Diagonalele unor absențe
Când doi monștri sacri se întrec în a lăuda un roman de debut, ce mai poate spune unul ca mine? Iată-l pe T.O.Bobe: „E drept că mă avertizase Sabina în urmă cu vreo 12 ore că e o carte dură, însă nu m-am așteptat la așa ceva, nu m-am așteptat la o duritate, de alt fel, e drept, dar care pe undeva s-o depășească pe cea a Hertei Muller. Duritatea Sabinei Yamamoto ar putea să taie diamantele ca pe halva. Citind cartea Sabinei pur și simplu îți îngheață sîngele în vene, de parcă ți-ar injecta cineva azot lichid. Și asta fiindcă ce face Sabina nu e literatură, e pe o spiră a spiralei scrisului dincolo de literatură”. Florin Iaru nu se lasă nici el: „Într-adevăr, biografia excepțională și banală a fetiței Sabina (pentru că mi-e foarte greu să spun că personajul ar putea fi altcineva decît autoarea) sare din fiecare pagină. Epoca ultimului deceniu al mileniului trecut e acolo, cu toate năzdrăvăniile ei, cu toată agitația, contrastele, găselnițele și dezastrele lui. Un astfel de subiect (eroina crește într-o familie disfuncțională, între doi părinți ratați, în condiții materiale precare), încăput pe mîna unui autor convențional, ar fi dat o melodramă cu multe, multe lacrimi, muci și morală. Din fericire, Sabina (autoarea) găsește cel mai bun ton, cea mai fină muzică pe care să aștearnă subiectul”. Lezat, T.O.Bobe ripostează: „Nu poate decît să ne bucure faptul că Florin a citit cartea, fie și după ce a trimis editurii textul pentru coperta a patra”. Clar. Într-un duel al giganților, ce să caute un pici?
Am de zis următoarele: da, ambii maeștri au dreptate. Sabina Yamamoto a apărut de nicăieri și ne-a lovit grav cu romanul ei de debut („Nu mai e nimeni acasă”, editura Vellant, 2023). Dar eu atât vă spun: feriți-vă, fraților, de miresele prea frumoase! La câte nunți am fost eu? Aud? La 46 (am o listă). Am văzut totul!
Două personaje sar în ochi. Primul e Maria. Iată ce aflăm din roman despre ea: „Maria a plecat în Japonia”. Pam-pam! Ce-i aia „a plecat”? A zburat? Da, a zburat, evident, dar cum, în ce condiții, în ce context… în ce mod ajunge Maria din Licăreț în Țara Yamato? Poate nu e foarte clar ce vreau să spun: când am emigrat eu încoace, în prăpădita Belgie, am umplut un cărțoi de 356 de pagini cu povestea marii mele desțărări, care a fost de fapt foarte simplă, având în vedere anul (2019): orice prost putea pleca din România în Belgia în 2019! Că pleca practic la de-a gata, doar bun de muncă să fi fost și să știe limba (eu nici nu eram și nici nu știam, dar tot am plecat); dar ia să pleci din România în Japonia în 1998! Vă mai amintiți țara din ’98? Eu, unul, mi-o amintesc perfect (și citind romanul Sabinei Yamamoto, mi-a venit în gât un val de amintiri ca un val de vomă). Era aproape imposibil de plecat atunci din România, era epoca nenorocită a vizelor („turistice”!), erau cozile demente de la ambasadele din București, era coșmarul cursului de schimb leu-dolar – că leii de atunci n-aveau putere de cumpărare nici măcar la bulgari – erau multe și deloc mărunte. Părăsirea României echivala cu o evadare din Alcatraz. Iar Japonia… ce să mai vorbim. Exista, da, dar doar în imaginația băieților care mergeau la dojo. Și cum rezolvă autoarea toate astea? „Maria a plecat în Japonia”. A, da, pardon, greșeala mea, désolé: „Cu bursă”!
Iar fără Maria n-ar fi existat nici Sabina Yamamoto, nici „Nu mai e nimeni acasă” și nici micul match (amical, sper) al sus-zișilor maeștri. Poate că pe ei nu-i interesează, dar eu sunt un cititor atent și pretențios. Așa că vreau să știu. Nu atât „cine e Maria?” (c-am înțeles asta din prima parte a cărții), cât mai cu seamă „cine este Elder Sister?”, cea care face totul posibil, dar e complet ocultată ca personaj romanesc. Vorba lui Henri al IV-lea, bietul de el: Maria vaut bien une messe.
Un caz încă mai grav este Doamna; Maria, cât de cât, are măcar un nume, dar Doamna n-are nici atât. Despre ce este vorba, de fapt: în pofida inocenței clamate de vocea narativă („pentru că mi-e foarte greu să spun că personajul ar putea fi altcineva decît autoarea” – ba mie, venerate maestre, nu mi-e greu deloc!), povestea care ni se oferă nu e inocentă deloc. Da’ deloc! Bine, dacă rămânem la suprafață, vedem ceea ce vrem să vedem, ceea ce ne așteptăm să vedem (sărăcie insuportabilă în România, tradiționalism insuportabil în Japonia), dar în adânc mișună demoni mult mai teribili și mai călăriți de toți scriitorii, din toate timpurile și din toate literaturile lumii. Păcatul. Trădarea. Vina. Remușcarea. Ispășirea. Cu ăștia se bate autoarea… în tăcere. E prea mândră ca s-o spună cu voce tare.
Sabina îl părăsește pe Mihai pentru Yasu. Speră să fie fericită, adică mai fericită decât ar fi fost cu Mihai (și are dreptate). Chiar este fericită… o vreme. Apoi nefericirea o lovește ca un tren japonez; ca un Shinkansen. N-o ucide, totuși.
Toni o părăsește pe Doamnă pentru Mălina. Speră să fie fericit, adică mai fericit decât ar fi fost cu Doamna (și are dreptate). Chiar este fericit… o vreme. Apoi nefericirea îl lovește ca un tren cursă de persoane. Îl ucide lent, nemilos.
Dar autoarea ne lasă cu ochii-n soare și nu ne spune nimic despre Doamnă. Nimic, niciun cuvințel, niciun sfert de propoziție! Numai la ticălosul de Flaubert am mai văzut trucul ăsta, în „Educația sentimentală”: sare ca țapul peste zeci de ani de curgere a narațiunii și ne servește doar concluzia, cu un uimitor tupeu auctorial: „Și își rezumară viața. O rataseră amândoi […]”. Restul e băgat frumușel sub preș. Acum, iată ce cred. Fie Sabina Yamamoto e doar o debutantă care a avut noroc, fie în ea zace o ambiție imensă, neomenească. În care caz are un plan. Și va reveni cu ceva și mai dur decât „Nu mai e nimeni acasă”; simt eu că n-a terminat cu Toni.
