Pictorul

Timp de lectură: aprox. 14 minute

În casa pictorului se auzeau noaptea zgomote înfundate. El spunea că îngropase în stratul gros de pământ dintre podea şi bolta de cărămidă a pivniței toate rătăcirile din viața lui. Spera ca acolo, înăbuşite, abandonate, să-şi găsească liniştea, iar el să poată avea vise noi. Pe unele la care nu putuse renunța le pusese în culori.

         Trecutul material rămăsese în vechea lui casă, cea moştenită de la părinți. Era o casă de trei generații, o construise bunicul din partea tatălui, cu mâinile lui, aşa zicea. Evident, nu era întru totul adevărat. Nepotul îşi dăduse repede seama că unele detalii nu se potriveau. Poate mai conta şi faptul că nu era zidar, nu ştia să aşeze cărămizile una peste alta. Zidul nu ar fi avut cum să țină.

         Bunicul hotărâse că acea casă trebuia să fie dată, dintr-o generație în alta, pe linie masculină. El avusese un băiat, fiul lui avusese un băiat, nepotul lui avusese două fete.

-Bune şi alea, îi spusese bătrânul, uitându-se chiorâş la cele două fetițe care se jucau în curte, pe iarbă.

         Cea mare avea atunci şase ani, cea mică patru.

-Mai este timp, zisese el, cu amărăciune.

         Tatăl pictorului îi spusese să nu se teamă. Bătrânul avea să se ducă în curând şi atunci regula lui nu avea să mai conteze, pentru simplul motiv că acea casă nu avea să-i mai aparțină. Locuiau atunci amândoi în camerele din spate, cu intrare separată. Bătrânul era văduv, pe tatăl pictorului îl părăsise nevasta.

-E mai bine singur, aprecia el, privind într-o parte.

         Acolo avea să-şi amenajeze, după moartea lor, primul lui atelier veritabil. Se duseseră repede, bătrânul de moarte bună, tatăl de plămâni. De când rămăsese fără nevastă, fumase câteva pachete pe zi. Apărea în câteva tablouri cu țigara în gură şi un fum gros ca un lapte stricat. Avea fața schimonosită, oasele păreau să evadeze prin pielea subțire. Erau mustăcioşi atât el, cât şi bunicul.

-Tu o să te duci dracului înaintea mea, zicea bătrânul uneori. O să ajungi pe lumea de dincolo mirosind a fum. Te vor pune la dezintoxicare, să nu bagi boala în sfinți şi în îngeri. Şi abia apoi te vor judeca, dar le va fi uşor.

-Şi pe dumneata n-or să te judece? întreba tatăl pictorului, cu supărare.

-La judecata mea va fi spectacol mare, se vor vinde bilete, ascultă ce-ți spun. Eu am trăit!

         Bătrânul plecase în lume imediat după terminarea casei. Abia născuse nevasta şi el declarase, bucuros că avea un băiat.

-El va moşteni casa, anunțase.

         Numai că nu-i plăcea să-l audă smiorcăindu-se noaptea şi nevasta părea destul de ocupată cu pruncul. Plecase într-o noapte, fără să anunțe. Trimisese vorbă a doua zi de pe drum că nu vor duce lipsă de nimic, că va avea grijă. Venea aceeaşi sumă de bani în fiecare lună. Se întorsese peste şapte ani. Copilul îl privea oarecum speriat, dar curios, în acelaşi timp.

-Aşa mai merge, a zis tatăl, cu satisfacție. Acum arăți a om. Tu vei moşteni casa asta.

         Se întorsese cu o sumă frumuşică de bani, fără să spună vreodată cuiva cu ce se ocupase în toți anii ăia.

-Am văzut lumea şi am muncit din greu, spunea, apoi râdea în hohote. Ce am văzut eu, voi n-o să vedeți niciodată.

         Femeia nu îl lăsase să se apropie de ea jumătate de an de când revenise. Se îngrijise, slăbise, avea formele frumoase de dinainte de naştere. Câteva săptămâni nici nu-i vorbise şi, de câte ori punea masa, aşeza farfurii şi tacâmuri doar pentru ea şi copil.

-Se comportă de parcă nu aş fi aici, îi explicase el copilului.

         Nu o crezuse atât de puternică. Primele vorbe pe care i le spusese au fost un avertisment:

-Dacă mai pleci aşa nu o să ne mai găseşti aici. Nu o să ne mai vezi niciodată.

         Apoi îl iubise din nou şi el se îndrăgostise nebuneşte de ea. Pasiunea asta era singurul lucru pe care pictorul îl apreciase la el.

-Poate de-asta a fost nevoie să plec, ca să pot înțelege dragostea de acasă.

Înainte să moară, îi spusese pictorului:

-Să nu renunți! E nevoie de un fiu.

         Noaptea, rătăcirile pe care le credea definitiv adormite ieşeau de sub podea. Erau linii de lumină, umbre, fâşii de culori care dansau, întinzându-se spre tavan, se împleteau şi se mlădiau, se duceau la fereastră, din întunericul nopții se înfruptau şi trupuri de femeie se plimbau acum pe lângă patul lui, îl priveau galeş, se tolăneau pe fotoliu sau pluteau pe deasupra lui, mângâindu-l şi sărutându-l suav. Câte una se oprea în pragul uşii, parcă oscilând între a evada şi a rămâne, altele apucau să se uite în oglinda verticală, îngustă şi, răpuse de propriul farmec, nu se mai dădeau duse. Altele se strecurau pe rafturile de bibliotecă, devenind benevol prizoniere în poveştile deja scrise.

         În curând avea să întâlnească, într-una din drumețiile sale în oraşul din care îşi cumpăra pânze şi culori, una din ființele acelea care îl bântuiseră noaptea. Era firavă, la vârsta la care îi rămăseseră valide doar cele mai pregnante semne ale frumuseții de odinioară. Era îmbrăcată într-un albastru sublim, o rochie lungă care-i punea în valoare formele, oscilând între timiditate şi îndrăzneală. Avea un aparat foto agățat la gât şi un rucsac mic pe spate. De câte ori îi atrăgea atenția un detaliu arhitectonic sau o secvență de peisaj, apuca aparatul şi, concentrându-se, căuta să le înregistreze cu acuratețe.

-Am observat că avem ceva în comun, a spus el, apropiindu-se.

         Femeia a lăsat aparatul în jos, l-a privit inițial cu dispreț şi abia după ce a întors privirea în altă parte, ca şi cum s-ar fi adresat aerului, a întrebat:

-Ce?

-Ne lipseşte ceva, căutăm să umplem golul din noi cu imagini.

-Imaginile nu umplu golul din noi. Cred că îl accentuează, a spus ea.

         A revenit cu privirea asupra lui, calmă, rezervată.

-Ați lăsat aparatul foto acasă? l-a întrebat.

-A, nu, eu nu fotografiez. Pictez.

         Au mers împreună o bucată de drum. A vrut să o invite la masă, dar ea a considerat că era prematur. S-au despărțit în fața unui tunel de lemn care urca spre un vechi cimitir.

-Mă bucur că ne-am întâlnit, a zis el. Când plecați?

-Mâine, a răspuns ea. Probabil aproape de prânz. Merg spre Cluj. Nu am mai fost demult. Dar mă gândeam şi la nişte sate din apropiere.

-Oricum, îmi pare bine, a zis el.

-Eva, a zis ea, apoi a ridicat aparatul şi l-a fotografiat.

-Ion, a răspuns el.

         A condus-o la hotel, iar a doua zi a aşteptat-o tot acolo, în hol.

-E aşa de grav? a întrebat ea, în loc de bună dimineața.

-Nu sunt dispus să aştept o a doua întâlnire din întâmplare. Şi e un sat foarte frumos în apropiere. Ai putea să vii.

         I se păru că o tutuia dintotdeauna, era ceva cald în prezența lui, o intimitate simplă, firească.

-Ai o încăpere goală? l-a întrebat.

-Am o casă goală, i-a zis el.

         Când a ajuns în casă, a luat la rând încăperile, ca într-un muzeu. Pipăia zidurile, adulmeca, privea mobilierul, cărțile, picturile. I-au plăcut mult atelierul şi livingul, ambele luminoase, ferestre imense, mobilier din lemn elegant, fără înflorituri.

-Eu am făcut tot, a zis el. Am recuperat lemn din case dărâmate, oamenii nu dau doi bani pe el pe aici. Am consolidat pivnița, am refăcut podeaua. Am curățat, am reparat, am zugrăvit. Am găsit timp şi să pictez. Arbori, femei, întâlniri întâmplătoare, vise. Fantome. Câteva amintiri.

-Ea unde este?

-Nu a fost niciodată aici. Am divorțat în urmă cu zece ani. Nu credea în arta mea, tot insista să renunț. Mai degrabă mă ironiza, mă batjocorea chiar. Fetele au crescut, au plecat… Am plecat şi eu. Vând suficient cât să trăiesc decent.

-Singur, aici?

-Cum singur? Vin mii de turişti. Am prieteni în sat.

-Mă refer la casa ta, la…

-A. Nu am fost mereu singur. Au fost întâmplări.

-Asta vrei şi acum?

-Niciodată nu am vrut doar atât.

         Foarte curând visele lui s-au schimbat. Mereu apărea ea, în toate locurile, în orice timp. Printre oameni pe care nu îi cunoscuse. Nu mai avea coşmaruri. Formele şi culorile se aşezau cuminți, ceva le dădea consistență, părea că transcrie după schițe detaliate, lucrate cu migală cu decenii în urmă. Uneori se temea să nu copieze inconştient opera altcuiva. Căuta în cataloage, în dicționare, răsfoia operele tuturor pictorilor care îi plăcuseră, care ar fi putut să-l influențeze în vreun fel. Şi mai erau scriitorii preferați, compozitorii, fotografiile.

         Odată se opriseră la el doi tineri. El era scriitor, tocmai lucra la un roman despre ea, asta după ce încheiase un volum de versuri pe aceeaşi temă. Erau atât de îndrăgostiți unul de celălalt, încât împleteau orice segment de realitate cu iubirea lor, care făcea astfel totul să aibă sens. Se priveau atât de intens, încât aveai impresia că de fiecare dată fac schimb de suflete. Ea era puțin mai înaltă, el o idee mai în vârstă. Aproape tot ce spunea unul din ei explica o idee, o impresie, un gând al celuilalt. Funcționau perfect împreună. Luați individual erau două proiecte eşuate.

         I-a povestit Evei.

-M-am gândit mult timp la ei.

-Erau cuplul ideal, sufletele pereche?

-Suflete pereche, da, aşa ceva. Pe chipul ei mai puteai găsi urmele unei îndelungate singurătăți. Pe al lui, rătăcirea.

-Oare mai sunt împreună?

-Mi-au trimis romanul. O să-ți dai seama.

         A dus-o în atelier şi a desfăşurat o pânză. Doi pomi tineri, unul cu flori albe, altul cu flori roz. O parte din petale căzuseră, altele tocmai pluteau. Crengile se întrețeseau, iar rădăcinile se puteau vedea sub pământ, unite. Un pârâu se strecura pe sub ele şi ieşea din nou la suprafață mai încolo, spre pădure, unde animalele îşi astâmpărau setea din apa lui. Deasupra, cerul era ca o apă albastră în care se oglindeau, însă acolo deja ramurile erau pline de fructe, la el mere, la ea caise.

-Într-adevăr, a zis Eva. Nu am văzut nicăieri o dragoste atât de intensă.

-E o insulă, a explicat el. O poți găsi în carte.

         Eva s-a apropiat, iar el a strâns-o tare în brațe. Încă nu ştia nimic concret despre ea, deşi locuiau împreună de săptămâni bune. Nu îi cunoştea, de pildă, numele de familie. Nu aflase ce profesie avea. O întrebase, însă ea amâna. Apoi, într-o zi, i-a spus că se hotărâse să schimbe tot. Plecase de acasă cu gândul acesta.

-Am doar o colecție imensă de fotografii, a zis. Toate sunt reprezentări ale unor amintiri. Le pot aduce, vei putea înțelege. Şi un singur om, un fiu care nu şi-a cunoscut tatăl. Tocmai s-a mutat cu iubita lui, o fată cam prea visătoare. Era momentul să plec şi eu de acasă.

-Să-i invităm aici, să ne viziteze într-un week-end, a zis el. Poate îşi va întâlni, în sfârşit, tatăl.

-Ce vei face cu pânza asta? l-a întrebat Eva.

-Şi ei vor veni, le-am spus să mai treacă pe la mine. Îşi vor primi insula, se vor bucura.

         Au ieşit în curte, printre pomii încărcați cu fructe necoapte. Cineva oprise zgomotul lumii. S-au întins pe iarbă, ținându-se de mână, şi au căutat către cer.

-Prea senin, a zis ea. Sper să nu cădem.

-Sunt un înotător desăvârşit, a liniştit-o el, iar ea l-a crezut.