
Piața bărbaților
O știu pe Dana de când era atât de mică, încât își bătea joc de toți copiii de la bloc, spunându-le că ea este băiat, nu fată. E adevărat că avea și părul tuns cu mașina, și abilitățile de bătaie ale unui băiat, iar asta contează mult când îi duci pe toți de nas, cum făcea ea. Au trecut anii, sprintenii. Dana a devenit o fată, apoi o domnișoară, apoi o femeie, apoi o mamă și în cele din urmă (adică în prezent) o mamă singură. O scot la suc ori de câte ori trec prin București, ca să bârfim ca oamenii (am calculat: ne știm de 45 de ani, fix!), și vorbim câte toate, fără urmă de autocenzură. O întreb: „Măi copilă, cum dracu’ nu ți-ai agonisit și tu pe lângă casă un suflet de creștin, după atâta timp? Că ai de toate, nu ceri nimic de la nimeni! Asta nu pricep. Nu ești tu în stare să abulești un cur de bărbat, acolo? Nu zic să fie Brad Pitt! Dar, na. Tânără ești, beton ești, minte ai cu nemiluita… atunci, de ce? Cum?”.
Dana a râs ca Bagheera, la faza asta: „Doamne, că prost mai ești, fratele meu! Păi tu știi ce praf e piața bărbaților? Ai tu idee, geniule?”. Acum, când rememorez discuția, cred că de fapt ea a rostit expresia cu majuscule, ca să-mi intre-n cap: „Piața Bărbaților”. Da, sunt aproape sigur c-așa a zis, cel puțin ca intenție.
Avea dreptate. Habar n-am care e situația pe Piața Bărbaților. De unde să știu? Dar dacă nu știu, întreb. Așa că, după ce-am citit volumul de proză scurtă al Ancăi Chimoiu („Atunci când”, editura Vellant, 2023) am pus mâna pe telefon și-am sunat încoace și-ncolo. Nu de alta, dar mame singure mai cunosc. Și nu una, și nu două, și nu trei, și nu patru; pare a fi fenomen de masă. Și din toate discuțiile telefonice am desprins același mesaj: pe Piața Bărbaților e jale maximă. Prăpăd!
Acum… na. De ce e așa nu știu și nici nu mă interesează. Nu e treaba mea, că eu nu-s mamă singură. Dar, dacă e așa – și e! – nu e bine, nu e bine deloc. Lasă, că Dana se descurcă ea, că-i fată mare; la fel se descurcă și se vor descurca toate mămicile, că nu chiar asta e urgența zero a unei mame. Dar foarte mulți copii vor crește fără tată. Deja cresc fără tată, la drept vorbind. Și de ce e asta problema mea, întreba-mă-veți. Păi iată de ce. Taică-meu muncea foarte mult, că eram săraci, așa că eu am crescut în grija unui securist pensionar, pe care îl amuza să mă caftească. Adică, nu: mai întâi mă punea să învăț poezii patriotice, de-alea cu Nea Nicu, iar apoi să le recit, apoi urma corecția fizică, când greșeam. A fost nașparache.
Și ce treabă au suferințele copilului-cu-tată-absent cu cartea doamnei Chimoiu? Păi, au. Pentru că, de ce: din prozele care compun volumul, primele sunt cele mai bune, iar restul (cam ultimele zece), în care autoarea se ocupă de lumi pe care le cunoaște mai puțin (cea rurală, cea infracțională, cea a violatorilor adolescenți etc) sunt doar corecte. Reușite, nimic de zis; dialogurile sunt veridice, acțiunea există și e bine condusă, „burți” nu există, deci aparent totul e OK. Dar aceste ultime proze nu mai „sună”, pentru că cele de dinainte sunt mult mai bune, mult mai Chimoiu.
Ce vreau să spun cu asta. Anca pare a fi, cel puțin în acest volum de debut, o maestră a divorțurilor. A dramelor construite din cuvinte puține și bine alese, care dau adevărata durere a unui divorț. Ea – autoarea – nu face pe avocata: nici vorbă să arunce pisica moartă în curtea porcilor de bărbați. Ci privește acest fenomen atât de puțin tradițional (divorțul) și din unghiurile previzibile („Balcon cu vedere la Dealul Țicăului”), și din cele imprevizibile („Calea ferată”). Presupun că Anca vede prima proză (balconul) ca piesa de rezistență a volumului, din moment de ce acolo îi ia și titlul („Atunci când”); mie, dimpotrivă, cealaltă proză (calea ferată) mi se pare adevărata ei realizare, pentru că finalul este genial, iar cele trei personaje (Silviu, Dana și copilul Ionuț) sunt atât de bine lucrate, încât le vezi și le auzi. Bănuiala mea (care poate fi luată și ca un compliment), este că Anca chiar a auzit această discuție în trei pe un peron de gară (Predeal? Bușteni? Sinaia?).
Cam toate bucățile din volum sunt fie bune, fie foarte bune, fie onorabile (slabe n-am găsit), dar cealaltă preferată a mea este „Un parc, o bancă, o carte”. Motivul: parcul despre care se face vorbire este parcul în care mi-am petrecut ultimii ani de România (2015 – 2019). Asta nu se uită. Dar mai e ceva, destul de greu de explicat, și aici trebuie să fac o paranteză: eu nu mă pricep la proza scurtă. Nu pentru asta m-am antrenat atâția ani, așa că acum învăț meseria de la zero. Și ca să-nvăț citesc cât de mult pot și încerc să „văd” în text mecanismele și trucurile pe care le folosesc scriitorii de proză scurtă; sunt diferite de cele ale romanicerilor (pe care le știu prea bine și le stimez foarte puțin spre deloc). Așa că acum, în loc să bat câmpii, mai bine explic de ce această proză a Ancăi este bună, în loc să mă laud cu parcul meu mult-iubit, de care mi-e un dor ucigaș, tipic pentru emigranți.
Vocea narativă uită o carte pe o bancă-n parc. O caută, n-o găsește, dar cartea îi cade singură în cap când doamna intră aiurea-n biserică (!). Urmează o pană de curent datorată unui sinucigaș (Anca va fi și romancieră, sunt sigur). Finalul:
„De ceva vreme parcul a intrat în normal. Chiar nu s-a mai întâmplat nimic notabil. Poate doar că am divorțat, dar asta chiar n-are nicio legătură cu subiectul”.