T

3.4
(19)

Am tras cu AKM-ul, cu pistolul, am executat trageri toată noaptea. Am aruncat șapte grenade de mână, am folosit două sute treizeci şi cinci de gloanțe, la foc continuu, din poziția culcat, am tras și cu tunul, prin observare directă și cu traiectoria calculată. Am declanșat acțiuni de învăluire, atac la baionetă, salt înainte cu masca de gaze pe față.

Am luptat cu toată convingerea, am apăsat pe trăgaci numai după ce i-am prins în cătare pe inamici, învățasem alternarea manevrelor, în ciuda acestor fapte, am rămas cel mai distrat ostaș al armatei populare, cel care își scoate gloanțele din încărcător și le uită pe scaunul din sala de mese, cel ale cărui scrisori de acasă sunt citite de sergentul de trupă în fața companiei, cel ce folosește valiza ca să se ascundă în ea, cel rămas în spatele plutonului cu steagul de semnalizare, ignorând pasul de defilare al bocancilor, cel ce-și ridică privirea spre cer, ca un schior printre nori, în timp ce grupa din fața sa ascultă comanda: „Cu ton, înainte!“.

M-am trezit brusc surprinzând lumina indiferentă. Adormisem pe jos, chircit lângă pat, cu hainele pe mine, pentru că eram prea obosit, iar salteaua ar fi fost un lux. T murise de două săptămâni, și tăcerea obiectelor golite de atingerea gesturilor de zi cu zi, tăcerea lor îngheța în dulap, pe pereți, pe geamuri, pe coridoare. În lipsa lui, o iarbă cenușie creștea pe ferestre, apa avea un gust amar, lemnul mobilelor se scorojea, toate lucrurile deveniseră neutre, și spațiul era o distanță neocupată de vorbe, golită de sunete, evacuată de obiceiuri, un petic de pământ între lumi. Cu toate că trecuse ceva timp, încă mai descopeream câte o cămașă căzută după un scaun, ori niște ciorapi rămași sub pat, pămătuful de rezervă în dulăpiorul din baie sau un bilet scris de mână, de parcă trecuse de curând pe acolo și ar fi trebuit să se întoarcă din moment în moment. Însă nu, cineva ne zâmbea hidos din oglindă (nu, nu acoperisem oglinzile), acolo era doar chipul nostru speriat, el nu mai venea, nu era nici în sufragerie, nici pe hol sau plecat la un vecin, nu se întorcea, nu se mai întorcea.

M-a dezamăgit tocmai în ultima clipă, a dovedit că nu e destul de inteligent, dacă s-ar fi gândit puțin mai mult ar fi putut trăi în continuare, dacă anticipa ce urma să se întâmple, ar fi fugit de acasă, ca să lipsească de la întâlnirea fatidică, trebuia să cugete, să evite, putea să scape de distrugere, să o amâne. Acesta e rodul unei rațiuni superioare, nu se lasă manipulată de nu știu ce boală, trăiește în ciuda asediului morții, pentru că îi poate ghici dinainte mișcările, se poate refugia în baie, unde e nitroglicerina, poate să deschidă ușa de la balcon să respire mai mult aer, poate să bea un pahar de apă, când își simte gura uscată, să tușească adânc ca să păcălească atacul.

T era o persoană cu înzestrări superioare, dacă își păstra atuurile, ar fi putut dejuca tactica inamicului, ar fi rămas cu noi, prezent. În loc de asta, a devenit fragil ca un copil de care trebuia să am grijă, chiar dacă el refuza această identificare (și ceea ce ar fi rezultat din acest lucru), sau poate era doar modul meu de-a mă iluziona că evenimentele sunt sub control.

La înmormântarea sa au venit doi vecini, fosta secretară și decanul actual, care stătea la scara alăturată, cel căruia îi închiriasem garajul. Acesta e dezavantajul celor ce trăiesc mult, majoritatea celor pe care îi cunosc (au dispărut ori) sunt prea vulnerabili să se mai poate deplasa, nemaivorbind de apropoul indecent al înmormântării pentru șirul celor de pe scara rulantă, cu șanse crescute de a ajunge în vârf, mâine, acolo unde treptele se termină și cazi în gol, pentru că ți-a venit rândul, nu mai poți găsi vreun subterfugiu, ești obligat să participi la autodafeu, cu inima smulsă de canibali, cu corpul sfâșiat de hiene, devastat de lepră, ars cu acid sulfuric, legat de scaun în cabina depresurizată, consumat de radiații, amestecat în materia neagră.

Într-un sertar, găsisem medalia sa de merit, erou al unei epoci uitate, iar în bibliotecă, o mulțime de hârtii sortate atent, cartea de muncă, facturi de lumină, fișe medicale, poze vechi din concediu, ilustrate de la rude, felicitări, stilouri, bani de argint, lucrări de doctorat, studii de specialitate, un sputnik argintiu în miniatură, o țărancă cu bucium, istoria picturii, cele o mie de zile ale unui președinte, volume cartonate, dicționare. Ele știau că sunt inoportune, că o să le arunc, tăceau vinovate, desuet, sperând în van să le păstrez.

Oricât de excepționali am fi în viață, la sfârșit, după un deznodământ întârziat, nu sunt mulți pe picioare să ne acompanieze pe ultimul drum, oamenii nu ne cunosc, cine mai e și boșorogul ăsta? Dacă a ajuns până aici este pentru că a avut mereu riduri, pungi și obraji fără culoare, pete pe mâini, nu a avut nicicând altă vârstă. Acum scriu rândurile acestea, iar tu de-abia acum le citești, fără să știi cine sunt sau am fost.

După ce pământul va deveni un mare deșert, după ce soarele se va stinge în culori sângeri, după o hălăduială neobosită prin cosmos, moleculele corpului nostru se vor împrăștia în imensitatea universurilor posibile, și după ce vor fi tot mai puține stele pe cer, mult, mult după aceea, ne vom recompune poate cu toții, peste miliarde de ani, undeva într-un alt carusel gigantic de gaz, în alte structuri, în altă galaxie, în alte corpuri, poate vom fi scoici, poate tigri, poate pietre, poate rândunici, poate râme, poate flori, poate părinți ai părinților noștri, dar păstrând în ADN o porțiune minusculă, cu vibrația timpului prin care am trecut.

T își pregătise din vreme locul, groapa, scrisul și crucea. Ca să nu fie o povară, în niciun moment, să plece fără rest. Plângeam fără reținere, fără încetare, cu deznădejdie, fusese al meu, reperul, paznicul lucrurilor, cel care știa cum merg lucrurile, cel sigur și inflexibil, stăpânul realității. Din clipa în care îmi dăduse însă cheile împărăției, vorbele sale deveniseră tot mai blânde, de parcă și-ar fi spus ‘let it go’ și toată senzația de sufocare pe care o aveam ascultându-l în tinerețe, toate sfaturile și îndrumările de atunci păreau acum neutre, ca indicațiile de pe un prospect de medicament, le citeam calm, cu atenție, cu detașare. Pentru că așa trebuia să fie, acum când nu mai conta, când luasem (singur) majoritatea deciziilor esențiale, citeam cu grijă recomandările sale, pentru că erau corecte și potrivite, ce trebuia făcut înainte, utilizarea, reacțiile adverse, contraindicațiile. Am strâns toate cartonașele pe care îmi notase ce să fac, cum să procedez, cu fiecare ocazie, când a fugit Mihai de acasă, când am plecat în Croația cu mașina, când ne-am mutat la trei camere, le-am prins într-un dosar, pagini cu scris egal, linii înșirate uniform, continuu.

Eram liber, în sfârșit. Liber. Nu mai avea să mă dojenească, puteam să fac oricâte greșeli, nu mai existau reproşuri, dar nici nu mai aveam cum să-l sun să-i aud vocea. T? Corpul său era sub pământ, chircit, distrus, descărnat, doar rămășițe amestecându-se cu alte resturi. Încă nu îl visasem, poate pentru că nu era de acord că scriam despre el, poate de aceea nu îl întâlneam după ce reușeam să adorm.

După moartea sa, nimic nu mai era cum ar fi trebuit să fie, un tsunami trecuse peste noi, și casa rămăsese îngropată în mâl, oricât am fi curățat, tot mai găseam urme proaspete de noroi care ne spuneau că urmează și alte nenorociri.

Mă urmăreau privirile lor, voiau să vadă cum m-a schimbat dispariția sa, îmbătrânisem oare, aveam un rid în plus sub ochi, privirea absentă? Devenisem mai rigid, mai aspru, trist și tăcut? Trebuia să fiu un exemplu, așteptau să le spun ce să facă, să dau tonul, să fiu sobru, să semăn cu el, să-l moștenesc integral, să mă așez în fruntea tribului și să dau semnalul pentru dans, pentru rotire, la trecere, pentru că eu eram acum la conducere, de mine depindea (în primul rând) soarta noastră, trebuia să supraviețuim și așa, fără el.

Găsisem gloanțele și le pusesem în încărcător, eram pregătit. Am aruncat opt grenade de mână, am tras trei sute şaizeci şi şase de gloanțe, la foc continuu, din poziția culcat, am folosit și obuzierul de o sută douăzeci şi unu, virgulă nouăzeci şi doi de milimetri, cu explozie cronometrată la impact, zile și nopți de a rândul. Rămas pe poziție, eram în linia întâi.

„Pe drum, să faci pauze dese, să te odihnești. Înainte de fiecare plecare să verifici cât de umflate sunt roțile, nivelul uleiului de motor și lichidul de frînă. Apoi să potrivești poziția oglinzilor retrovizoare, și dacă ești într-o depășire, este esențial să te ferești de unghiul mort. Să ne suni când ajungi.

Ți-a plăcut această povestire?

Apasă pe una din stele pentru a vota.

Scor 3.4 / 5. Număr voturi: 19

Nu sunt voturi până acum. Votează primul!

Da mai departe:

Ion Pleșa (n. 1956) a absolvit Facultatea de Matematică-Informatică a Universității din București. A debutat în 1982 în revista Luceafărul, cu un grupaj de poezii remarcate de Geo Dumitrescu. A publicat proză scurtă în antologia Ficțiuni reale (Editura Humanitas, 2013) și în revista de proză scurtă iocan. A debutat în volum cu povestiri grupate sub titlul Anotimpuri care nu se repetă (Editura Nemira, nominalizat la Premiul Iocan pentru Cartea de proză scurtă a anului 2018). A fost prezent în antologiile Polirom: KIWI, Antologia de proză scurtă 2021, Sosiri/Plecări și Kiwi, Antologia de proză scurtă, 2022. Granițe. Cel de al doilea volum al său, Geografia uitării, a apărut la editura Casa de pariuri literare, în 2022.

f
1942 Amsterdam Ave NY (212) 862-3680 chapterone@qodeinteractive.com

    Free shipping
    for orders over 50%