Makarov
Dima îi trage lui Zaicik patru gloanțe direct în mufă. Bam! Bam! Bam! Bam! Eu sunt Dima, evident. Eu am fost dintotdeauna Dima: ăla de care făceau mișto toți colegii de liceu, în frunte cu Zaicik, feciorul de bani gata, copilul de aur, răsfățatul fetelor, ocrotitul directorului, spaima profesorilor, copilul bandiților. Zaicik își permite orice, de el nu se-atinge nimeni, că tăticul lui e-n cârdășia politicieni – infractori, adică-i mai presus de lege. Ca infractor, e-adevărat, nu ca politician, dar ce contează? Rolurile sunt pe deplin interșanjabile. Păi Dan Iosif al nostru n-a fost bișnițar toată viețișoara lui, înainte de-a deveni senator al României?
Da, dar acțiunea romanului lui Dinu Guțu („Perestroika boys”, editura Polirom, 2021) nu se petrece la București, ci la Chișinău. La care Chișinău? La acel Chișinău de ce nu vrea să-și aducă aminte nimeni. Orașul Tuturor Posibilităților, un Chicago post-sovietic pe care voi l-ați vrea uitat. Cum, care voi? Voi, unioniștii. „Basarabia e România”! Să vă moară vouă porcul că Basarabia e România? Să n-aveți ce da de mâncare la copii? Eu atâta vă zic, cu cartea lui Guțu-n mână: Basarabia nu e România și nici n-a fost vreodată. Basarabia ar putea fi Europa, cu foarte mult noroc, în vreo 30 de ani, dar nu România. Și iată de ce: oamenii din actuala Românie s-au decis să devină europeni în 1848 (bine, nu toți!). Oamenii din actuala Republică Moldova s-au decis să devină europeni în 2020 (bine, nu toți!). Și vă amintesc vorba lui Napoleon: „În război orice poate fi recuperat, în afară de timp”. Avea dreptate. Eu să nu știu? 20 de ani am irosit, 20!
Ce se întâmplă, concret, în „Perestroika boys”? Nu cine știe ce, la drept vorbind. Un grup de liceeni de-a XI-a fac niște beții monstruoase la cei 17 ani ai lor, se laudă că au relații sexuale (n-au), că se bat (nu se bat) și fac politică (naivă). Așa, la nivelul ăsta, s-ar putea spune că orice liceeni au / au avut / vor avea aceleași preocupări și aceeași abordare „cocoșească” a vieții. Da, corect. Dar nu în acest dinamometru atârnă greutatea romanului lui Guțu, ci în cu totul alte patru.
Primul este, clar, limba. Dinu Guțu alege o soluție bravă, pe care eu tind să o admir cu sufletul meu mic de băiat, dar s-o dezaprob cu sufletul meu mare de cititor: argoul chișinăuan, împănat cu rusisme și cu calcuri din rusă. Ca om, înțeleg. Ca bucureștean, înțeleg. Ca scriitor, cred că e un drum înfundat, și iată de ce: și românii au trecut prin asta. Tranziția a aruncat în aer toate structurile ierarhice, atât în România cât și în Republica Moldova, dar România și-a revenit mult mai repede. Și-a revenit din ce? Păi, din fascinația morbidă pentru infractori! În anii mei de adolescență, era cool să-ți împănezi vorbirea cu țigănisme. Cine vorbea o română educată era un loser, un sărac, un dă-l în pizda mă-sii (atitudine care a persistat până acum – 2024 – în zona precară a societății: lumpeni, lumpen-proletari, proletari necalificați, tineri dezorientați din zonele post-industriale. Fanaticii manelelor). Cine era un om al prezentului (1990 – 2007) vorbea cu parai, șuriu, ciumec, coclender, ciofligar, vârlav și alte cuvinte împrumutate (furate, de fapt) din limba rromani, limbă foarte interesantă dealtfel, atâta timp cât e o limbă de sine stătătoare și nu un izvor de șmecherie. Ei bine, izvorul de șmecherie din care se adapă Guțu este limba rusă, deasemeni o limbă foarte respectabilă – dacă nu e folosită ca târfa infractorilor din Chișinău. Așa, în carte, impresia e absolut detestabilă. Acești tineri de 17 ani care vorbesc prin gura lui Guțu par niște proști perfect pregătiți pentru ratare. Eu nu contest că așa a fost; sunt convins că așa a fost. Sunt doar tristuț. Așa cum sunt tristuț pentru tinerii ascultători de manele.
Al doilea palier este tot limba, de data asta limba română. Știți cine vorbește o română perfectă în „Perestroika boys”? Oxana și Dima. Cele două extreme ale societății. Dima n-are nimic, Oxana are totul. Dima ajunge la pușcărie, Oxana ajunge la Bruxelles. Necazul e că eu, Mihai Buzea, cititorul cărții, numai cu aceste două personaje mă identific fără rest: cu ucigașul și cu realizata. Europeanca!
În cine nu mă regăsesc câtuși de puțin, și aceasta e a treia hibă a romanului, din punctul meu de vedere? În cele două personaje „bune” ale lui Guțu: Gonzo (vocea narativă) și Toni (liderul clasei). Gonzo se ține după Toni ca scroafa după vier, iar Toni este educat, fără entuziasmul lui personal, spre a prelua țara. Da-da. Toni al lui Guțu este acum (2024) unul dintre cei care îi aleg Republicii Moldova un destin; pot să respect asta. Ceea ce îmi repugnă profund este personajul creat de Guțu, acest Toni (foarte credibil de altfel) căruia i se aduc toate la nas. Viitor, carieră, bani, prieteni, femei, putere, prestigiu. Și, desigur, un pistol Makarov.
Al patrulea și cel mai profund palier al deranjului pe care mi l-a indus lectura romanului este identificarea mea emoțională cu Dima. E transnistrean. E respins. De toți. De transnistreni, de ruși, de chișinăuani, de moldoveni, de bucureșteni, de români. Repet, subliniez, accentuez și insist: eu sunt Dima, dar mai e ceva. Am fost întrebat de câteva ori dacă aș fi capabil de crimă, de omucidere, și de fiecare dată răspunsul onest a fost „da”. Și aici mi se pare că e o miză cu totul ne-exploatată a romanului lui Guțu (care nici n-a avut parte de cine știe ce receptare în România, la drept vorbind): ce e în mintea celui capabil să ucidă? Cum a ajuns în acel punct? Așa s-a născut sau așa a fost adus de lumea în care-a trăit? Să fi trăit el în altă lume, era un om ca toți oamenii, care vine cu leafa acasă și face lecții cu ăla micu’ la matematică? Sau… oricum și cum, Dima și cu mine tot am ucide, orice-ar fi? Există pe internet un răspuns tipic american, hai să-l dau de punchline: da.
