FRECVENȚE

2.7
(283)

De ani buni, îmi beam cafeaua având aceeași priveliște: plopii care țineau cerul să nu cadă, Releul Titan, împungând norii, blocurile cu belvedere ce se înălțau în depărtare, spre bulevardul Basarabia, brădetul care supraviețuise cumva, întinzându-se rebel până la rondul absurd din capătul străzii Tattarescu și gardul cu sârmă ghimpată ridicat în jurul Cubului. Văzusem de atâtea ori strania construcție, însă n-o luasem cu adevărat în seamă niciodată. Era unul dintre acele lucruri banale, asupra cărora nu tinzi să zăbovești. Nu știu ce s-a schimbat în eter într-o dimineață care părea la fel ca oricare alta și în care stăteam în fața ferestrei, cu ceașca galbenă în mână, și priveam cum ninge.

            Încă nu se luminase de-a binelea și totul afară părea întrepătruns, fără contur, o pictură impresionistă în griuri diluate, făcută cu o pensulă nescursă bine, cu o acuarelă apoasă. Poate că m-a atras mișcarea, deși, după ce mi-am dat seama că dincolo de gard patrula un bărbat în palton și cu o căciulă cu clape pe cap, mi-am amintit că-l mai văzusem, în aceeași postură, de mai multe ori de când locuiam acolo. Am spus că patrula pentru că mergea cu pași măsurați de-a lungul întregului perimetru, din nou și din nou, ca un soldat care face de planton, doar că nu avea nicio semiautomată pe umăr. Părea că păzea ceva, însă această concluzie, limpede la început, era apoi repede respinsă dacă te uitai cu mai mare atenția la construcția în jurul căreia se mișca. 

            Cubul semăna cu o cazemată de beton, însă era prea mic — latura avea doar vreo trei metri — pentru a fi adăpostit vreodată oameni. Ar fi putut proteja un tablou de distribuție, însă asta nu ar fi justificat gardul înalt, sârma ghimpată și paznicul. Mai mult, în partea de vest, fusese construită o mică anexă din lemn, care se întrezărea dacă priveam de pe fereastra camerei de zi — renunțasem de ceva timp să-i mai spun sufragerie. Cumva, astfel de construcții mă urmăriseră de-a lungul vieții. Pe aleea de pământ care pornea din parcarea blocului în care am copilărit, se găsea ruina din ciment acoperit de mușchi a fostei Ciupercării, prin excelență locul interzis al copilăriei mele, care mi-a bântuit visele ani de-a rândul. Ruinele mă atrăseseră dintotdeauna, însă mereu la mijloc exista o justificare, erau clădiri cu o istorie însemnată sau măcar cu valoare arhitecturală, chit că fuseseră cetăți voievodale, precum cea de la Curtea Veche, locuințe grandioase, ca Palatul Cazzavillan, sau avuseseră un rol industrial, precum Halele Carol. Exploram astfel de locuri, când găseam timp, sărind garduri și furișându-mă cu aparatul de fotografiat ascuns în haină, până în pragul comiterii unei ilegalități. În Titan nu întâlneai clădiri vechi. Cartierul era unul tânăr, abia trecuseră peste el câteva decenii. Construcția aceasta era, de asemenea, de dată recentă și întru totul neimpresionantă. Atractivitatea pe care o exercita era de o altă natură. Nu puteam să înțeleg de ce era păzită.

            Cu siguranță gardurile înalte de trei metri și sârma ghimpată ar fi fost destul să țină departe eventualii oameni ai străzii sau puști în căutare de un ascunziș pentru distracții ilicite. O unitate militară nu putea fi, nici fief al Serviciilor secrete și nu părea genul de loc în care cineva ar fi ținut cine știe ce bunuri de valoare. Iar de locuit nu părea să locuiască nimeni acolo, în ceva ce ar fi fost cel mai bizar pied-à-terre din câte văzusem vreodată. Bărbatul pe care îl vedeam era în mod cert doar un angajat. Încercam să mă descotorosesc de aceste gânduri, căci știam cât de predispus eram la obsesii și că, odată ce viermele unei întrebări ecloza, începea să mă consume încetul cu încetul pe dinăuntru.

            Am sorbit ultima gură de cafea, hotărât să mă duc la masa de lucru, unde mă aștepta truda zilei, când am văzut o mașină tăind parcarea, cu farurile stinse, deși întunericul încă nu se împrăștiase. Era unul dintre acele vehicule sportiv-utilitare care abia încăpeau pe o bandă, închis la culoare, poate negru. A oprit în fața porții. Ochii mei l-au căutat pe paznic. Avea antebrațul îndoit, aproape de față. Se chiora la ceasul de mână. Instinctiv, m-am uitat și eu la al meu. Era 07:02. Până nu demult, avusesem în bucătărie și un ceas de perete, însă acesta stătea mereu, așa că îl înlocuisem cu celebra fotografie cu palma ținând un ceas de buzunar făcută de Eli Lotar la Hôpital des Quinze-Vingts, în 1928. O cumpărasem de la un buchinist de pe malul Senei când eram student și îmi plăcuse atât de mult, încât o înrămasem. Parcă auzeam ticăitul ceasului, amintindu-mi că trebuia să mă apuc de treabă. Paznicul s-a grăbit spre poartă. A deschis-o, iar mașina a rulat înăuntru, fără zgomot. S-a oprit abia după pâlcul de brazi. În urmă, bărbatul a închis poarta la loc, apoi și-a reluat rondul.

            M-am dus în camera de zi, am pus la pick-up un vinil cu Ravel sub bagheta lui Bernstein și m-am așezat la birou, trăgând lângă mine un teanc de dosare. Mintea nu-mi stătea însă la lucru. M-am ridicat de nenumărate ori pentru a privi pe fereastră. Chiar dacă aș fi avut un binoclu, unghiul nu m-ar fi ajutat. Ce putea fi acolo? Un loc de întrunire pentru interlopi sau pentru cine știe ce sectă, un mic depozit de mărfuri ilegale, de contrabandă ori furate sau poate droguri? Trebuia să aflu. 

                                                                        ***

            În zadar am încercat în următorea săptămână să găsesc informații pe internet, la bibliotecă și la oficiul de cadastru. De aflat ceva la fața locului era exclus, căci gardul era atât de înalt încât nici dacă aș fi țopăit pe lângă el n-aș fi reușit să văd ceva în curte. Și doar n-aș fi putut să strig pur și simplu la cel de dincolo de acesta: „Hei, ce păzești dumneata aici?”. Îmi rămânea o singură soluție: domnul Roller.

Trăia acolo de când fusese construit blocul, prin anii ’60 și părea să le știe pe toate. El îmi povestise despre zorii cartierului Titan, de la bulgarii din Dudești–Cioplea până la Raionul Tudor Vladimirescu, despre Betoniera care se găsea unde cândva fuseseră gropile cu var din vremea Ciumei lui Caragea și din cauza căreia toți aveau un strat de un deget de praf alb pe mobilă, groapa de nisip peste care avea să fie creat parcul, fabrica de cărămidă de pe malul lacului I.O.R. și livezile de cireși și de nuci dincolo de care se întindeau până departe lanurile de porumb în care oamenii de prin partea locului mergeau la vânătoare de iepuri. Fusese acolo când se construiseră Complexul Potcoava și B.I.G.-ul și Circul foamei de la Delfinului. Îmi povestise despre muncitoarele iubețe de la fabrică și despre ciobănițele de la stânele din jurul bălții Momearca, despre diminețile la cofetăria deschisă în avionul Iliușin adus în parc sau la întrecerile automobilistice de la Baza sportivă Spartac, despre după-amiezile la Cinema Gloria sau despre bețiile strașnice date la Rucăr și Scăricica. Trăise bine, dl. Roller. Eu îl bănuiam că fusese securist.

            Poate și din cauza asta nu pot spune că-mi făcea plăcere să vorbesc cu el, chiar dacă știa o mulțime de lucruri interesante, cu date exacte, pe care nu le mai găsești nicăieri, și era un izvor nesecat de povești, anecdote și bancuri. Te întâlneai cu el pe unde nici nu te așteptai, îl depășeai pe scări și când ajungeai jos descopereai că el era deja acolo, meșterind la Dacia 1300 verde a lui, trecea pe lângă tine din sens opus pe alee, mergând agale, cu mâinile la spate, și când ajungeai în capătul celălalt, dădeai nas în nas cu el. Te oprea mai mereu, se întindea mult la vorbă și divaga des, însă cel mai tare mă supăra că știa atît de multe despre oameni, că le cunoștea viețile intime. Era la curent cu bolile oricăruia dintre vecini, cu relațiile din fiecare familie, certurile dintre soți, infidelitățile, știa unde lucra fiecare și cât câștiga, ce cumpărături făcuse fiecare și unde, ce note aveau copiii lor la școală. Acest lucru mă dezgusta și mă speria. Eu nu știam nimic despre nimeni. După atâția ani acolo, îmi cunoșteam vecinii doar din vedere. Habar n-aveam nici cum îi chema. Eram totodată curios ce avea dl. Roller adunat despre mine, ce dosar îmi întocmise și pusese la păstrat — cine știe când avea să-i fie util? — în micul lui cabinet de securist. Odată securist, întotdeauna securist.

            Eram o dimineață neguroasă, spre sfârșit de săptămână, când mă lăsasem în voia unui vinil de Miles Davis. Ar fi trebuit să știu că asta era o greșeală, căci jazzul mă scotea cu totul din lumea mea, pierdeam șirul orelor și nu-mi doream nimic altceva decât să rămân în acea stare până la sfârșitul vieții. Purtasem la un moment dat o discuție lungă cu un amic de la Conservator, care-mi spusese că omul nu putea fi fericit fără muzică. Mă arătasem nesigur în privința asta, căci, deși muzica îmi dăduse dintotdeauna emoții puternice, mi se păruse mereu că aceasta stârnea mai degrabă tristețe, melancolie, nostalgie decât bucurie sau exuberanță. Până și o melodie veselă te trimite înapoi în timp, la momentul în care ai auzit-o întâia oară și astfel te umple de regretul atâtor ani scurși, risipiți. M-am dezmeticit târziu și, văzând cât era ceasul, m-am îmbrăcat repede cu o cămașă necălcată, mi-am legat un nod prăpădit la cravată, mi-am aruncat hârțoagele în servietă și am fugit spre birou.

            În goana mea către metrou, nici nu l-am observat pe dl. Roller stând pe o bancă pe marginea trotuarului. I-am recunoscut însă vocea când mi-a zis:

            — Bună dimineața, tinerețe!

            Am înclinat din cap, grăbind pasul.

            — Ce zici de vuietul ăsta?

            M-am oprit și m-am întors.

            — Ce vuiet?

            — Ăsta, își învârti o mână prin aerul cețos. Nu-mi spune că nu-l auzi.

            Mi-am ciulit urechile, însă n-am deslușit nimic.

            — Nu poți deschide televizorul sau radioul, așa că la ora asta sunt nevoit să stau pe afară. Înnebunesc în casă de unul singur. N-ai observat bruiajul?

            — Nu, nu prea mă uit la televizor. Și nici radio nu ascult.

            — E din cauza blestematului ăla de releu. Nu știu de ce nu-l dărâmă odată.

            — De ce? Ce se întâmplă acolo?

            — Oficial, nimic.

            — Și neoficial?

            — E poveste lungă și ai întârzia la muncă. Vino duminică după-masă pe la mine. Bem un șvarț și îți spun. Acum fugi. În domeniul tău de activitate e bine să fii punctual.

            Nu-i spusesem niciodată care era domeniul meu de activitate.

                                                                        ***

            Când m-am dus la el duminică, mă aștepta cu cafeaua pe foc. I-am întins sticla de votcă pe care i-o cumpărasem de la non-stop-ul din stația de autobuz. Știam că era votcar. Măcar atât lucru știam și eu despre el. Dl. Roller era un bărbat mărunt, care se ținea bine pentru vârsta lui, îmbrăcat mereu într-un costum de stofă, cu cămașă albă și cravată și cu o pălărie de fetru pe cap. În picioare, șosete cu romburi și pantofi de piele lustruită. Așa era și acum, doar că pălăria era atârnată în cuier. Purta niște ochelari cu lentile groase, mereu sparte, deși de-a lungul timpului îl văzusem cu nenumărate perechi, cu rame de culori diferite, din os, ebonită, cupru sau carapace de țestoasă. Nu știu cum reușea să-i spargă pe toți. Glumind odată, îmi spusese că asta se întâmpla din cauză că atunci când se concentra foarte tare, îi crăpau lentilele. Era doar una dintre multele glume pe care le spunea oricui avea câteva clipe să-l asculte. Preferatele lui rămâneau însă cele cu Ceaușescu. Cred că se delecta cu faptul că înainte nu le putuse spune. Voise, poate, dar nu avusese curajul.

            Sufrageria era una tipică anilor ’70-’80: în centru, o masă extensibilă cu patru scaune, așezată pe un covor persan care acoperea parchetul rașchetat și dat cu ceară, un bufet în care se găseau pahare și un serviciu de cafea și pe care se odihneau bibleouri, un recamier, două fotolii cu huse de creton înflorat, un secreter — oare acolo ținea dosarul meu? — și o bibliotecă din lemn masiv, plină de cărți din colecțiile BPT și Romanul Secolului XX, în spațiul din mijlocul căreia se găsea un televizor Diamant, pe cutia de lemn a căruia stătea, pe un milieu, un pește din sticlă multicoloră. Pe pereții acoperiți cu calciu erau atârnate goblenuri, tablouri cu peisaje în vârf de cuțit cu rame suflate în bronz și câteva fotografii cu el când era tânăr.

            Îmi povestise de multe ori despre tinerețea lui, despre călătoriile sale la Moscova, Alma-Ata și Peking. Odată am vrut să-i spun că eu nu fusesem deloc în Est și să-i povestesc propriile pățanii în Paris și Londra, însă el a tăiat aerul cu mâna, aruncându-mi că punctul cel mai vestic în care fusese era Cieszyn, un orășel pe granița dintre Polonia și fosta Cehoslovacie, unde-și făcuse o „drăguță”, o poloneză pieptoasă care bea mai mult decât el, că nu ajunsese nici măcar în Berlinul de Vest și că astfel Occidentul nu-l interesa câtuși de puțin.

            — Spuneai că vrei să afli despre releu, a zis el, împingându-mi în față ceașca de cafea și păhăruțul de votcă.

            — Da, și despre acela, dar mai ales despre…

            — O să-ți spun, o să-ți spun, dar mai întâi trebuie să știi că aici sunt chestiuni grele, care nu mai pot fi, cum să zic, dezauzite.

            — De acord.

            — Bun. Ai auzit vreodată de Observatorul Arecibo? În fine, a continuat fără să aștepte răspuns, de acolo a fost trimis primul mesaj în spațiu, în ’74, un fel de pictogramă pulsatoare. Nu știu cât de familiarizat ești cu radioastronomia, dar lasă asta acum. Treaba asta e importantă întrucât când s-a întâmplat Ceaușescu era deja de câțiva ani pasionat de astfel de lucruri. În ’68 fondase Departamentul Zero. De ăsta sau măcar de Cabinetul Negru presupun că ai auzit. Unul dintre lucrurile pe care ei le făceau acolo, doar unul, căci se ocupau cu multe năstrușnicii, era să încerce să ia legătura cu civilizații extraterestre. Ceea ce în Occident se numea SETI. Sună nebunesc, știu, dar zi-mi tu un lucru, știai că s-au descoperit mai bine de patru mii de exoplanete? Și că se crede c-ar exista miliarde? Nu știai, o știi acum. Nebunesc n-ar fi să crezi că nu există viață pe niciuna dintre ele? Miliarde de planete și toate pustii? Fără măcar niște bacterii extremofile sau endoliți? Ecuația Drake spune cu totul altceva. Chimia găsește mereu o cale de a se transforma în biologie. Supa primordială ar fi putut să se formeze oriunde, cu un minimum de condiții. Marte, banalul Marte, acum trei miliarde de ani era identic cu Pământul din aceeași perioadă. Viața avea aceleași șanse să apară acolo ca și aici. Poate că a apărut mai întâi acolo și a dispărut în urma unui cataclism, poate că viața terestră este, la origini, marțiană.

            Revenind, Stația de emisie de la Bod era singura care emitea pe unde lungi, însuși Marconi venise personal să asiste la instalarea emițătorului, abia apoi au construit Releul Titan, care putea culege semnale din partea cealaltă a galaxiei. Din punctul meu de vedere, întrebarea nu e dacă există viață extraterestră, ci dacă ar fi bine să intrăm în contact cu ea. Poate am da peste o rasă războinică în căutare de sclavi sau peste niște roboți care vor o nouă casă pentru stăpânii lor rămași pe o planetă muribundă sau poate e o civilizație pașnică, însă purtătoare a unei boli din cine știe ce colț al Universului și pentru care sistemul nostru imunitar n-ar fi pregătit. Am păți ce au pățit amerindienii când au venit europenii. Contactul cu extratereștrii ne-ar putea asigura extincția. Mă rog, Ceaușescu nu se gândea la asta atunci. El se gândea, poate, la vreo civilizație extraterestră comunistă, care să-i cimenteze puterea aici, nu știu, doar că nu doar el, ci și Leana, și frate-său Ilie, ba chiar și Maurer au devenit interesați de problemă. Ți se pare tras de păr? Gândește-te ce ar fi însemnat tehnologia extraterestră pentru Republica Socialistă, aflată în plină goană de înarmare. Îți amintesc de cercetările de la Cernavodă pentru bomba nucleară, în colaborare cu libienii, n-o spun eu, a zis-o Pacepa, de uraniul de la Băița, de apa grea de la Drobeta-Turnu Severin, de arma cu bruceloză, de Institutul de Chimie Militară de pe Olteniței sau de Institutul de Cercetare Băneasa, de fabricile de iperită și de experimentele cu virusuri aduse în căptușeala hainei din India de brigăzile de spionaj tehnico-științific. Cum ți se mai pare acum?

            În ’77, s-a dat ordin să se construiască o bază militară în Bucegi, unde aveau să fie ținute rezultatele cercetărilor. Savanți de vază au fost duși acolo. Asta-mi amintește de o glumă, cică la o întrunire, Cârmuitorul ar fi întrebat care ar fi provocările călătoriei în cosmos și când un savant ar fi început să explice, amintind, printre altele, de legea gravitației, Ceaușescu ar fi răspuns: „Eu nu-mi amintesc să fi dat legea asta”. În fine, cică acolo a fost dusă o farfurie zburătoare prăbușită în ’47 în Dobrogea, aproape de intrarea în peștera Tenger Etseg, unde, în caz că nu știai, existau desene rupestre înfățișând oameni gri, cu cap disproporționat de mare și uriași ochi negri. Aceea nici n-a fost singura semnalare. În ’68, cadeții de la bordul bricului Mircea, aflat în largul Mării Negre, au văzut un obiect zburător neidentificat circular, planând deasupra valurilor. A mai fost apoi așa-zisul triunghi zburător de la Berzasca și OZN-ul de la Bâlea Lac, în ’78. La Focșani, astfel de nave au fost semnalate de două ori, o dată în 1913 și încă o dată în ’86, deasupra unei unități militare, de unde nava a fost întâmpinată cu salve de tun. Unii zic c-ar fi fost un avion de vânătoare rusesc, însă cine poate ști. Până și deasupra Bucureștiului a fost văzut unul, în ’89, când Ceaușescu ar fi propus ca, dacă reușeau să facă contact, să le ofere o sută de copii din orfelinate la schimb pentru unul de-ai lor. Nu se știe ce s-a mai întâmplat apoi cu aceste încercări. Cică acele semnale se mai transmit și acum de la Releul Titan.

            — Potrivit cui? am întrebat.

            — Asta nu pot să-ți spun, a răspuns dl. Roller, turnându-și ultimul pahar de votcă.

            — Voiam să vă mai întreb ceva.

            — Spune, a zis, sorbind.

            — Știți cubul acela de ciment din spatele…

            — Nu știu nimic de ăla.

            — E cel care se vede de la…

            — Ți-am zis că nu știu nimic.

            Era pentru prima oară când îl auzeam recunoscând că nu știa ceva.

Am plecat amețit, de la votcă și de la câte auzisem. Nu credeam o iotă. Lumea era plină de nebuni apăruți ca ciupercile după ploaie începând cu anii ’90, îndrugând verzi și uscate. Totuși, nu m-aș fi așteptat nici într-o mie de ani la un asemenea discurs din partea lui. Era interesant, nu zic nu, ceea ce spusese dl. Roller, cel puțin la nivel de concept, înțelegeam de ce astfel de lucruri puteau înflăcăra imaginația cuiva, însă în același timp erau informații greu de confirmat, așa cum sunt mai mereu cele incluse în teoriile conspiraționiste de toate felurile. Îl iertam pentru orele pierdute, nu în asta consta problema. Supărarea mea era că îmi epuizasem singura sursă de informare rămasă și tot nu știam ce se ascundea în spatele Cubului.  

                                                                        ***

            Dimineață de dimineață, la ora șapte eram în fața ferestrei. Mașina neagră venea între 07:01 și 07:08, în fiecare zi, fără excepție. Pleca întotdeauna cu puțin înainte de ora opt. Începusem să deschid televiorul. Ceea ce m-a întărâtat și mai tare a fost faptul că semnalul era bruiat la câteva minute de la venirea mașinii negre și își revenea cu câteva minute înainte ca aceasta să plece. Nu auzeam vuietul despre care vorbea dl. Roller, însă am băgat de seamă că în intervalul acela păsările deveneau agitate. Pescărușii tăiau zgomotos aerul și uriașe stoluri de ciori se ridicau din copacii de la marginea parcului. După ce mașina ieșea din parcare, în cel mult patru minute, paznicul pleca și el. Revenea abia la opt seara. Asta mi-ar fi dat mai mult decât suficient timp să încerc să intru. Dar cum? Cum să sar un gard înalt de trei metri, peste care sunt trecute rotocoale de sârmă ghimpată și asta fără să fiu văzut? Doar nu eram vreun Arsène Lupin. Nu cred că aș fi găsit o soluție dacă nu s-ar fi întâmplat ceva atât de neașteptat, atât de improbabil și de stupid, într-o după-amiază de sâmbătă.

            Eram la băcănie, chiar înainte de închidere. Priveam nehotărât în galantare, când un bărbat a intrat în fugă, a apucat o franzelă din cutia cu pâini și a cerut să i se taie patru felii groase de șuncă. M-am uitat la el cu coada ochiului, apoi m-am întors brusc. El era. Nu putea fi altul. Paltonul negru, căciula cu clape.  

            — Scuze, mă grăbesc, mi-a zis, văzând cum mă holbam la el.

            I-am făcut semn că era în regulă.

Era un bărbat între două vârste, mărunt de statură, cu păr cărunt și cearcăne adânci. Am băgat de seamă că în mâna dreaptă ținea o legătură de chei. 

            — Știți de ce în România comunistă alimentarele se construiau la cel puțin cinci kilometri una de alta? am întrebat.

            S-au uitat amândoi la mine nedumeriți.

            — Ca să nu se încurce cozile, am zis, rânjind.

            Era o glumă pe care o știam de la dl. Roller. Îmi spusese și altele mai bune, însă nu-mi venise alta în minte. N-au râs. În timp ce împacheta șunca, vânzătoarea mi-a zis că noi, ăștia tinerii, nu știam că era mai bine înainte. Apoi a pus pachetul într-o pungă de hârtie brună și i-a întins-o celui de lângă mine. Paznicul a întins și el mâna. Cheile au clinchetit. Am înghițit în sec. Când vânzătoarea i-a spus prețul, bărbatul a tresărit, de parcă se trezise brusc. Trebuie că era obosit. Atâtea nopți nedormite, făcând de strajă. A lăsat cheile pe tejghea și a început să-și caute banii prin buzunare. I-a găsit, într-un târziu, o mică rolă de bancnote de un leu, i-a întins vânzătoarei, aceasta i-a lăsat punga pe tejghea, el a luat-o și într-o clipă era ieșit pe ușă.

            Femeia l-a strigat și a dat să fugă după el, însă am înșfăcat repede cheile de pe tejghea.

            — Nu vă faceți griji, îl ajung eu din urmă, am zis, luând-o repede spre ieșire.

            Dăduse norocul peste mine. Sau poate ghinionul. L-am văzut în fața porții, sub conul de lumină galbenă al unei lămpi stradale, căutându-se prin buzunare, cu disperare crescândă. A făcut apoi cale întoarsă, uitându-se pe jos, crezând că poate le scăpase. Am trecut pe lângă el cu privirea înainte și am așteptat câteva clipe în capătul aleii, până l-am văzut cotind spre băcănie.

            Știam că nu aveam prea mult timp la dispoziție. Am încercat cheile una după alta. Din fericire, a treia s-a rotit în încuietoare. M-am strecurat repede înăuntru și am încuiat în urma mea. Am ocolit cu pași repezi pâlcul de brazi, oprindu-mă în fața anexei. Nu era încuiată, așa că am mai salvat câteva secunde care s-ar fi putut dovedi prețioase.

            În mica încăpere era o dezordine de nedescris. Prin semiîntuneric, puteam vedea, claie peste grămadă, truse de scule, cabluri de toate grosimile și culorile, antene, difuzoare, tranzistoare desfăcute, cu firele pe afară, diode, demodulatoare. Cine ar fi vrut să păzească un asemenea morman de vechituri? Abia apoi am văzut că printre grămezile de aparatură și piese de schimb se croia un fel de cărare lată de o palmă, care ducea la o ușiță în peretele de beton al Cubului. Aceasta era, de asemenea, descuiată. Spațiul dinăuntru era gol. Într-un colț însă se găsea o trapă.

            Am deschis-o și o răsuflare rece și fetidă m-a izbit în față. Am coborât un șir de trepte, ferindu-mă de pânzele de păianjen. Aerul era încărcat de praf și mirosea a șobolan mort. Am ajuns într-un coridor scund și îngust. Îmi dădeam seama că până acum paznicul ajunsese la băcănie și că vânzătoarea îi spusese că-i luasem cheile, probabil era deja în fața porții, sunându-și angajatorul, însă o asemenea ocazie nu s-ar mai fi ivit niciodată și n-aș fi putut trăi cu mine dacă nu aflam secretul care trebuia să se ascundă acolo. Am înaintat cu pas tot mai iute în lumina lămpilor leneșe, de cel mult 20 de wați, fixate în perete la fiecare zece metri, deși nu știam ce m-ar fi putut aștepta în față. În timp ce mergeam, mi-a venit în minte un banc spus de dl. Roller, cu un ins care pătrunde într-o casă pe care o credea bântuită și la un moment dat dă peste un bărbat. Își cere iertare, spunând că era doar curios să afle dacă acolo se găseau stafii, iar acesta îi răspunde că el trăia de două sute de ani acolo și că în tot acest timp nu văzuse nimic suspect.

            Trebuie că mersesem câteva sute de metri când am ajuns la un alt șir de trepte care duceau la o altă trapă. Am urcat, am deschis-o și m-am trezit într-un fel de vestibul circular, din mijlocul căruia pornea o scară în spirală. După vreo douăzeci de trepte, urcând într-un cilindru de ciment, am avut revelația: mă găseam la baza releului. Cu tot cu antenă, structura se înălța la mai bine de două sute de metri. Studioul de emisie se afla cam pe la jumătate. Dacă tot ajunsesem până acolo, m-am hotărât să urc.

            Am împins o ușă metalică grea și am dat în studio. Mi-a luat ceva timp până să-mi dau seama că, în întunericul străpuns de luminile multicolore ale panoului, se afla o altă persoană. Și ei i-a trebuit ceva vreme să-și dea seama că nu mai era singură. Și-a aruncat căștile de pe urechi și a sărit de pe scaun. Era o fetișcană scundă, cu părul negru tuns scurt, pierdută în niște haine largi, de culoare închisă. A mijit ochii, căutând să-și dea seama dacă eram vreun cunoscut, poate paznicul, apoi, reluându-și stăpânirea de sine, m-a întrebat răspicat:

            — Tu cine mai ești?

            M-am gândit câteva clipe dacă să inventez ceva.

            — N-am vrut să te sperii. Eram doar curios ce se petrece aici. Știi, dimineața, semnalul televizorului e…

            — Și din cauza asta te-ai gândit să încalci o proprietate privată, pentru că nu puteai să te uiți la știri pentru câteva minute? s-a zborșit ea. Cum ai intrat aici?

            — Îți spun dacă-mi zici ce faci aici.

            — Nu-i treaba ta. Te rog să pleci.

            — Plec de îndată ce-mi spui ce se întâmplă.

            — Pleacă sau chem paza.

            — N-ar veni nimeni. Paznicul e în pauza de masă.

            — Ce tot spui acolo? O să chem poliția, să știi!

            — Ba n-o s-o chemi.

            — De ce, mă rog?

            — Releul e închis de douăzeci de ani. N-ai dreptul să fii aici mai mult decât am eu. Dacă ai avea, n-ar fi nevoie să te furișezi printr-un tunel a cărui intrare e ascunsă de o cazemată. Nu vreau să-ți fac probleme, vreau doar să înțeleg ce faci aici, ce cauți. Apoi plec. Atâta tot.

            — N-ai înțelege oricum. Mai mult ca sigur nici nu m-ai crede.

            — Cauți extratereștri?

            — Ce? Nu.

            — Atunci?

            — Ți-am zis că nu-i treaba ta.

            — Promit că n-o să spun nimănui.

            — Uite, nu o să te mai ameninț. O să te rog. Te rog să pleci. Nici nu știi ce aș putea pierde vorbind cu tine în loc să ascult.

            — Ce să asculți?

            — Ți-am spus că n-ai înțelege. Te rog…

            — Încearcă-mă.

            — Să nu spui nimănui ce ai văzut. Altfel… altfel nu știu ce-o să se întâmple.

            — Promit.

            — Vorbesc serios. N-ai idee ce e în joc aici.

            — Aș vrea să am.

            — Fericirea, bine? Fericirea mea și a tuturor. Asta e în joc aici. Acum, pentru ultima oară, te rog să pleci.

            — Bine. Va fi secretul nostru, însă îmi rămâi datoare.

            Mă privea exasperată. Am ridicat ambele mâini pe lângă corp, apoi am luat-o spre ușă.

            Când am ieșit, paznicul era în fața porții. I-am spus că, din fericire, o cunoșteam pe angajatoarea lui. I-am întins apoi cheile.

            — Ar trebui să fiți mai atent, cine știe în mâinile cui ar fi putut ajunge, i-am aruncat, grăbindu-mă pe alee.

            Petru prima oară mi s-a părut că aerul serii vuia.

                                                                        ***

            A doua zi dimineață, la șapte, eram lângă poartă, cu două pahare de cafea în mâini. Nu dormisem toată noaptea. Când mașina neagră a intrat în parcare, rulând încet, cu farurile stinse, inima îmi bătea nebunește. A oprit, portiera s-a deschis.

            — Iar tu? a zis ea, coborând.

            Părea minusculă pe lângă monstruozitatea ei de tablă. Nu știu ce aș fi făcut dacă n-ar fi fost ea. A trecut pe lângă mine, a descuiat și a dat poarta grea în lături.

            — Unde e paznicul? am întrebat.

            — L-am concediat. Dacă ai putut intra tu, poate intra oricine. Ce rost mai avea să-l plătesc?

            — Ce pot să spun? Mulțumesc pentru încredere.

            — N-o lua personal, doar că nu arăți tocmai ca un spărgător de meserie.

            — Nici nu sunt.

            — Mă bucur.

            — Și eu.

            — Ce mai vrei acum? Să mă șantajezi?

            — Nu, doar mă gândeam că…

            — Că-s pradă ușoară? D-aia m-ai urmărit aseară?

            — Nu, de fapt, dacă aș fi văzut mașina nici n-aș fi intrat. Nu mă așteptam să găsesc pe cineva, cu atât mai puțin la ora aceea. Eu am un fel de afecțiune, dacă poate fi numită așa, trebuie să știu lucruri. Nu e acea curiozitate mundană, e altceva, trebuie să lămuresc lucrurile, n-am liniște până nu deslușesc ceea ce nu înțeleg.

            — Minunat, ce pot să zic. Nu știu ce-a dat în mine aseară. Pur și simplu simțeam că nu mai pot sta în casă. Aveam nevoie de o gură de aer, așa c-am ieșit să mă plimb. Cred că am ajuns aici pentru că ăsta-i drumul pe care-l știu cel mai bine. Dacă tot eram aici, am zis să intru, căci cine știe, poate era ziua mea norocoasă. Acum îmi pare rău c-am făcut-o.

            — Mie nu, i-am întins un pahar de cafea. 

            — Mă grăbesc, a zis, după o clipă de ezitare.

            — Poate te pot ajuta.

            — Cum crezi tu c-ai putea să mă ajuți când doisprezece ani de inginerie electronică nu mă ajută? Nici măcar nu cred c-ai auzit vreodată de Dew Evoria Johnson.

            — Cum să nu!

            — Serios?

            — Am chiar și un disc al ei.

            — Poți să mi-l dai?

            — Îmi pare rău, dar nu împrumut discuri din principiu, cu atât mai puțin străinilor. Dar ești liberă să…

            — Unde stai?

            — Chiar aici, m-am întors, arătând spre blocul din spatele meu.

            — Vin după ora opt.

            I-am spus numărul apartamentului.

            — Dacă mă păcălești…

            — Văd eu ce se întâmplă?

            — Exact!

            S-a urcat în mașină.

            — Iosif! i-am strigat înainte să închidă portiera.

            — Hedy, mi-a răspuns.

            — Interesant nume.

            — Mda, tata a ținut morțiș să mă boteze după Hedy Lamarr. Trebuie să fug.

                                                                        ***

            Nu credeam că o să vină, însă am făcut ordine oricum. Și cafea proaspătă. La 08:08, am auzit o bătaie în ușă. Când am deschis, s-a strecurat pe lângă mine. A intrat în camera de zi fără să se descalțe și fără să-și dea haina jos. S-a oprit pentru o clipă în fața posterului cu Hariclea Darclée în Carmen, pe care îl aveam deasupra pick-upului.

            — Cafea? Coniac? am întrebat.

            — Hai să ne înțelegem. Sunt aici doar pentru Dew. Să nu-ți faci iluzii. Și să nu încerci ceva, că nu sunt interesată, bine?

            — Tot ce încerc să fac este să fiu o gazdă bună.

            — Nu e cazul. Discul, unde spuneai că-l ții?

            Timp de 44 de minute cât ținea înregistrarea, a ascultat cu ochii închiși, pe un colț al canapelei, cu mâinile în poală. Arăta ca o copilă, una dintre acele fete cuminți care au absolvit Conservatorul și a căror copilărie a constat doar în lecții de pian și de vioară. Ceva însă din felul ei de a se purta, din asprimea vocii, îmi spunea că am fi putut fi de-o seamă.

            Când acul a ajuns la capăt, a deschis ochii și a oftat.

            — Nu e aici.

            — Ce piesă cauți?

            — Nu știu.

            Am ridicat din sprâncene.

            — Nu știu cum se numește.

            — Cum sună? Poate…

            — Nici asta nu știu.

            — Atunci, de unde știi că nu-i pe disc?

            — Pur și simplu. Dacă aș fi auzit-o, mi-aș fi dat seama. Era oricum puțin probabil. Piesa nu a fost înregistrată pe niciun album. Însă umblă vorba că ar fi fost inclusă pe discuri apărute târziu, după moartea ei, sub diferite titluri.

            — Dar de ce e atât de importantă pentru tine?

            — Ai auzit vreodată de Teoria Extazului prin Muzică?

            — Ca la derviși?

            — Ai putea spune și asta, da. Este vorba despre o suită de sunete perfecte, o secvență divină care deblochează centrul fericirii din creier. Ne naștem cu o hipofiză incapabilă să elibereze toate endorfinele de care avem nevoie. Nu suntem concepuți pentru fericire, nici măcar pentru mulțumire, acestea nu sunt agreate de natură pentru că ne-ar lăsa garda jos în fața pericolelor care ne-ar paște, în fața amenințărilor imediate sau îndepărtate, pe când noi trebuie să fim mereu în alertă, mereu gata să facem pasul în față spre mai mult, mai mare, mai sigur. Suntem astfel condamnați la nefericire. Aici nu este vorba despre muzică hipnotică, de intrarea prin muzică într-un extaz mistic, într-o transă înălțătoare, așa cum produceau muzica religioasă medievală sau, cum ai spus tu, muzica sufistă, ci despre o secvență de sunete care generează în om schimbări biologice. Mulți mari compozitori au pornit în căutarea ei. Încercări pot fi observate la Mozart, Salieri, Beethoven, Bach, Ceaikovski, Ravel, Verdi, Bizet. Ba se crede chiar că încă din antichitate, inițiați precum Sappho sau Athenaeus au fost aproape de a o găsi. Sau poate că au găsit-o, dar s-a pierdut. În ultimul secol, prea puțin au căutat-o. Carl Orff a fost poate printre ultimii. A fost dată uitării. Gottfried Liebenheim însă a făcut din asta scopul vieții lui și început să adune frânturi din compozițiile clasice în încercarea de a încropi el însuși sublima odă.

            — Și Dew Evoria Johnson?

            — Dew nu avea educație, doar o ureche altfel decât a altora. Termenul medical e hiperacuzie. Însă eu cred că ea pur și simplu simțea muzica altfel pentru că simțea viața altfel. Poate că aici au eșuat ceilalți. Au încercat să obțină fericirea empiric și astfel fericirea i-a eludat de fiecare dată. S-au făcut nenumărate cercetări și experimente având ca obiect muzica. Nu că ar mai fi fost nevoie. Este evident doar că nu există artă mai puternică decât aceasta, că nimic nu-ți poate stârni emoții mai zguduitoare sau te poate întoarce în timp cu întreaga ta făptură. Chiar și capodopere precum Für Elise sau Aria pe coarda sol au fost doar încercări, iar până și cele mai spectaculoase voci din toate timpurile au fost imperfecte. Dew însă nu doar că avea vocea, ci și un simț nelumesc al sunetelor. Într-un interviu acordat în 1933, a spus că sunetele i-au venit pur și simplu în cap când sorbea dintr-un pahar de cachaça într-un boteco din São Paulo, unde avea recital, și de afară, prin toată hărmălaia, se auzea cântecul unei păsări cotinga. A înșiruit sunetele pe un șervețel de la bar și apoi le-a cântat. Și uite așa, a făcut câteva sute de oameni fericiți pentru totdeauna.  

            — De unde știi lucrurile astea?

            — De la tata. Pe studiile lui s-a construit emițătorul de aici, a arătat în spate, spre releu. De acolo, într-o dimineață, pe când efectua testele dinainte de inaugurare, a interceptat o frecvență ciudată, care nu apărea afișată pe ecran, și astfel a auzit ultimul minut al piesei. A știut pe loc că era ea, căci vocea ei era inconfundabilă. Și-a notat ora: 07:36. Zi după zi a încercat apoi să mai prindă frecvența aceea, însă n-a mai reușit, indiferent de câte modificări a adus antenei. Studiind însă unde similare, a ajuns la concluzia că transmisia respectivă nu era de dată recentă, că venea probabil din trecut, poate din timpul vieții artistei, de la vreun studio din Havana, înainte ca difuzarea piesei să fie interzisă și că fusese integrată într-un algoritm recurent. A dedus că era probabil ca peste o zi, un an, o sută de ani, la ora 07:36 piesa să fie în ultimul ei minut.

            — Ai spus că piesa a fost interzisă…

            — Da, încă din anii ’30.

            — De ce?

            — Tu de ce crezi? Fericirea nu e eficientă, lumea nu evoluează prin fericire, ci prin lipsă și prin jind. Fericirea la nivelul maselor înseamnă sfârșitul economiei. Dew a vrut să înregistreze piesa, ba chiar a reușit, potrivit unora, într-un studio din Chicago, însă nu a fost lăsată să pună în vânzare discul, nici s-o mai cânte vreodată în public. Și-a dat și ea seama de ce descoperise și atunci știi ce a făcut? Și-a reziliat contractul cu casa de producții și a plecat într-un turneu finanțat din banii ei prin Statele Unite. Nici nu cerea taxă de intrare. O oferea gratis. Fericire gratis.

            — Și ce s-a întâmplat cu ea?

            — A fost găsită moartă într-o cameră de hotel din Miami. Motivul oficial al morții a fost supradoză de heroină. Avea doar douăzeci și trei de ani.

            — Dar, dacă ai descoperit secretul fericirii, de ce ai mai avea nevoie de droguri?

            — Întocmai.

            — Vrei să spui că a fost ucisă?

            — Fără doar și poate.

            — Cum suna melodia?

            — Tata nu-și amintea exact, nu atât încât s-o poată reproduce sau măcar s-o descrie în detaliu, însă se jura că ar fi recunoscut-o. De altfel, mi-a zis că oricine și-ar da seama, căci aducea bucurie instantă, dar nu acea bucurie domoală, o beatitudine letargică, melancolică, ci una care te umplea de energie și de poftă de viață. De aceea nu consum nimic, alcool sau vreo substanță psihotropă, înainte să ascult, pentru a nu fi indusă în eroare. Trăirea trebuie să fie autentică. Chiar și după ce ascultase doar un minut, tata a devenit un optimist incurabil și a făcut haz de necaz până la sfârșitul vieții. Înainte să moară mi-a predat mie ștafeta. Mă pregătise pentru asta, studiile pe care mi le-a plătit, miile de ore pe care le-am petrecut în studioul de emisie din releu, chiar și după ce acesta a fost închis. Aceea a fost copilăria mea, doar eu cu el, cu căștile pe urechi, înonjurați de unde invizibile. El a cumpărat pământul acela și tot el a construit cazemata și tunelul. Nu avea de ales, căci nu i se îngăduise să-și continue cercetările. Unii ziceau că e nebun și de mai multe ori fusese prins la releu și amendat. Nici nu cred că o făcea pentru el, ci pentru mine.

            — Nu vreau să te jignesc, însă ești sigură de veridicitatea poveștii ăsteia? Te-ai gândit vreo clipă că totul ar putea fi un mare fals? Un mit, o legendă urbană, o farsă?

            — Mama ne-a părăsit când eram mică, șase-șapte ani, cancer, după mai bine de un deceniu de cercetat radiațiile neionizante despre care oficial se spune că nu sunt dăunătoare. Nu cred că am trecut vreodată cu adevărat peste asta. Am fost chinuită de depresii toată viața mea. E singura scăpare pe care o văd, fie asta, fie anxioliticele de care-s sătulă.

            — Îmi pare rău…

            — Nu am nevoie de compasiune. Nu e așa de neagră toată treaba asta, măcar am un scop. Nu e puțin lucru, nu?

            — Presupun că nu e… Dar mă întreb, de ce nu este studiat în detaliu cântecul acelei păsări? De acolo a pornit totul, nu?

            — A fost studiat, însă nu s-a ajuns nicăieri. Cine poate ști ce a generat acea epifanie? Cântecul păsării amestecat cu muzica din bar, vreun acord de choro, vreun instrument dezacordat, o cicadă căutându-și perechea, clinchetul paharelor și râsetele petrecăreților, o sticlă spărgându-se de podea, zgomotul shakerului de cocktailuri, picăturile dintr-o limetă stoarsă, sorbitul din băutură, bătaia vântului prin palmieri, felul în care urechea ei le percepea pe toate sau poate amintirea cântărilor ritualice cu care copilărise, în cocioaba lui Ma Barbarita de la periferia sordidă a orășelului Ciego de Ávila, e un număr uriaș de variabile aici.

            — Poate că într-adevăr nu este natural să fim fericiți. Cum ar arăta o omenire fericită, cu adevărat fericită? Ce am face? Am mai munci, am mai inventa lucruri, am mai căuta să evoluăm?

            — Unde să mai evoluăm? Fericirea ar fi punctul terminus. Nimic altceva n-ar mai conta. Ai fi, pur și simplu, fericit, indiferent de ce ai avea și de ce ți-ar lipsi. Presupun că ne-am adapta încât societatea să poată supraviețui, însă totul ar fi, îmi imaginez, într-o pace și armonie pe care omenirea n-a cunoscut-o niciodată, pe care nicio specia n-a cunoscut-o vreodată.

            — Și dacă ai da peste piesa aceasta ai împărtăși-o lumii? Sau ai ține-o pentru tine?

            — Nu știu, dacă mă gândesc la ce a pățit sărmana Dew, poate că aș ține-o doar pentru mine.

            — Uite, eu îți promit că dacă o găsesc, o s-o împart cu tine.

            — Asta spui acum. Îți mulțumesc că m-ai lăsat să ascult discul. Și că m-ai ascultat. Dacă nu crezi ce ți-am spus, încearcă, pe cât posibil, să uiți. Îmi închipui că există deja destule istorii cu o fată nebună care caută o piesă a unei cântărețe cubaneze moarte de un secol pentru că e convinsă că în ea e singura șansă la fericire a omenirii. Bine? Trebuie să plec acum.

                                                                        ***

            După ce Hedy a plecat, l-am sunat pe omul meu care-mi procura discuri. Cred că toți colecționarii au pe cineva ca el.

            — Ai vreun disc de Dew Evoria Johnson? l-am întrebat.

            Trecusem de mult peste politețuri și formalități. Treceam mereu direct la subiect. Timpul era prețios pentru toți.

            — Nu. De ce? Ai tu?

            — Am unul, dar nu-i cel care-mi trebuie.

            — Pentru ce?

            — Nu contează.

            — Cât vrei pe el?

            — Nu-i de vânzare.

            — Păcat, te-ai fi ales cu o sumă frumușică.

            — E altceva în joc aici.

            — Cum ar fi?

            — Fericirea. Însăși fericirea. A mea și a ta și a tuturor.

            — Înțeleg.

            — Nu cred. Trebuie să fug.

            A doua zi, am anunțat la birou că mă simțeam rău și am luat la pas toate anticariatele pe care le știam, precum și magazinele de muzică de pe Câmpineanu, unde descoperisem adevărate comori de-a lungul timpului. N-am găsit nimic. Spre dezamăgirea mea, mai nimeni nu auzise măcar de Dew Evoria Johnson. Ajuns înapoi acasă, până târziu în noapte am frunzărit toate audiotecile virtuale și toate site-urile pirat pe care le știam. În afară de câteva piese care se regăseau și pe discul meu nu am găsit nimic. Le-am luat oricum și le-am ascultat de câteva ori. Erau identice. Mi-am pus ceasul să sune la 06:30.

            La 07:00, eram în fața porții.

            — Mi-am adus propriul set de căști, i-am strigat lui Hedy când a coborât din mașină, arătându-i husa de pânză în care le țineam.

            — Ești incorigibil! mi-a răspuns, scuturând din cap.

            — Vreau doar să fiu fericit, i-am spus zâmbind.

            A deschis poarta larg și s-a suit înapoi în mașină. Mă așteptam să demareze dintr-o clipă într-alta, când a coborât geamul și mi-a strigat:

            — Ce mai aștepți? Urcă!

Ți-a plăcut această povestire?

Apasă pe una din stele pentru a vota.

Scor 2.7 / 5. Număr voturi: 283

Nu sunt voturi până acum. Votează primul!

Da mai departe:

GEORGE CORNILĂ (n. 1986) este prozator, eseist și traducător. Absolvent de Șiințe Politice și de Publicitate, a ocupat poziții de copywriter, jurnalist, secretar general de redacție și redactor-șef. A publicat cinci romane și trei volume de proză scurtă. Cel mai recent dintre acestea, „Rezervația”, a apărut la Editura Polirom în 2022. Este prezent cu texte în peste zece antologii apărute în România și Marea Britanie. Colaborează cu publicații culturale precum Dilema Veche, Timpul, Suplimentul de Cultură, Luceafărul de dimineață, Convorbiri Literare, Viața Românească, Plumb, Familia, Observator Cultural, Salonul Literar, Doc.Eu și Aphelion (SUA). A primit Premiul Miorița (2008), Premiul Vrancea Literară (2013; 2016), Marele Premiu „Ion Hobana” (2019) și Premiul COLIN (2021) și este laureat al Saboteur Awards (pentru volum colectiv). De asemenea, a fost nominalizat la Premiul AntareSFest (2018; 2020; 2021), Premiul RomCon (2019; 2021) și propus pentru Chrysalis Award – Eurocon – Belfast (2019) și Rosetta Awards (2021).

f
1942 Amsterdam Ave NY (212) 862-3680 chapterone@qodeinteractive.com

    Free shipping
    for orders over 50%