Cum spunea Pablo Neruda

3.4
(39)

“Hai să-i uităm cu generozitate pe cei care nu ne pot iubi.”

Îmi vin în minte vorbele astea ca un blestem împlinit de câte ori alunec din tren, în gara prăfuită din Caracal.

Traversele înnegrite de păcură fac scurtcircuit pe fluxul memoriei. Tristețea din copilărie se așează din nou pe banchetă lângă mine. Și uite așa, fără madlene dar cu pocnituri și întreruperi, rulează strâmb pe marele ecran povestea vieții frânte a lui Cornel.

Să fi avut vreo 6-7 ani cand ne duceam cu el la plimbare. Ne lua întotdeauna de la Tata de la biserică, pe mine și pe frate-meu. Traversam orășelul la pas și ajungeam, țac – pac, la intrarea în parc.

Acolo parcă se deschideau Cerurile când ne cumpăra Cornel mult-jinduita vată pe băț. Apoi, după ce ne zahariseam bine, ne dădea pe rând în toate balansoarele din Orășelul Copiilor.

N-am știut niciodată dacă vata pe băț era din banii lui sau din banii Tatei. Dar el ne-o lua cu religiozitate, de fiecare dată.

Mustața neagră și deasă, pană de corb cum zicea Bunica, îl făcea să pară om serios și înțelept în fața alor mei. De-aia ne și lăsau mereu să ne plimbăm cu el. Prezenta garanție, cum zicea Tata când ne preda bucuros în mâinile lui pregătite mereu să ne cuprindă.

Rămăsese de mic orfan de tată, atât de mic că parcă nici nu avusese tată vreodată, bietul Cornel.

Îl crescuse singură mama lui și se descurcau tare greu, din pomana oamenilor și din mila lui Dumnezeu.

Dar el învăța binișor, trecuse într-a doișpea și se pregătea de Bac în vară.

Eu și frate-meu habar n-aveam ce era ăla. Dar știam că „dacă nu iei Bacu’, te-a luat Dracu”. Auzisem grozăvia asta pe scările din fața blocului, la ceas de seară, când ieșeau liceeni de la ore.

Ne cam băgau în sperieți găliganii ăia fumători și urlători. Dar Cornel al nostru nu era ca ei. Nici nu umbla cu ei. Era pe creanga lui, cum zicea Tata. Se ducea direct acasă după ore, s-o ajute pe mamă-sa la treabă.

Auzisem că scria poezii. Ne-a spus Văru-meu. Cu care era cam de-aceeași vârstă și preten bun.

Văru’ Mihai cânta la chitară și jurase că va compune o melodie pentru versurile lui Cornel. Urma să fie ”cel mai tare din parcare șlagăr de iubire. O să rupă în două toate băncile de pe Aleea Îndrăgostiților.”

Ciudat lucru cum rețin copiii atâtea detalii taman despre lucrurile pe care nu le cunosc. Cum ar fi dragostea neîmpărtășită din anii de liceu. Habar n-am dacă la vârsta aia pricepeam eu ce-i iubirea. Dar știu sigur că țineam mult, mult de tot la Cornel. Era ceva din trupul lui costeliv și deșirat care îmi amintea de Omul de Tinichea. Doar că el era tot numai inimă. În Oz-ul meu pitic, Cornel avea o inimă mare și senină cât o lună plină.

”Mă Cornele, taică, ia de mănâncă ceva că se scurg hainele dupe tine”, îl auzeam pe Cântărețul de la biserica Tatei dojenindu-l blând. În timp ce-i îndesa în brațe câte-o sacoșă cu pâine, mere și eugeni și ce mai dădea lumea la pomeni de bogdaproste.

”Nu care cumva te-a împins păcatul de te-ai îndrăgostit, ai? C-ai ajuns, ditamai băietanul, să atârni trei oase și-un zâmbet.”

Nu zicea nimic Cornel. Doar clătina din cap ca un om bătrân care știe el mai bine cât cântărește. Nu dădea apă la moară insinuărilor curioase ale Cântărețului.

Îmi lua blănd mânuța în palma lui de Om de Tinichea. Iar mâna mea trăia ca o vrabie în colivie de aur, cu câta grijă mi-o ținea să n-o strivească.

Și atunci lumea din jurul meu dispărea ca prin fade out. Vedeam doar drumul, parcul, vata pe băț. Și fericirea ca o păturică moale în care mă cuibăream așteptând să fie toată viața doar sâmbăta după-amiaza.

 Apoi brusc n-a mai venit. Era vară și credeam că ”l-a luat Bacul”. Ne și imaginam cum l-o fi închis Bacul ăla mare și rău în casă. Să învețe fără pauză, ziua și noaptea chiar și sâmbetele după- amiază.

Ai mei credeau că o să-l uit la un moment dat. Așteptau să își facă timpul efectul de radieră. Și priveau mereu în tavan sau pe geam când îi luam la întrebări, cu voce plânsă: ”Dar Cornel nu mai vine? Cornel nu ne mai duce parc?

Priveam stingheră prin curtea bisericii după el. Așteptam, cu inima tropăind ca un șoricel de camp, să deschidă poarta și să ne mai ia cu el în parc. Adâncă rană-i deznădejdea.

Până când l-am auzit într-o duminică pe Cântărețul cel vorbăreț povestindu-i cu foc unei enoriașe, pe scările bisericii: ”Auzirăți, doamnă, de Cornel al văduvei?

S-a aruncat legat la ochi dinaintea trenului, cu un trandafir roșu în mână…crimă din iubire, ce să mai.

N-avu, biet, nicio scăpare că trecea Rapidul de București…. vai de sufletul lui năcăjit.”

A căzut cerul pe mine și am tăcut mormânt. Nu i-am mai întrebat nimic pe ai mei, niciodată. Câți am mai fi încă în viață dacă citeam la timp Neruda…

Ți-a plăcut această povestire?

Apasă pe una din stele pentru a vota.

Scor 3.4 / 5. Număr voturi: 39

Nu sunt voturi până acum. Votează primul!

Da mai departe:

Cristiana Belodan veni pe lume în Caracal, într-o familie de preot, pe 19 septembrie 1982. Copilăria și adolescența pe meleagurile caracalene i-au fost sursă de inspirație pentru volumul de debut Dilibau – Povești oltenești, publicat în 2021 la editura Curtea Veche Publishing. Absolventă de Jurnalism și Știintele Comunicării la Sibiu în 2005 s-a înrolat ulterior, din pasiune, într-o agenție de publicitate activând în advertising până în prezent. Scrie intens deci…va urma.

f
1942 Amsterdam Ave NY (212) 862-3680 chapterone@qodeinteractive.com

    Free shipping
    for orders over 50%