Dorința

Timp de lectură: 8 minute.

Când a încuiat ușa ca să plece către stația de autobuz, îi tremura mâna. Un singur gând îi umplea tot spațiul minții, strălucitor și puternic ca lumina unui far maritim în ochi, orbitor, intens, fără margini. Nici măcar pe la cutia poștală nu a mai trecut, deși nu uita niciodată să facă asta. La ieșirea din bloc, aerul a început dintr-odată să vibreze și cerul senin de primăvară s-a întunecat doar în dreptul lui. Bărbatul l-a lovit în față cu toată forța pumnului. Sclipirea unei raze de soare, prinsă în viteză de un inel cu cap de mort de pe degetul arătător, s-a oprit în obrazul lui slăbănog și neras, care a zvâcnit înapoi și s-a lovit de gardul ruginit.
Mâncase micul dejun liniștit, cufundat într-o stare plăcută, cu pleopele grele de nesomn și urechile pline de un murmur catifelat. Îl aștepta o zi ca oricare alta, poate puțin mai caldă decât ieri. Nu avea mult de mers până la stația de autobuz, iar drumul până acolo trecea prin părculețul în care Dalia îl sărutase prima dată, așa că emoția acelui eveniment petrecut nu demult, îl învăluia călduț și îl păstra într-o mantie invizibilă până seara. Întoarse pâinea prăjită și se întrebă zâmbind, din nou, ce se întâmpla, totuși, cu cele 1,5 milioane de euro pe care autoritățile din Roma le strângeau din Fontana di Trevi. Râse de-a binelea, scărpinându-și obrazul gâdilat de o rază de soare.


Diminețile nu erau chiar atât de chinuitoare, nu se simțea deloc obosit după nopțile albe petrecute cu Dalia la telefon. Peste zi, orele deveneau într-adevăr foarte apăsătoare și nefiresc de lungi, ca un metronom dintr-un vis, care nu mai ajungea să bată ritmul, căci fiecare bătaie se suprapunea cu tresărirea din somnul care-l surprindea cu capul căzut în piept. Nici în dimineața asta nu se simțise obosit. Nu se trezise când sunase alarma, ci când începuseră vecinii de deasupra concertul de înjurături, din ce în ce mai răcnite. De data asta, fiica păcătoasă era cea peste care se revărsa pedepsa potopului de cuvinte care începeau numai cu literele f și p. Azi fiica, ieri mama, alaltăieri fiul, era ceva atât de obișnuit în ultima vreme, încât nimeni nu mai vorbea despre acest subiect în blocul lor, iar el învățase să-și bage urechile în gulerul ridicat al paltonului de fiecare dacă când trecea pe lângă familia dementă.
Noaptea trecută îi spusese Daliei planul lui. Nu avea multe economii, dar cât avea era suficient pentru amândoi, suficient pentru trenul până la Viena și câteva luni de chirie acolo, printre prieteni, apoi spre însorita Italie și noua lor viață. I-a plăcut foarte mult că ea n-a râs de planul ăsta decât la final, după ce l-a ascultat atentă, cu respirația liniștită. Și nici măcar râsul ei copilăresc nu l-a deranjat așa tare, îi părea doar o tachinare din partea ei. Practic a fost momentul în care a știut. Se îndrăgostise nebunește de Dalia, de scrisul ei grăsuț și înflorat pe care și-l lipea de buze imediat ce scotea hârtiile împăturite din cutia poștală, de întrebările ei nocture foarte serioase, care începeau cu “gen” – Gen, cine adună banii pe care îi aruncă toată lumea în apa aia?, de trupul ei șerpuitor și de r-ul graseiat, făcut parcă de o turbină micuță așezată sub limbă.
Seara trecută făcuse tot traseul plecării și își scosese toate hainele necesare din dulap. Puloverele peste pulovere, tricourile la tricouri, cămășile călcate. Se abținuse să mai asocieze pantalonii potriviți la fiecare, cu pantofii și accesoriile asortate, cum făcea de obicei. Se amuzase în sinea lui că n-a fost niciodată un rebel și că în sfârșit înțelegea de ce zicea Camus “Mă revolt, deci exist!”. Începea să existe. Și existența asta nouă îi umplea pieptul cu soare, cu aer proaspăt și cu speranță. Îl revoltau lucruri pe care dorea să le schimbe. Avea, dintr-odată, păreri și planuri, stătea relaxat într-o răscruce deasă, fără să simtă niciun pic de teamă în fața acelor drumuri cu totul necunoscute, dar pe care le lua în considerare lucid și calculat. Nu mai trăise așa, complet descoperit și vulnerabil, de parcă până acum fusese prea departe în larg, acoperit de ape, și-l scosese sub cerul senin o maree neobișnuit de puternică.
Aseară, înainte să ajungă acasă, trecuse pe la bancă și scosese o grămadă de bani. Nici el nu știa de ce făcuse asta, când toate plățile se realizau atât de ușor cu cardul. Poate ca să se simtă în siguranță, fiindcă așa era pe vremea lui. Nu prea știa să folosească aplicațiile de pe telefon, doar cu Facebook se descurca, iar acolo lăsa comentarii numai prietenilor de vârsta lui și în grupurile despre cărți. Nu s-a simțit niciodată mai bătrân decât acum câteva luni, când fiica vecinilor de deasupra i-a zis Bună ziua, vreți să vă ajut cu pungile? Dalia nu era frumoasă, dar vocea ei l-a cutremurat, așa că n-a fost în stare nici măcar să-i răspundă. Doar a fixat-o holbându-și ochii albaștri dintre reverele paltonului, iar ea i-a spus graseiat și cuminte În regulă, o zi bună.
Ieri, toată ziua, nu se gândise decât la cum o s-o smulgă din familia ei. În scrisorile pe care i le lăsa în cutia poștală, Dalia îi povestea lucrurile care nu se auzeau prin pereți și pe care nu avea curaj să i le spună la telefon, în nopțile lor de șoapte. O violență voalata, insinuată, obiecte aruncate aproape din întâmplare în jurul ei, nu în ea, niciun milimetru de spațiu personal, exilare pe balcon cu ușa încuiată, în frig sau pe caniculă, prevestirea zilnică a unei catastrofe familiale de proporții grotești. Scrisorile cuprindeau în cuvinte simple, sincere, groaza pe care Dalia o trăia în apropierea mamei ei, care o educa, și a pumnului cu inel din argint cu cap de mort, care o hrănea.
În ultimele zile, în ultimele luni, nu își dorise nimic mai mult decât să îi înlesnească Daliei zborul din cuibul veninos. Îl chinuiau nespus gândurile că ar putea fi prea târziu, că va rata această șansă, prima pentru ea, ultima pentru el. Visa un soare cuprinzător, în brațele căruia să fie camaradul și iubitul, sprijinul și duioșia, Prometeu și Anteros, să zămislească omul complet din copilul speriat și s-o învețe, încet, dragostea reciprocă născută din recunoștință. În mintea lui, dorința salvării ei și dragostea pentru ea se confundau periculos, susținându-se una pe alta.
Acum, cu capul pe caldarâmul din fața blocului, se mai întrebă încă o dată pe ce dorințe se cheltuie oare banii din Fontana di Trevi și zâmbi ironic în întuneric.

Ioana Barbu a fost jurnalist din clasa a IX-a. În spirit. În scriitură, a început să fie jurnalist după ce l-a citit pe Cehov și a primit binecuvântarea pixului roșu de la Sorin Preda, nepotul lui Marin Preda și îndrăgit profesor la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării. În acte, a fost jurnalist din anul trei de facultate, la Radio România Actualități. Apoi manager de evenimente culturale, director de comunicare, copywriter și editor literar. Ioana crede că, indiferent ce formă ia scrisul, Margaret Atwood are dreptate când spune "un cuvânt, lângă un cuvânt, lângă un cuvânt înseamnă putere"

f
1942 Amsterdam Ave NY (212) 862-3680 chapterone@qodeinteractive.com

    Free shipping
    for orders over 50%