Șapte dintr-o lovitură
M-am chinuit mult, dar am reușit! Am reușit să citesc cea mai bună carte proastă de anul ăsta, care numai slab în cărți proaste n-a fost. E vorba de „Exuvii” de Simona Popescu (editura Polirom, 2017, ediția a VII-a). Ați sesizat problema? Nu? Hai că vă duc eu de mânuță și vă așez degețelul pe ea, pe problemă: ediția a VII-a.
A șaptea.
Iată ce-am aflat de pe clapeta unu a cărții: „Exuvii” a fost pusă pe piață în 1997. În 2002 a fost publicată ediția a II-a, în 2004 – a III-a, în 2007 – a IV-a, în 2011 – a V-a, iar în 2016 – a VI-a. Romanul a fost tradus în franceză (2016), în maghiară (2008) și în polonă (2002). La finalul exemplarului meu este atașat un „Dosar critic” în care sunt incluse peste 20 de cronici de întâmpinare semnate de cele mai luminate minți din literatura română de azi. E futil să adaug că toate cronicile sunt extrem de pozitive (nu cred că există gradul ăsta de comparație, dar dacă nu exista până acum, uite că l-am ouat eu!). Când ții în mână un roman cu asemenea pedigriu, îl citești și mori de plictiseală, nu poți să nu te-ntrebi: „Am înnebunit eu sau a-nnebunit lumea?!”. Prima variantă pare cumva cea logică, așa că m-am așezat temeinic pe o a doua lectură. Rezultatul a fost și mai tristuț decât prima dată: cartea e nu numai plictisitoare, ci pur și simplu viciată.
Dar… ediția a VII-a. Joac-o p-asta, Buzea!
Ce anume e atât de prost la „Exuvii”? Păi… din punctul meu de vedere, cu excepția scriiturii (de foarte înaltă ținută) și a titlului, romanul n-are nimic. Adică nimic din ce are un roman: subiect și fir narativ. Este un roman despre nimic, splendid scris. Este un roman fără acțiune, construit din cuvinte alese, superb așezate unele lângă altele. Îmi amintește de piesa „Arta” a Yasminei Reza, centrată în jurul unui tablou: o pânză vopsită în alb. Nu e nimic desenat pe pânza aia, pictat, mânjit sau mai știu eu cum; nimic, doar alb. Iar cele trei personaje (Marc, Serge și Yvan) se dau de ceasul morții discutând despre prostia albă ca peretele de veceu. Paranteză: mă rog, piesa e bună, e foarte bună, e o capodoperă. Eu am povestit-o pe scurt doar ca să amintesc de „tabloul” ăla pentru fraieri; am închis paranteza.
Dar… ediția a VII-a.
Totuși, ce anume scrie în cele 326 de pagini ale romanului? Păi asta e, că n-aș putea să spun. Dar hai să fac un efort, atât cât mă ajută mintea: autoarea se descrie pe sine în diferite momente ale vieții. Îmi veți spune: „Păi e vorba de o autobiografie, guștere!”. Ei, aia-i chestia, că nu e vorba de o autobiografie, ci de altceva, iar altceva-ul n-are nume. Nici povestire fantastică nu este, nici vreo specie literară de care să știu eu. Dau finalul romanului, ca să mă fac oarecum înțeles: „Văd pe fereastră o mînă de păpușă zburînd. Un picior. Apoi un cap rotund și chel. Și-un trunchi de corp oprindu-se între crengile plopului din față. Purusha de plastic. Îmbucătățit. Mă duc la fereastră. Pe jos mai văd: o roată de lemn, un pește roșu, o bilă verde. O rochiță plutește acum prin aer. Cine-o fi fetița cea nebună care le-aruncă? Ce-o fi în mintea ei?”. Sincer, nu știu ce-o fi în mintea ei. Altceva știu:
ediția a VII-a!
Să nu credeți că „Exuvii” este o bălmăjeală de fraze fără niciun sens! Nici vorbă de așa ceva, e un lucru îndelung rumegat, scris după un plan, împărțit în capitole dotate cu titluri, iar succesiunea capitolelor e oricum, numai întâmplătoare nu: primul e „Prolog”, iar ultimul „Epilog: monstrator/monstrifer”. Pot spune ce vreau despre cartea Simonei Popescu, dar nu că n-ar fi gândită îndelung, în cele mai mici amănunte. Necazul meu e că nu pot urmări această gândire, nu am cheia, codul, parola de acces. Între paginile din „Exuvii”, sunt categoric Orb Prin Gaza.
Și totuși… ediția a VII?!
Poate că există totuși un indiciu pe prima pagină: „Acum un an bunica Ana a murit, povestitorul tău cel mai fidel, care nu-ți citea basme sau (ce plictiseală!) poezii, ca mătușa Augustina, ci îți vorbea despre tine, despre cum erai, despre boacănele tale, despre cumințenia ta ciudată (din ce-mi explica ea, trebuie să fi fost un soi de autism), și nu te mai săturai și trăgeai de ea: „Mai spune-mi-o pe aia cînd ai crezut că m-ai pierdut, pe-aia cînd am fost la tîrg, pe-aia cînd m-am ascuns de toți, pe-aia cînd am intrat în noroi…” […]. Bunica Ana a luat cu ea toate poveștile despre un copil ce nu mai e nici el demult, un copil pe care ea l-a cunoscut și tu nu, un copil pe care, în imaginația ta, îl vezi întotdeauna stînd foarte departe”. Poate că această carte îi ține locul, în inima autoarei, bunicii Ana. Dar cititorul normal la cap nu este bunica Ana, ci mătușa Augustina, și vrea basme. Să citească basme! Cuiva sau lui însuși, dar basme, cu personaje, cu conflict, cu acțiune, cu subiect!
Și mă izbesc iar cu capul de zid: a VII-a!
Bun, ați înțeles: Simona Popescu se descrie pe sine, în stil strict senzorial (nicidecum narativ), de la primele amintiri conștiente (să fi avut atunci trei sau patru ani) până la cei 29 de ani câți are autoarea „Exuvii”-ilor. Foarte frumos, pentru cui i-o plăcea una ca asta; mie nu mi-a plăcut. Parc-am mestecat rumeguș tot timpul, minus la lectura a două capitole, mari și late („Bursuc cu pampon” și „Carmen”, în care apar – Doamne, mare e puterea Ta! – și alte personaje în afara Simonei Popescu: Dana, Cerasela și Carmen), care mi-au fost ca niște baloane de oxigen, că altfel nu știu cum aduceam chitul până la copastie. Cine știe. Poate că oricine visează ca despre sinele lui să se scrie o asemenea carte. Simona Popescu a avut tupeul să creadă-n visul ăsta și să-l aducă-n realitate. Succes probat de…
… a șaptea ediție.
