Da’ de ce?

Durata lecturii: o clipită

            — Daʼ de ce trebuie să se lupte mereu Făt-Frumos cu Zmeul?

            — Pentru că așa e viața, nu există pe lume doar binele. Există și răul.

            — De ce există și răul? Mie nu-mi place răul.

            — Păi, cred că nimănui nu-i place răul. Dar e nevoie să existe și el pe lume.

            — De ce e nevoie să existe și el?

            — Hm, cum să-ți explic? Uite, de exemplu, ziua și noaptea. A fost ziuă, acum e noapte, eu îți citesc povestea, și tu trebuie să dormi. Dacă n-ar exista noaptea, de unde ai ști când e timpul să mergi la culcare? Ar fi doar zi și iar zi.

            — Mie îmi place ziua. Noaptea e bleah. De ce nu e mereu zi?

            — Păi, hai să ne gândim. Dacă ar fi ziuă mereu, îți imaginezi? Ziuă, și iar ziuă, și iar ziuă… Cum ai ști ce-i aia noapte? Așa e că n-ai ști? De-aia trebuie să existe amândouă. Și la fel, cu răul și binele.

            — Și ziua de ce există?

            — Pentru că lumina soarelui ajunge la Pământ.

            — De ce ajunge la Pământ?

            — Pentru că suntem suficient de aproape de el.

            — De ce suntem aproape de el?

            — Pentru că așa este Sistemul Solar. Soarele e în centru, iar planetele se învârt în jurul lui. Noi suntem aproape, și așa ajunge lumina soarelui la noi.

            — Și noaptea de ce nu mai ajunge lumina? Se duce la culcare?

            — Nu, nu se duce la culcare. Pământul pe care trăim se învârte, dar nu numai în jurul Soarelui, ci și…

            — Se învârte ca un titirez?

­            — Ha, ha, nu, Pământul se învârte în jurul axei proprii.

            — De ce se învârte în jurul casei proprii?

            — Axei, măi, nu casei.

            — Ac-sei. Daʼ de ce?

            Lumina caldă a lămpii se întrerupse pentru o fracțiune de secundă, apoi își reveni un pic, până să se stingă definitiv. Dinozaurii de pe abajur, laolaltă cu toată colecția de plușuri și mașinuțe care ascultau povestea de seară, plonjară fără voie în călimara întunericului.

            — Offf, becul ăsta! Tot face figuri.

            Mama porni lanterna telefonului și o apropie de lampă. Băiețelul se ridică de pe pernă, urmând-o curios până la marginea patului.

            — Uite, vezi cum învârt eu becul? Tadaaaam. S-a făcut lumină.

            Băiețelul clipi des, mușcând cu pleoapele din lumina gălbuie care îi invada pupilele.

            — Tot așa și Pământul. Se învârte și…

            — De ce face figuri?

            — Cine să facă… ce?

            — Ai zis că face becul figuri. De ce face figuri?

            — Pfff. E doar o expresie.

            — De ce e o expresie?

            — Acum, dacă stau să mă gândesc, e o expresie cam aiurea.

            — De ce e aiurea?

            — Mai citim povestea sau vrei să dormi? Eu sunt deja obosită, să știi.

            Mama căscă ilustrativ.

            — De ce e aiurea?

            — Pentru că nici nu știu de unde vine.

            — De ce nu știi de unde vine?

            — Pentru că nu le știu nici eu pe toate.

            — De ce nu le știi pe toate?

            — Pentru că nimeni nu le poate ști pe toate.

            — Daʼ de ce nu le poate ști nimeni pe toate?

            — Pentru că sunt prea multe pe lume.

            — De ce sunt prea multe pe lume?

            — Pentru că… așa e lumea, complexă.

            — Daʼ de ce e lumea compresă?

            — Complexă, măi. Com-ple-xă. Adică… Of, complicată.

            — De ce e complec-să?

            — Pentru că pur și simplu așa sunt toate: și universul, și oamenii, până și situația asta a devenit complexă. Trebuia să fie ceva simplu: eu să-ți citesc, tu să adormi. Și uite unde-am ajuns.

            — De ce am ajuns unde-am ajuns?

            — Pentru c-am obosit și, în loc să continui povestea, stau să-ți răspund la toate întrebările, și nu-i momentul.

            — De ce nu-i momentul?

            — Ți-am zis. E ora de culcare. Tu ești obosit, eu sunt obosită.

            — Daʼ de ce ești obosită?

            — Pentru că mi-am consumat energia pe ziua de azi.

            — De ce ți-ai consumat energia pe ziua de azi?

            — Pentru că m-am trezit devreme, te-am dus la grădi, apoi, cât tu ai fost la grădi, eu am muncit. Am mers la birou.

            — Și de ce mergi la birou?

            — Pentru că trebuie să-mi fac meseria.

            — Și de ce trebuie să-ți faci meseria?

            — Pentru că e o latură importantă din mine.

            — Și de ce e o latură importantă din tine?

            Telefonul vibră, naufragiat pe undeva, prin marea foșnitoare a cearșafului. Mama îl pescui și rămase cu privirea pierdută pe fereastra alburie a ecranului.

            — De ce e o laturăăă? își pițigăie vocea băiețelul, pe o frecvență atât de înaltă, încât mama puse imediat telefonul jos.

Ridică privirea, vinovată. Făcuse ca la semafor, când te uiți în telefon, doar puțin, puțin, nici n-apuci să citești cine știe ce, dai câteva scrolluri și reușești să furi două postări, citești pe diagonală un comentariu și când să dai like, tiiiiiiiit, claxonul!

            — De ce ieeeeee?

            Exact ca un claxon. Apoi, vinovăția de după, care te face să demarezi cu scârțâit de roți.

            — Ce anume, dragule? De ce e important… ce?

            — Nuuu, de ce e o latură? Ai zis că e o latură.

            — Aaa, da. E o latură importantă din mine. Adică îmi face plăcere, îmi aduce multe satisfacții, mă ajută să-mi împlinesc visele.

            — Daʼ eu tot nu-nțeleg de ce e o latură, continuă blând băiețelul.

            Acum avea jucăria lui preferată – privirea mamei. Și chiar dacă nu știa încă să citească din cărți, în ochii ei citea oboseala unui soldat care se întorcea dintr-un război lung cât o viață.

            — Pentru că tu nu știi ce-i aia o latură. Ai învățat la grădi despre forme geometrice?

            — Nu.

            — Ei, atunci cum să-ți explic… Uite, de exemplu, ție-ți place să te joci cu alți copii, așa-i?

            — Daaa!

            — Dar îți place și să te dai cu bicicleta.

            — Îmi place.

            — Și-ți place și să mergi la grădi să înveți tot felul de chestii. Și-ți mai place și să desenezi. Dar și să te joci cu Lego. Ei, preocupările astea, ale tale, te definesc.

            — Și-mi mai place să mă cert cu doamna educatoare.

            — De ce?

            — Pentru că doamna educatoare face figuri.

            — Ei, na!? Cum așa?

            — Păi, ba face o figură veselă, ba face o figură tristă, dar…

            — Ia uite, ai înțeles expresia asta mai bine decât mine.

            — … dar mai mult tristă.

            — Hmmm, de ce e tristă?

            — Pentru că suntem neastâmpărați și-i scoatem meri albi, așa zice.

            — Peri albi, măi. Adică perișori din ăștia. Vrea să spună că-i albiți părul. Dar de ce zice că sunteți așa neastâmpărați?

            Mama se așeză mai comod pe perna celui mic. Acum se priveau ochi în ochi.

            — Pentru că vrem mereu poveste înainte de culcare, după-amiaza.

            — Daʼ de ce vreți voi poveste mereu?

            — Pentru că ne plac poveștile.

            — Și de ce vă plac poveștile?

            — Pentru că ne place să-i auzim vocea.

            — Daʼ de ce vă place să-i auziți vocea?

            — Pentru că are așa… o voce frumoasă.

            — Daʼ de ce-i frumoasă vocea ei?

            — Pentru că ne gâdilă în urechi și ne citește dintr-o carte ca lumea.

            — Ce carte?

            — O carte veche, cum îi zice, ăăă… Povești nemuncitoare.

            Băiețelul se ridică în cot pe pernă.

            — Auzi?

            — A-ha.

            Mama închisese ochii fără să vrea, așa că-i deschise larg și zâmbi exagerat, ca să acopere mica scăpare.

            — Și despre ce era povestea de azi?

            — Cică era pe o insulă un țăran sărman.

            — De ce era sărman?

            — Pentru că n-avea decât un bananier.

            Băiețelul coborî vocea. Aproape că șoptea.

            — De ce n-avea decât un bananier?

            — Pentru că era sărman, mai ții minte?

            — Ah, da, îngăimă mama.

            — Și într-o zi au venit la el trei oameni care au început să-i mănânce din banane. Și el le-a zis: Hei, sunt bananele mele, de ce mâncați din bananele mele? Iar ei, în timp ce molfăiau la bananele lui, îi răspunseră cu neobrăzare: Și dacă sunt bananele tale, ce? Ce poți tu să ne faci, țărane? Omul îi privi supărat și se gândi: Ei sunt trei, eu sunt unul, ce pot să le fac? Dar nici nu mă pot uita liniștit cum îmi iau hrana de la gură. Se gândi el ce se gândi și le zise: N-aveți decât să mâncați, dar ia uitați-vă la cel mai gras dintre voi, cât voi luați o banană, el ia trei. Nu vi se pare că vă păcălește?

            Liniște.

            Băiețelul o privi înduioșat. Dormea atât de frumos, cum numai o mămică poate dormi. Se ridică din pat cu infinită grijă, de obicei ăsta era momentul critic în care se putea trezi. Însă acum stătea cu capul pe pernă, liniștită ca un îngeraș. Privi lumina aprinsă, se gândi s-o stingă, dar își aminti că ei îi plăcea mai mult așa. Poate că avea să vină ceva mai târziu s-o stingă. Păși încetișor, pe vârfurile degetelor, și închise ușa fără zgomot. Uh! Ce greu fusese în seara asta! Dar măcar acum avea, în sfârșit, puțin timp pentru el.

            Se duse să-și facă un shake de banane și să vadă ceva pe Nickelodeon.