Cruce
Vine Zoli pe-aici prin Belgia (îl știți pe Zoli, toată lumea îl știe pe Zoli) și trece și pe la mine, cum altfel, în drum spre Luxemburg; fiică-mea, grămadă pe el, să-i arate jucăriile. Că ăsta e lego, că astea sunt plușuri, că uite și bricolajele mele, l-a năucit de cap pe bietul om, l-am salvat eu, trimițând copilul l-a frigifer ca s-aducă două beri (s-a dus, că am educat-o bine). Ne-a dat răgaz să bem câte o bere și să mai povestim de-ale noastre, pe urmă iar a tăbărât: „Zoli, Zoli, hai să jucăm cărți!”. Toate bune și frumoase (am jucat și eu, ce era să fac), dar am dat de necaz când Zoli a zis: „Păi eu nu știu să joc poker!”. „Bine”, a zis fetița, „jucăm tabinet”. Dar iată că Zoli nu știa nici tabinet, nici macao, nici toci, nici trombon și nici război, așa că a fost întrebat: „Dar ce joc știi?”. „Cruce!”, a zis Zoli, fericit. Fatalitate! Nici eu, nici fiică-mea nu știam să jucăm cruce, așa că Zoli a trebuit să facă pe profesorul și să ne-nvețe jocul de la A la Z (nu e chiar foarte greu, dar nici ușor nu este). Numai că înainte de asta a mai apărut o problemă: „Aoleo”, face Zoli, dând cu ochii de pachetul de cărți, „păi astea-s cărți franțuzești!”.
Am rămas cu gura căscată. Știam și eu că ungurii folosesc „cărți ungurești” în loc de cărți de joc obișnuite, dar nu-mi trecuse niciodată prin cap că, din punctul lor de vedere, cărțile lor sunt obișnuite, iar cele folosite de restul planetei sunt „franțuzești”! Abia atunci am aflat. Ceea ce, desigur, este foarte bine, că să-nveți nu-i rușine; să fii ignorant, aia e rușine! Așa că am jucat cruce, a venit și nevastă-mea, a învățat și ea regulile, apoi ne-a bătut de ne-a uscat („crucea” asta seamănă pe undeva cu whist-ul și cu bridge-ul, presupune o bună memorie și o minte ageră la calcule aritmetice). A fost o seară reușită. Pe mine mă stresa ceva.
Abia la vreo câteva zile mi-am dat seama: cărțile alea ungurești! Știam că aveam în minte o întâmplare asemănătoare, dar nu știam de unde s-o iau, amintirea nu voia nicicum să se ridice la suprafața minții. Pe urmă, cu liniște și somn bun, creierul și-a făcut treaba: mi-am amintit. Nu fusese vorba de o întâmplare trăită, ci de una citită în volumul de proze scurte al lui Bogdan Perțache („Visul canadian”, editura Polirom, 2023): în textul „Nepotul de la Brăila”, Ionel joacă cruce cu niște cărți ungurești (dubă, verde, roșu, ghindă – astea sunt culorile, adică: cupă, caro, pică, treflă, dar să nu credeți că știu care-s și care. Habar n-am!), trișează (doar e brăilean!), este prins, își ia una-n cap și cade lat. Vucă, cel care l-a pălit, dă și finalul prozei: „Tu băiată, adă cafiaua!”. Transilvănean, deh.
Ei bine, eu citisem cartea când am fost la Annemasse cu niște treburi și îmi petrecusem serile pe balcon, bând bere Kronenbourg 1664 (bună rău!). Și s-au amestecat toate. Am rămas cu un fel de false memory, cum că povestea lui Ionel ar fi fost povestea mea, adică, deși nici vorbă de așa ceva. Pur și simplu creierul, vulnerabilizat de bere, a trimis textul lui Perțache în folderul cu amintiri personale, în loc să-l pună la locul lui, la „Lecturi”. Acum că m-am lămurit, să mă-ntorc la cartea lui Bogdan, că despre ea este vorba aici în recenzie.
Mie nu mi-a plăcut. Mă rog, e cam meschin spus, că n-am lăsat-o din mână seri la rând, până n-am dat-o gata, și la cel puțin zece povestiri am revenit pentru lectură. Dar, una peste alta, nu mi-a plăcut. Am avut mereu senzația unei lipse de implicare: da, autorul știe să scrie, are mână, are vervă, are subiecte, are multe de spus, tot respectul. Dar se ascunde pe el însuși. În doar trei povestiri din volum l-am găsit pe Bogdan Perțache: „Dezrădăcinați”, „Poze de profil” și „Pouffe”. Atât. În tot restul cărții, autorul face exerciții stilistice pe pielea mea, de parc-aș fi tamburina lui de mână. Luat în parte, fiecare exercițiu este bun, este perfect; fiecare e-o mostră despre „Cum se scrie un text pentru un curs de scriere creativă”. Luate împreună, puse în volum, dau senzația dezagreabilă a unui om care se joacă și care nu-și ia cititorul în serios. Ca tehnician al „scrisului mic”, Bogdan Perțache dă clasă oricui (mie, în primul rând); ca scriitor, dă senzația că încă nu s-a copt. Mai are, categoric, multe de spus în literatură, cu condiția să muncească cu îndârjire și să nu-și zică-n barbă: „Mai dă-i, bă, dreacu’ de cititori… ce știu ei? Stau acolo, în România aia a lor, și-și închipuie c-au pus coadă la prună! Habar n-au de nimic din lumea asta mare. Să zică mersi că m-am deranjat să scriu în limba lor de pitici!”.
Să nu credeți că Bogdan nu are prieteni! O-ho… numai puțin, să copiez ce scrie Florin Iaru pe coperta patru, că merită cu prisosință: „«Viața mea e un roman», pare să spună Bogdan Perțache în cartea de față. E un roman al evadărilor imposibile, improbabile sau ratate. Citindu-l, mi-au venit în minte două filme: Vaca și prizonierul și Pâine și ciocolată. Aidoma eroilor din film, el și-a pus în minte să fugă în Canada/Eldorado și să rămână acolo. De ce Canada? Nu mă întrebați, numai Bogdan știe. Personajul lui aleargă, se cațară, minte, se îndrăgostește și dispare, se ascunde, suferă de foame, de sete și de frică. Dar are un vis, iar pârdalnicul de vis îi râde sistematic în nas, pe căi numai de vis știute. Proza lui e directă, aprigă, fără milă, ironică și tăioasă. În lumea lui forfotesc personaje de tot soiul, impecabil surprinse în câteva rânduri, iar lumea românească a deceniului zece, cu absurdul ei, e tăioasă ca un fierăstrău. Viața lui Bogdan Perțache e a unui om cântând la acest fierăstrău știrb. Și-o fi găsit liniștea? Nu bag mâna-n foc”. Florin Iaru, deci, admite că nu știe dacă autorul și-a găsit liniștea, dar eu știu. Nici nu e greu. N-am decât să citez din povestirea „Visul canadian”:
„De dincolo de parbriz, jamaicanul îmi zâmbește câinește, cu dinți ce lucesc alb-albastru, apoi mă salută cu veșnica întrebare:
– How you doin’, man?
Mă uit în pământ, scuip și îi dau veșnicul răspuns: – Livin’ the dream, brother! Living the dream.”