toropeală. Am închis ochii şi m-am afundat în toropeală. Poate am să visez, mi-am zis. Cine ştie, azi poate visez, mi-am zis.

Ți-a plăcut această povestire?

Apasă pe una din stele pentru a vota.

Scor 3.7 / 5. Număr voturi: 305

Nu sunt voturi până acum. Votează primul!

Da mai departe:

S⁠-⁠a născut în 1978 în Constanța. După mai multe apariții în publicații și antologii, a debutat editorial cu volumul de proză scurtă Poveste cu o fată (2010). Au urmat romanul Mișcarea de rezistență (2013) și alte volume de povestiri - Sub mâinile mele (2014) și Tenebre (2017). În 2021 a apărut romanul …și toate zilele de azi la editura Humanitas iar in 2022 volumul de povestiri Fericire, la editura Polirom. În 2005 a fondat compania de tehnologie DirectVision pe care o conduce în prezent.

f
1942 Amsterdam Ave NY (212) 862-3680 chapterone@qodeinteractive.com

    Free shipping
    for orders over 50%