Moștenitorul prafului și al pielii

4
(70)

M-am născut în ziua în care ultimul Teatru a fost dărâmat. Mama mi-a povestit de mai multe ori cum bunicul, un șofer de excavator foarte apreciat, a dat lovitura finală și cum din aceea uriașă movilă de moloz, lemn, fier, plastic, rămășițe de manechine și decoruri, cioburi de lustre, bucăți din cristalul candelabrelor, i-au permis să-și aleagă un suvenir. Iar el, plin de praf și sudoare a lăsat-o pe mama, unica lui fiică, să caute și să găsească. Când ajungea în punctul acesta al povestirii, ochii mamei căpătau o strălucire ciudată, de parcă era brusc cuprinsă de febră. Se așternea tăcerea, tata zâmbea larg, iar eu cu cele două surioare ale mele așteptam cu sufletul la gură să ne spună ce, chiar dacă știam prea bine, pentru că bucățica de mortar, pe care încă se deslușea desenul unui înger poleit cu aur, stătea la mare cinste în fosta bibliotecă a familiei.

            Tata ne spunea și el povestea lui, nu atât de interesantă. Avea nouă ani, dar fiindcă locuia departe de Oravița, iar în satul lui nici pomeneală de Teatru sau Cinema, sătenii distruseseră fostul Cămin Cultural, însă nici pe acesta în întregime, așa cum se practica la oraș. Doar furaseră băncile și îi dăduseră foc, apoi, completez eu pentru că tata se rușinează, l-au refăcut. Dar, precizează el, fără bibliotecă și fără sală de proiecție filme. Acum e un model de încăpere simplă, fără tablouri, fără picturi, fără nimic care să aducă aminte de Epoca Decadenței. Un mic paralelipiped din beton cu acoperiș, cenușiu și prietenos.

            Povestea tatei, așa cum era ea, comună și oarecum previzibilă, mă făcea de fiecare dată să-mi doresc să fi participat și eu la distrugerea unui Teatru, sau măcar a unei Case de Cultură. Cred că asta are a face și cu eșecul parțial al distrugerii. Pentru că una e demolarea, alta e vandalizarea. Bunicul, și mama, și de fapt întreaga ei familie demolaseră, pe când ai lui tata doar vandalizaseră. De câte ori vedeam bucata de mortar din vitrină, tot de atâtea ori mă cuprindea regretul. O dată pentru că noi, eu și surorile mele, nu mai puteam participa la astfel de acte patriotice, și încă o dată pentru că tata o cam dăduse-n bară. Era, așa cum aveam să constat din vorbele profesorilor, un ratat. De ce nu ați demolat împuțitul ăla de Cămin Cultural, aveam să-i reproșez obraznic în perioada adolescenței. Apoi pluralul v-a fost frică, s-a transformat în ți-a fost frică! Ai fost un laș! Măcar mama nu se băga și nici el nu îndrăznea să-mi răspundă așa cum aș fi meritat. Pe atunci reușeam să ne împăcăm strânși în jurul bucății de tencuială și a simbolisticii ei, chiar dacă de pe ea ne privea o formă de artă, cel mai detestat viciu al omenirii.

            *

            Și-a deschis rucsăcelul și a scos o sticlă de apă. Am urmărit-o cum deșurubează dopul, cum o duce la gură, cum o cuprinde cu buzele, cum apa se prelinge ușor pe la colțurile gurii, cum ea se șterge și cum mă privește. Eu înghit în sec.

            – Vrei?

            – Dacă nu te deranjează.

            Îmi întinde sticla și-mi arată rucsăcelul.

            – Mai am.

            Mai am și eu, aș vrea să-i pot spune, dar momentul are în el ceva special, care mă face să-mi înghit cuvintele. Iau sticla, e caldă, o duc la gură și sorb cu nesaț. Are gust dulce, parcă de fragi, parcă de caise. Mă înec și tușesc. Ea râde, îmi smulge sticla din mână, îi pune capacul și o așază în rucsăcel.

            – Nu te lăcomi, mă admonestează ea, în timp ce eu încă tușesc și am ochii plini de lacrimi.

            Până-mi revin ea se întoarce spre prietenele ei și se depărtează împreună pe malul lacului cu nuferi. Suntem în excursie la Băile Olănești, într-o tabără pentru asistenți medicali. Aici vin pensionari cu diverse afecțiuni, iar tabăra de vară are rolul de a ne oferi acces la ultimele tratamente din domeniu. Astăzi avem liber, o parte s-au dus în excursie în munți, o alta a coborât spre Râmnicu Vâlcea, iar o alta urmează un traseu prestabilit, care cuprinde și cele două mici lacuri cu nuferi.

            Unul câte unul mergem în jurul lor, privind florile albe, frunzele mari și verzi, broscuțele ce se ascund la vederea noastră. Ani este în mijlocul unui grup de fete, la nici șase colegi înaintea mea, totuși foarte departe. Urmăresc și eu indicațiile ghidului turistic, povestea din spatele celor două lacuri, detaliile despre nuferi și fauna din pădure, însă ceea ce-mi atrage atenția este completarea:

            – Cu nici trei zile în urmă s-a descoperit o colecție de tablouri cu acești nuferi.             O bătaie de joc. Cei doi proprietari ai tablourilor au fost imediat închiși. Da, ceea ce vedeți acolo este o veveriță roșcată. Dacă o strigați Mariana o să vedeți că răspunde! Uite așa: Mariana! Luați de aici niște semințe, abia așteptă să le mănânce, Mariana! Veverițele sunt foarte prietenoase.

            O întreagă colecție de tablouri. Nu-mi vine să cred. Aștept ca vânzoleala și strigătele să se oprească, după care mă apropii de ghid.

            – Ați spus adineaori ceva despre niște tablouri?

            Stăm fiecare pe unde putem și mâncăm sandviciuri. Ani stă pe o bancă de lângă alee. O văd cum mușcă, cum mestecă, cum înghite. Șoptește ceva cu prietenele ei, apoi râd. Ghidul le urmărește și el. Așa că mă văd nevoit să repet:

            – Au fost distruse?

            Se întoarce spre mine, nemulțumit că-l bat la cap.

            – Mâine va fi ceremonia, dacă nu ați avea de lucru ați putea fi prezenți, așa ceva nu vezi prea des. O casă mare, boierească, cu toți pereții acoperiți fie de cărți, fie de tablouri. Dacă-ți vine să crezi așa ceva.

            Scuipă și zice de trei ori „piară viciul dintre noi”, colegii îl imită, la fel fac și eu. Fetele se opresc din chicotit și își întorc fețele, câteva se apropie și-l întreabă dacă el a văzut vreodată un tablou. Nu, strigă el, apoi își îndulcește glasul și ne povestește cum într-un fost chioșc de ziare a descoperit plăci cu muzică, viniluri, și cum le-au distrus chiar ei. Care ei? Ei, aveau o gașcă de distrugători.

            Povestea devine tot mai complicată și mai puțin credibilă. Mă retrag. Tare mult aș vrea să știu unde e casa aia și când o demolează, când vor distruge acele vestigii ale viciilor. Pot urmări cu ochii minții fiecare etapă, așa cum mai văzusem de atâtea ori la televizor, așa cum auzisem de și mai multe ori de la mama, sau chiar direct de la bunicu’. Acum aveam ocazia să particip și eu. Trebuia să fac ceva, să dovedesc că nu sunt un ratat precum tata.

            Simt cum cineva mă scutură. Îmi trag nasul și tresar. Ghidul bate câmpii în continuare, e clar că nu a participat niciodată la o demolare adevărată, poate la o vandalizare, sau, cel mult, la o distrugere a unui obiect. Un ratat și el.

            – Ce e cu tine?

            E Ani. Prietenele sale sunt toate strânse în jurul ghidului. Doar noi doi stăm distanți, acum împreună. Nu reușesc, totuși, să mă adun și să-i povestesc despre bucata de tencuială din Teatrul Oraviței, cel mai vechi Teatru din România și ultimul demolat, ca pentru a închide în acest cerc peste timp toate semnificațiile posibile și imposibile ale Epocii noastre. Nici despre nereușita tatălui meu, cel care nu a fost în stare să demoleze un Cămin cultural sătesc. Ce ar putea ea înțelege din toate frământările mele, cum m-ar privi apoi? Îmi fac griji pentru asta, și nu e prima dată.

            Totuși ochii ei mă fac să șovăi. Apoi să dau înapoi.

            – Aș vrea să particip la demolare.

            Mâna îi alunecă de pe brațul meu, încerc să o prind dar nu reușesc. Sunt prea stângaci.

            – De ce?

            Nu-i înțeleg întrebarea, ba da, o înțeleg, dar îmi pare străină. Fac involuntar un pas în spate. Colegii în continuare îl ascultă pe ghid. Tânărul, nu cred că e cu mult mai în vârstă decât noi, nu se mai oprește din vorbit. Abia-l văd. Roșu la față, entuziasmat, e momentul lui de glorie. În viitor se va folosi de trucul ăsta de nenumărate ori, va inventa alte povești, sau le va spune pe ale altora, cum e cea care tocmai ia naștere la nici cinci metri de el.

            Îi dau cel mai simplu răspuns:

            – Nu am văzut niciodată o demolare.

            – Și ce dacă?

            Are un fel de a fi care-mi înfiorează carnea. Îi pot simți parfumul și pentru prima dată îi admir de aproape ochii. Pe irisul din dreapta are o pată verzuie. O mică imperfecțiune și-mi pare că tocmai am descoperit un secret intim, la care nu mulți au acces.

            – Este important pentru mine.

            – De ce?

            Trag aer în piept.

            – Nu ar trebui să-ți spun, pentru că nu se cuvine să mă laud, dar bunicul meu a fost unul dintre cei care au demolat ultimul teatru. A fost un excavatorist fruntaș…

            – Cel din Oravița? Cel mai vechi Teatru?

            S-a scris mult despre el și înregistrarea cu grămada de moloz apare des la televizor. În acele imagini nu se vede niciun om, doar brațele lungi ale excavatoarelor, lamele buldozerelor, roțile camioanelor și ale altor utilaje. Un furnicar de roți dințate și lame de oțel care se repede ordonat asupra clădirii impudic ornată cu modele din ipsos și o demolează. Praful se așterne ușor peste tot, în timp ce bucățile sunt ridicate, puse în benele camioanelor și duse spre concasor. Din rămășițele teatrului s-a construit o platformă de reciclare a gunoiului menajer, iar pe locul lui s-a ridicat un nou turn de televiziune. Ce poate fi mai măreț?

            – Despre el.

            Dă din cap gânditoare.

            – Aș putea să-ți spun că ești prost. Știi asta?

            Nici ea nu înțelege.

            – Că nu e nimic eroic în a distruge o clădire când o poți conserva. Trebuie doar să arunci ce nu mai e de folos, după care să o refolosești.

            Dau din cap. Parcă ar fi tata, dar măcar el a trebuit să-și adapteze discursul după ratarea satului. Ea ce scuză are?

            – Risipa asta, de forță de muncă, de materiale. Te-ai gândit oare câți oameni au muncit pentru a ridica acel teatru? Au scos nisip și pietriș, mortar și ipsos, lut și apă, au adus piatră, au ars cărămizi, le-au îmbinat, apoi au ridicat schele, au muncit ani în șir. Crezi că au făcut toată munca asta pentru distracția unora ca tine?

            Vorbea tot mai zgomotos. I-am făcut semn să tacă. Și-a lăsat părul pe față, apoi și-a ridicat capul brusc, aproape că i-am simțit vârfurile firelor cum îmi ating obrazul.

            – Cui crezi că-i mai pasă?

            Grupul din jurul ghidului începuse să se risipească. Prietenele ei stăteau într-o parte și ne priveau. Nu cred că auziseră discuția noastră, cel puțin speram să nu o fi auzit.

            – Mie, i-am spus, încercând să nu mai par atât de nesigur pe voce.

            Am citit în ochii ei dispreț, deși cred că era mai degrabă dezamăgire. Totuși, înainte de a se îndepărta de mine mi-a zis:

            – Ne vedem mâine la zece. În fața hotelului.

            Încă nu era totul pierdut.

            *

            Odată cu demolarea ultimului Teatru, o seamă de cuvinte au fost interzise: carte, teatru, muzică, poezie, pictură, sculptură, lectură, dar și operă, film, sau cinematograf. Ulterior au fost adăugate altele, pe care mamele trebuiau să le transmită pruncilor, iar învățătoarele să le fixeze în memoria colectivă. Nu era permis să se discute semnificația lor, astfel că, atunci când eu am ajuns licean și tocmai ce mi se dăduse prima întâlnire romantică din viață, sensul multora dintre ele se pierduse. Nu aveam voie să le pronunțăm decât în cadru organizat, nu aveam voie să le utilizăm, să facem referire la ele sau să le substituim cu alte cuvinte. Existau câteva excepții. În loc de: Am citit noile instrucțiuni, puteam spune: Am memorat noile instrucțiuni. Cu timpul s-a format un metalimbaj, la rândul lui înlocuit cu altul și cu un altul. Periodic, cuvintele interzise erau reciclate, dar cu un alt sens, pentru a-și pierde valoarea inițială. Memorez o înlănțuire de imagini, a devenit Analizez o secvență din mai multe cadre, apoi Finalizez o înșiruire de ambianțe. Mă întreb ce funcționar oropsit are sarcina asta. Mai ales atunci când tablou s-a transferat ca sens unui coș cu cartofi. După care a revenit la sensul original, pentru a cuprinde în el tot ce era mai interzis, mai decadent, mai demn de dispreț.

            Prin urmare nu știam cu adevărat ce au găsit demolatorii, ce artefacte din Epoca Decadenței așteptau să fie distruse, prin ardere, prin măcinare, sau prin alte metode.

            Cu cât mă apropiam de ora întâlnirii, cu atât surescitarea mea creștea. Nu mă puteam opri să nu rememorez poveștile bunicului, singurul din familia noastră care a fost în linia întâi, dar și pericolele ce pândesc din spatele acestora. Unul dintre ele îi lovise la grămadă pe sătenii din localitatea de baștină a tatălui meu. Lașitatea, frica paralizantă. Spaima ca nu cumva cuvintele interzise să-i contamineze și astfel să-i distrugă pe vecie. Legendele circulau, zvonurile se propagau și nu puține povești vorbeau despre cum mâna ce atingea un tablou se usca, sau că urechile celor care auziseră muzică surzeau, sau că ochii, ba chiar și sufletul puteau fi contaminate. M-am cutremurat. Nu doar din aceste motive, demolările se făceau acum în secret, departe de ochii și urechile cetățenilor de rând. Vremurile eroice trecuseră, lăsând locul profesioniștilor.

            Ani ajunsese înaintea mea. Mi-a făcut semn să păstrez distanța și a luat-o ea înainte. I-am apreciat silueta diafană, dar și curajul. Am mers pe malul râului Olănești, apoi am început să urcăm printre case. Uneori dispărea, atât de repede mergea, și până o revedeam mă treceau toate nădușelile. După jumătate de oră am intrat în pădure și am urmat o cărare abia vizibilă prin desiș. De unde știa ea aceste drumuri? Ar fi trebuit să-mi fi pus întrebarea asta mai devreme, acum era prea târziu, iar eu prea obosit pentru a mai găsi un răspuns plauzibil. M-am lăsat condus ca un orb, legat de ea într-un fel spiritual aș zice, oricum nevăzut, ceea ce nu mi se părea ieșit din comun, iar mai târziu, peste câțiva ani când vom reface această plimbare, de data asta în trei, voi fi acceptat de mult că viața este suficient de încurcată fără a o mai complica și cu întrebări retorice.

            Abia când am auzit huruitul motoarelor și am văzut luminile stroboscopice ale mai multor girofaruri, am înțeles că ne apropiam de locul indicat. Ani se oprise în spatele unui copac cu trunchiul gros și scoarța aspră. Era transpirată, roșie la față, iar bluzița subțire i se lipise de piele. Se sprijinea cu talpa piciorului drept de pom, iar mâinile îi atârnau. Respira întretăiat și, când am ajuns în dreptul ei, și-a deschis ușor buzele. Din spate am auzit primele lovituri. M-am apropiat și ea m-a îmbrățișat. Imaginea era ireală. Zeci, poate mii de mașini cu lame strălucitoare, cu dinți de oțel, cu faruri uriașe, bile de titan, înconjuraseră o căsuță din lemn, cu prispă, acoperiș din șindrilă, pivniță și un păr uriaș în față. Ani și-a scos bluzița dintr-o mișcare. Era caldă, aproape fierbinte. Șerpuind și-a dat jos și pantalonii, provocându-mă să fac la fel. Nu știu cum au zburat hainele de pe mine, nici nu mai țin minte toate detaliile ce au urmat. Doar că, la fiecare lovitură a mașinilor, pelvisul meu se mișca înainte, la fiecare prăbușire a unui perete, norii lăptoși ieșeau din mine, iar și iar, fără încetare, până ce din frumoasa casă nu a mai rămas decât un morman fără formă de lemn, sticlă și haine.

            – Nu văd niciun tablou, i-am spus lui Ani, dar ea mi-a închis repede gura cu un sărut.

            Abia atunci am realizat ce făcusem. Noi doi. Acolo. În fața monstruozităților fără număr, în preajma unei demolări, a ștergerii unui tablou idilic din Epoca Decadenței. Însă, din nou, Ani mi-a spus să tac și am stat așa unul în altul, mișcându-ne ușor până ce mașinile au dispărut și atunci ne-am repezit amândoi și am luat o bucată mică de lemn pe care încă se mai vedeau buclele aurii ale unui îngeraș.

            – Îl vom pune în vitrina mare, mi-a spus Ani în timp ce fugeam spre hotel, însă eu i-am făcut semn să tacă.

            De atunci, bunicul nu mai e singurul erou din familie. Am timp să-mi inventez propria poveste, una de care să fie mândri urmașii noștri.

Ți-a plăcut această povestire?

Apasă pe una din stele pentru a vota.

Scor 4 / 5. Număr voturi: 70

Nu sunt voturi până acum. Votează primul!

Da mai departe:

Daniel Timariu (n. 1972) este programator de profesie, iar din 2014 și scriitor de literatură SF & Fantasy. A publicat povestiri în diverse reviste online și tipărite printre care: Galaxia 42, Planu’9, CSF, Știință & Tehnică, Literomania, Liternautica, Paradox, Opt motive, Familia și Iocan. De asemenea, romanele urban-fantasy Tenebre: Cazul Laura, Labirintul și Miercuri toate la editura Tritonic. Este prezent în mai multe antologii cu povestiri science-fiction, fantastice și polițiste. De câțiva ani se ocupă, împreună cu Alexandru Lamba și Cristi Vicol, de revista online SFF Galaxia 42

f
1942 Amsterdam Ave NY (212) 862-3680 chapterone@qodeinteractive.com

    Free shipping
    for orders over 50%