Portalul de la scara B

3.7
(63)

Era rândul meu să duc mâncarea, așa că mă concentram pe ce aveam de făcut: să amestec mai întâi grișul cu ou, pentru găluște, apoi să fierb carnea, legumele, și la sfârșit să presor pe deasupra pătrunjelul tocat. Ascultam playlistul cu Beatles și luam spuma aurie cu paleta, când am auzit cântecelul. Nu se întâmpla prea des așa ceva. Mașina cu înghețată parcase pe strada noastră și deja se făcuse coadă de copii transpirați, care își ștergeau palmele de pantaloni și fremătau nerăbdători, uitând mingile și trotinetele abandonate în părculeț, de care altă dată țineau cu dinții și nu se înduplecau când îi rugau alții să-i lase să dea și ei o tură sau un șut. Bunicile uitaseră și ele împletiturile pe care aveau să le reia cu două rânduri deșirate, după ce își vor fi terminat cornetele.

M-am îmbrăcat la nimereală cu rochia cu flori, am oprit focul de sub oală și am tras după mine ușa grea. Noroc că aveam niște bani pe dulăpiorul de la intrare, cât pentru două cupe: pepene galben și ce aducea nou. Întotdeauna avea ceva nou. Am coborât cele două etaje sărind din două-n două treptele, cum făceam când eram copii și ne jucam în scară ascunselea, până când ieșea Rumegătorul de la etajul unu și ne certa, alungându-ne, dar unde să ne ducem, că nici în grădinița din spatele blocului nu aveam voie, pe iarbă. Acum stătea și el afară, rezemat de gărdulețul de lângă tufa de caprifoi, care te înnebunea cu parfumul ei, și savura minunea verde din cornetul său. Toată lumea era acolo, toți vecinii, strânși laolaltă: cei care nu se suportau, cei care se bârfeau, cei care-și beau cafeaua împreună, cei care aveau să-și returneze unii altora reviste, căni cu zahăr sau chei de paișpe, din vremuri când strada noastră nu era în drumul mașinii cu înghețată.

Primesc și eu mult așteptatul cornet, în liniștea deplină care ne-a cuprins, de parcă și bormașinile au luat o pauză de la sfredelit pereții, aspiratoarele au tăcut, iar zarurile bărbaților au împietrit acolo unde au căzut ultima oară, amânând pentru o vreme mutarea pieselor în teritoriul vecin. Numai un țigan șoptea discret, de frică să nu tulbure dulcea reverie: fiare vechi, fiare vechi luăm. Când am început să ne dezmeticim cu toții, hotărâți să reluăm treburile de unde le-am lăsat, mi-am dat seama că n-am cheia, iar ușa automată nu iartă, ca atunci când abia mă mutasem, dar era proprietara cu mine și avea copia de rezervă.  Acum era în Grecia, știam asta pentru că îi dădusem deja câteva like-uri la pozele cu mare turcoaz și pește fript. Oricum, nici telefonul nu-l aveam cu mine ca s-o pot suna.

            Ca și cum o mână mare, dumnezeiască, ar fi apăsat butonul play, viața și-a reluat jocul. Pauza s-a terminat, iar mașina și-a continuat traseul, punând pe pauză viețile oamenilor de pe următoarea stradă. Numai eu am rămas ca proasta, în șlapi, cu mâna goală, ștergându-mi cu dosul palmei ultimele firimituri crocante de la gură. Alături de pepene galben a fost o cupă cu cremă de zahăr ars.

            Aveam trei posibilități: să chem pe cineva să spargă ușa, să caut internet – să intru pe facebook – să-i scriu proprietarei din Grecia – să aștept să-mi răspundă – să-mi spună dacă mai are cineva cheia de la ea – și să mă duc să o iau de acolo, sau să… Dar nu, nu, nu e deloc o idee bună. După vreo jumătate de oră, aveam fix aceleași trei scenarii și nu mă puteam hotărî care din ele e mai puțin prost. În final, am ales să sun la vecina de lângă mine, băbuța despre care auzisem că e cam dusă. Deși am reușit să mă sustrag de pe grupurile de whatsapp de la birou, din cel de scară n-am scăpat. Așa am aflat că Madam Stropișescu otrăvește pisicile comunitare, toarnă acid de baterie la florile din bloc, fură becurile și înfundă încuietorile de la poștă cu gumă de mestecat. Bineînțeles că nu credeam toate câte se vorbeau pe grup, la început mă amuzam și urmăream discuțiile, apoi m-am plictisit și am oprit notificările. Ce știam cu siguranță despre ea era că ascultă muzică simfonică, uneori prăjește gogoși și are un fiu sau un nepot frumușel, care o vizitează o dată pe lună, când își parchează mașina în fața scării pentru jumătate de oră. E un Suzuki Jimny roșu, mașina mea preferată. Altfel, n-aș fi remarcat.

            Mi-am luat inima-n dinți și am urcat. Am încercat mai întâi ușa la mine, că cine știe, poate Murphy aștepta și el la coadă la înghețată, dar era, desigur, încuiată. Bine c-am oprit focul, m-am încurajat, apoi mi-am lipit încet urechea de ușa băbuței. Era o ușă veche, din lemn, cu vopseaua verde puțin scorojită, dar încă frumoasă. Nu avea vizor, doar o plăcuță pe care scria Ing. Stroescu Pavel. Deci, doamna Stroescu, bună ziua, sunt vecina de alături și vă rog să… îmi pregăteam eu discursul, când ușa s-a deschis și aproape am căzut grămadă într-un hol luminat, în fața băbuței care purta o cămașă lungă din pânză, prin care i se ghicea conturul trupului mărunt, cu tălpile goale, cu părul alb, rar, tuns până la umeri, prin care veneau spre mine razele soarelui. Fereastra din spate o lumina ca un halou. Mirosea a șampon, a curat. Drăguță, ce s-a întâmplat, m-a întrebat, iar eu, mută ca tocul ușii de care n-am reușit să mă țin bine, m-am redresat și i-am povestit pățania cu cheia. O rugam să-mi dea voie să trec din balconul ei, la mine în bucătărie.

Apartamentul avea aceeași geografie, de parcă aș fi fost acasă. Știam fiecare perete, fiecare unghi. Numai lucrurile îmbătrâniseră puțin. Patul lui Procust! Am iubit cartea asta, am exclamat, văzând coperta pe canapea, lângă o păturică decorativă, împletită. S-a scuzat că are ceva pe foc și m-a lăsat singură în sufragerie. M-am înfipt direct în bibliotecă, era pe același perete ca și la mine. Nici urmă de baterii golite sau otravă. Lângă fereastră avea un fotoliu verde, cu o măsuță alături. Pe el urma să mă urc, apoi să mă strecor afară și să trec la mine în apartament, pe geamul de la bucătărie. Oare dacă m-ar vedea careva mi-ar ieși vorbe pe grup că am încercat să mă sinucid sau alte prostii? Din dormitor s-a apropiat de mine un motan portocaliu, leit Fellini al meu. Abia când s-a așezat Fellini 2 am observat că lângă fotoliul verde mai era un fotoliu micuț, în care s-a cuibărit, după ce l-a netezit cu lăbuțele. Mă uitam în jur, căutând copii în miniatură ale obiectelor, dar n-am mai găsit nimic.

            Doamna Stroescu s-a întors din bucătărie cu o tavă din argint, pe care aranjase pahare cu apă rece și trei farfurioare cu dulceață de vișine. Lingurițele erau ca ale mele. Le primisem de la Monica, din Croația, dar nu le foloseam niciodată. Nu a lăsat bine tava pe masă, că s-a auzit o bătaie scurtă la ușă. O fi alt amețit care și-a uitat cheia? Nu, era Suzuki. S-au pupat pe obraji cu căldură, și au trecut repede după un paravan, fix în locul în care am eu biroul. Au început să joace go. Eu nu știam să joc, dar m-am apropiat și i-am privit, fascinată de piesele albe și negre, ca niște bombonele. Continuau o partidă mai veche. Fiecare piesă capturată ajungea într-un bol de pe podea. Când Fellini 2 s-a repezit, sărind ca pe arcuri din fotoliul lui verde, ca să vină să o mănânce, m-am cam speriat, dar m-a liniștit crănțănitul pisicesc, obișnuit probabil cu un așa meniu extravagant.             Suzuki m-a întrebat dacă joc și s-a oferit să mă învețe, iar doamna Stroescu m-a întrebat câți ani am și i-a spus că e cam devreme. M-am așezat pe canapea. Ce ciudat, avea un arc sărit pe partea aia, deși eram convinsă c-o reparasem. Fellini 2 a mai mâncat câteva piese, apoi s-a frecat de picioarele mele, făcându-mi semn să-l urmez. M-am ridicat și m-am îndreptat spre dormitor, știam bine unde e. Acolo, pe lângă patul așezat, desigur, cu fața spre fereastră, mai era un dulap în două uși, un fel de comodă barocă, lăcuită, cu înflorituri din lemn, plăcute la atins. Dintr-o săritură, motanul a deschis ușa. Înăuntru era o singură rochie, o fantezie cu tul și mătase, cu crinolină și trandafirași cusuți de-a lungul corsetului, în partea de sus. Am îmbrăcat rochia, mi se potrivea de minune. Am revenit în sufragerie, unde se dansa vals. Doamna Stroescu tocmai făcea o reverență în fața lui Suzuki, care îi săruta mâna, curtenitor. Văzându-mă pregătită, m-a condus la fotoliul verde, m-a ajutat să urc și să mă strecor pe geam. După ce am traversat până la mine, fără să mă încurc în faldurile rochiei, m-am întors o clipă și am întrebat-o pe Doamna Stroescu de ce n-a coborât și ea la înghețată, dar mi-a răspuns mirată: Ce înghețată drăguțo? Mașina cu înghețată n-a mai trecut pe-aici de mult, de când eram și eu tânără, așa ca tine.

Ți-a plăcut această povestire?

Apasă pe una din stele pentru a vota.

Scor 3.7 / 5. Număr voturi: 63

Nu sunt voturi până acum. Votează primul!

Da mai departe:

Simona Sava s-a născut la Vaslui în 1985. În 2015 a absolvit masteratul de scenaristică la UNATC, cu două scurt metraje care au călătorit în mai multe țări decât autoarea: De ce au dispărut dinozaurii și Plan B. A scris rubrica de bandă desenată din Ghidul pozneț de cultură, a publicat în DOR (primăvara 2019) și în volumul colectiv Ficțiuni reale (Humanitas, 2013). În noiembrie 2019 a publicat romanul Mi-a rămas dulapul mic (Editura Arthur). Trăiește și lucrează în București.

f
1942 Amsterdam Ave NY (212) 862-3680 chapterone@qodeinteractive.com

    Free shipping
    for orders over 50%