Dragostea ucide
„Ce vrea, Mihăiță? Asta nu-nțeleg: ce vrea? Nu de la mine, așa în general: ce morții mă-sii vrea? Zi tu, că tu ești cu gagicile!”. Relu s-ar fi îmbătat dacă ar fi putut, dar nu putea, atât era de necăjit. Eu, mama răniților, și atunci ca și acum: „Nu știu, Relule, de unde să știu? Nici măcar n-o cunosc!” (era vorba de nevastă-sa). „Nu contează că n-o cunoști! Că oricum toate sunt la fel, ascultă aici la mine; ce vor ele, fratele meu? CE?!”. Alas, n-am știut să răspund. Relu a murit.
Bine, n-a murit atunci în toamna lui 1997, când avea loc discuția asta, a murit prin 2015 sau 2016, nu mai știu exact, că n-am fost de față, eram la muncă în Anglia. Băieții mi-au spus că a murit urât, singur, murdar, într-un apartament împuțit, plin de gunoaie; alcoolism. L-au găsit vecinii, au chemat poliția, l-au ținut la frigider o vreme și pe urmă l-au incinerat, că bietul Relu nu avea pe nimeni, se izolase complet de oameni și asta nu doar așa, pe ultima sută de metri, ci de ani și ani. Nici măcar n-ar fi aflat nimeni dacă unul dintre băieți, care lucra în imobiliare, n-ar fi dat (profesional vorbind) peste apartamentul ăla, a cărui situație legală rămăsese extrem de încurcată – lucru rar pentru un oraș ca Bucureștiul, dar se-ntâmplă. Așa s-au pus băieții de-au mers pe fir și au reconstituit ultima parte din destinul Relului nostru, nu că prima parte ar fi fost cine știe ce, dar tot a mai semănat cât de cât a viață de om, cel puțin până la divorț. Abia dup-aia s-a dus el pe derdeluș.
Pe mine mă știți: nu și nu, c-o să fac o carte din povestea lui. N-am făcut nicio carte, sau mai exact m-am oprit la stadiul de proiect: din întrebare-n întrebare am dat de fosta lui soție, m-am împrietenit cu ea pe Facebook (Buzea viclean!) și am aflat destinul ei. A durat aproape un an de conversații pe messenger până să ajungă la confesiuni, iar abia atunci a apărut în discuție „nebunul ăla”. Eu, delicat, doar mă știți: am întrebat-o „ce n-a mers”. Ana mi-a zis clar că n-a mers nimic, de la bun început, dar că ea însăși trăsese de ea ca o proastă pentru ca mariajul să meargă, să funcționeze normal, dar că s-a irosit aiurea, nu existase nicio șansă, niciodată. „Pentru că bea?”, am întrebat-o eu. „Și asta”, a venit răspunsul, „dar în principal pentru că era incapabil”. „De muncă?” (eu știam că Relu fusese cam leneș). „A, nu”, mi-a tastat Ana, „nu de muncă. Ci de conexiune emoțională”.
Deci Relu al nostru era incapabil de conexiune emoțională. Hm. Eu nu mi-l aminteam așa. Noi – băieții – nu ni-l aminteam așa. Dar în amintirea soției sale așa rămăsese: un bărbat incapabil de conexiune emoțională. Cu alte cuvinte, o vită. Chiar dacă nu l-am cunoscut pe Relu atât de bine, pot spune cu mâna pe inimă că nu era o vită! Era un om mai degrabă obișnuit, banal, care se uita la meciuri, bea bere, spărgea semințe, ținea cu Barcelona și îi disprețuia pe francezi. 99% dintre bucureșteni sunt așa; în orice caz, 99% dintre bucureștenii pe care-i cunosc eu.
Ana este fericită. Suntem cumva vecini, lucrează într-un birou de arhitectură din Olanda, e de mult timp într-o relație stabilă cu Călina și trimite lunar bani acasă, în România, că părinții îi trăiesc dar au nevoie de tratamente scumpe, că sunt bătrâni și bolnavi (ai Călinei au murit, ea nu mai are grija asta). Se iubesc și sunt OK.
De ce, mă rog, nu s-ar fi putut termina așa romanul Silviei Dumitru („Noaptea nu uită”, editura Humanitas, 2024)? Nu mă puteam opri, citindu-l, din a o bălăcări pe autoare, desigur în imaginație: „Ce ți-a trebuit, maniaco, să omori personajul principal? Ce ți-a făcut ea, cucoană, ce? Suntem șmecheri mai nou, omorâm în stânga și-n dreapta, ne credem Doamna cu Coasa, sau cum? Omoară-mă și pe mine, na! Ia uite la ea… să mi-o omoare pe Anda… asta nu rămâne așa, madam!”.
Pe urmă m-am liniștit și am mai citit cartea o dată, fără să mai hăpăi paginile. Am citit atent, calm și detașat. Mai întâi reluctant, apoi din ce în ce mai decis, mi-am asumat eroarea: autoarea a gândit foarte bine. Sau – pentru că și asta e perfect posibil – Silvia nici măcar n-a gândit, ci pur și simplu a tras cu urechea atunci când a fost momentul, a auzit (pescuit, furat, „împrumutat”, cerșit, cumpărat, vânat) o poveste absolut reală din Piața Amzei și a scris-o, schimbând – sper! – numele reale ale eroinelor. O mai fi pus și de la ea, în mod sigur a mai pus și de la ea! Dar, altfel, totul miroase a adevărat, dacă înțelegeți ce vreau să spun. E de-acolo.
Acuma, necazul este că povestea romanului vine dintr-o lume pe care eu n-o cunosc. Deloc. Da, am locuit în București. Da, știu unde este Piața Amzei. Da, mi-am luat și eu merdenele de la Nea Mihai. Da, i-am văzut pe tinerii care fumează în nopțile de vară, în grup, pe trotuarele din Piața Amzei, cu doze de energizante la picioare. Dar nu-i cunosc, nu-i știu, nu sunt din lumea mea. Lumea mea s-a stins în ianuarie 2014, când s-a deschis piața muncii din UK și-am fugit ca disperatul după bani; până atunci „ieșeam” și eu ca oricine, aveam o viață socială modestă, dar constantă, aveam un grup și de fapt chiar două, eram la curent cu ce se mai întâmplă, trăiam (în felul meu mărunt) viața marelui oraș. Dar am plecat și, la drept vorbind, nu m-am mai întors niciodată. Desigur că m-am întors, dar mi-am dat seama că pierdusem prea multe replici. Nu mai înțelegeam. Și, pe măsură ce anii mi s-au adunat în cârcă, am înțeles tot mai puțin, până n-am mai înțeles nimic.
Iată un exemplu concret: pe coperta patru a cărții este un mic text de prezentare, așa cum se obișnuiște, iar acolo apare cuvântul „posh”. L-am căutat în dicționar! Sigur, la Londra vorbeam limba localnicilor, dar ei făceau parte din alte clase sociale, nu foloseau „posh”… sau „cringe”, ca să dau alt exemplu de cuvânt foarte iubit de tinerii cool (na!) ai României de azi. Recitind, deci, „Noaptea nu uită”, mi-am dat seama de evidență. E un roman 2024. Nu 2014, nu 2004 și nu (oroare!) 1994. Nu e Radu Aldulescu, nu; n-are nicio treabă. E romanul altei generații. S-o numim „Generația Care Ne Va Mânca Fripți”. Ca Tina pe Dan, de pildă.
