Ochi

3.5
(132)

Băiețelul se ridică pe vîrfuri și privește pe geam, dar se vede doar pe el: sticla e neagră, lumina nu o străbate. Dinăuntrul mașinii, alt băiețel îl vede, însă. Pare foarte închis la culoare și Alex știe că nu poate fi chiar așa, nici copacii pe care i-a urmărit tot drumul, nici casele și nici ceilalți oameni nu erau așa negri cum arătau văzuți prin geamul său. Tata a dus mașina la înfoliat, i-a spus că face asta ca să nu mai sufere el de cald cînd vor merge la mare, o să vezi ce bine-o să fie, o să dormi fără nici o treabă, i-a zis și chiar așa a fost, tata știe multe lucruri, și mama știe, amîndoi au întotdeauna un răspuns la întrebările lui, numai rareori zic nu știu, pur și simplu așa e, dar Alex crede că ei știu și atunci, doar că nu au chef să vorbească, oamenii mari au tot felul de preocupări. Așa că băiețelul de dincolo de geam arată mai negru decît e cu adevărat, deși precis că destul de negru e și în realitate, Alex ar putea lăsa geamul jos să vadă, să se convingă, știe cum se face, trebuie doar să scoată mîinile de după centurile de siguranță ale scaunului său special și să se aplece și să dea la manivelă, are forță, a mai făcut-o, și geamul negru ar coborî, l-ar vedea mai bine pe băiat – numai că atunci și băiatul l-ar vedea pe el, l-ar vedea și poate ar băga mîna înăuntru, ar zice ceva într-o limbă de neînțeles și ar băga mîna în mașină, poate i-ar lua chiar și camioneta de jucărie – pe Bucșă – pe care părinții i-au cumpărat-o din stațiune în ultima zi de vacanță și care lui Alex îi place tare, tare, tare mult, e solidă, din fier, asta nu se rupe așa ușor, a zis mama, cred și eu, a zis tata, n-a fost tocmai ieftină… dar o să ai grijă de ea, așa-i? – îhî! a făcut el, întorcîndu-l pe Bucșă pe toate părțile, era o jucărie frumoasă, cea mai frumoasă jucărie a sa, a dormit cu ea în pat, strînsă în pumn, iar acum tot în pumn o strînge, nu, nu vrea să deschidă geamul, nu-l interesează atît de tare să vadă cît e de negru, de fapt, băiețelul acela. Ochii lui sunt ca două scoici mici, are părul tuns scurt, nu foarte scurt, și e îngrijit, e pieptănat cu cărare pe o parte, Alex nu vede nici o cicatrice pe obrazul băiatului, nu seamănă deloc cu copiii pe care îi vede acasă, pe stradă, ei sunt săraci, i-a explicat mama, nu au ce să mănînce, nu au jucării, dorm pe unde apucă, în soare, în frig, în ploaie, nu au o copilărie fericită – ca tine; la ei să te gîndești de fiecare dată cînd arunci mîncarea pe jos sau cînd strici intenționat o jucărie, tu ești un norocos. Alex crede că mama are dreptate doar parțial, pentru că el niciodată nu a văzut tristețe pe chipurile copiilor de pe stradă, dimpotrivă: erau întotdeauna veseli, țopăiau spre cîte o mașină și începeau să se strîmbe ca de durere doar cînd întindeau mîna, apoi izbucneau iarăși în rîs și își continuau jocul. Nu poate fi foarte rea viața dacă ei au tăria să rîdă. Nu? Băiețelul de dincolo de geam, cel care stă pe vîrfuri ca să ajungă la sticla neagră și lucioasă, el pare într-adevăr trist, obrazul lui neted este ca încremenit, Alex crede că nu a mai rîs de multă vreme și este convins că nu va rîde nici după ce se va îndepărta de mașina lor. Ochii lui ca două scoici privesc țintă, parcă l-ar vedea… Vai de steaua lor, îl aude Alex pe tata, mult mai au de suferit, fug de o nenorocire și nici nu știu încotro se îndreaptă. Alex nu are habar despre ce anume vorbește tata și nici nu vrea să îl întrebe, nu de data asta, n-ar putea nici dacă ar vrea, ochii de scoică ai băiatului îl fixează prea dureros. Mai bine să se joace cu Bucșă, uite că a pornit mașina, poate vor trece mai repede în Macedonia (iar apoi în Serbia, după care acasă, în România – mama l-a învățat numele țărilor încă de cînd au plecat în vacanță) și-atunci tata va conduce iar cu viteză și nu se vor mai opri decît dacă-i va trebui lui pișu sau caca, și va scăpa de privirea băiețelului trist. Care băiețel nu a rămas acum în urmă, ci a început să pășească odată cu mașina, probabil că merge pe poante caraghios, a pus mîinile pe portieră și îi însoțește ca o vietate marină agățată de burta unei corăbii, îi însoțește și nu își ia ochii de la geamul în spatele căruia Alex strînge tare în mînă camioneta de fier, pe Bucșă, și se simte cumva acuzat de acea privire neabătută. Să nu accelerezi, iubi, vezi că băiețelul ăla se ține după noi, să nu pățească ceva, îi zice mama lui tata. L-am văzut… Tata oftează, nu știe nici el ce să facă, nu știe cum să reacționeze, ar ști dacă băiatul ar fi un simplu cerșetor, dar așa… Crezi că-l poate vedea pe Alex? întreabă mama în șoaptă, uitîndu-se cu coada ochiului la băiatul ei – îngrijorarea i se deslușește în voce, îngrijorare și acel dram de frică nedeslușită ce a început să crească în mașină de cum s-au apropiat de vamă și au văzut grupurile de oameni care umpleau spațiile verzi, șezînd sau stînd întinși la umbră, așteptînd să-și continue drumul pe care îi alungase frica – o frică, însă, mai adevărată decît cea din mașina lor de familie. N-are cum, răspunde tata tot în șoaptă, ai văzut și tu că e ca oglinda – și ochii îi zboară la butonul care închide automat toate ușile: să îl apese? de ce nu s-a gîndit la asta cînd încă nu erau în mijlocul oamenilor puși pe fugă? Imediat ne vine rîndul, iubire, zice mama, întoarsă în scaun spre el, și îi pune mîna pe genunchiul gol. Alex tresare și abia atunci reușește să rupă firul invizibil care l-a legat de privirea băiatului cu ochi de scoică. Mașina se oprește. Mai au în față o dubă albă și o motocicletă. Încă un pic, încă un pic, pic, pic, gîndește Alex și, fără voia sa, zice: Pic, pic, pic!… Și mama crede că vrea să cînte, așa că surîde forțat și începe și ea: Cîte-un pic, pic, pic… Tata tace cu ochii în oglinda retrovizoare și cu piciorul pe pedala de accelerație. Afară, în soarele pîrjolitor, băiatul își privește imaginea în sticla neagră a mașinii, se vede ca o nălucă, imaterial, doi ochi stinși pe un chip care parcă nu-i al lui. Scoate limba și băiatul din geamul negru face la fel, ca un drăcușor jucăuș. Băiatul închide gura și, cînd mașina se pune iarăși în mișcare, o lasă să plece.

Ți-a plăcut această povestire?

Apasă pe una din stele pentru a vota.

Scor 3.5 / 5. Număr voturi: 132

Nu sunt voturi până acum. Votează primul!

Da mai departe:

Mircea Pricăjan s-a născut pe 2 septembrie 1980, în Oradea. A absolvit Facultatea de Litere din orașul natal, cu o teza despre Stephen King. A debutat editorial în 1997, cu proză scurtă, în suplimentul unui ziar local. A publicat romanele „În umbra deasă a realității” (Editura Universității din Oradea, 2002), „Calitatea luminii” (Editura Polirom, 2016), „Pumn-de-Fier” (Editura Polirom, 2018) și volumul de proză scurtă „Perseidele” (Charmides, 2019). A tradus din limba engleză peste 60 de volume. A îngrijit apariția mai multor reviste literare electronice și a fondat în anul 2012 Revista de suspans. A editat două antologii tematice de proză scurtă. Este membru al Asociației Române a Traducătorilor Literari, în intervalul 2003-2020 a fost redactor al revistei de cultură Familia, iar din anul 2021 este redactor-șef al aceleiași publicații.

f
1942 Amsterdam Ave NY (212) 862-3680 chapterone@qodeinteractive.com

    Free shipping
    for orders over 50%