Desant ’83

Am zis eu că este ușor? N-am zis. Sau, vorba nemuritorului Jenică: „Cumm, mă? Cumm? Cumm, mă, să muști mâna care te-a hrănit?”. Are dreptate.  E greu.

Ia să vedem. 1982, „Aer cu diamante”; Florin Iaru, Ion Stratan, Traian Coșovei, Mircea Cărtărescu. 1983, „Desant ’83”; Mircea Nedelciu, Gheorghe Iova, Sorin Preda, Constantin Stan, Gheorghe Crăciun, Cristian Teodorescu, Mircea Cărtărescu (nu i-am pus pe toți, vă zic imediat de ce). Văleleu! Păi ei au fost, cum să spun, o generație aproape la fel de valoroasă ca a mea! Na, Buzea, comentează-i p-ăștia, dacă-ți dă mâna… plus că mai e și delicata chestiune a morții. Greu!

Stratan s-a dus, Coșovei s-a dus, Nedelciu s-a dus, Iova s-a dus, Preda s-a dus, Stan s-a dus, Crăciun s-a dus, cu Iaru sunt certat (ne-am luat de la o chestie, cum să spun, extra-literară și nu prea), așa că am de gând să mă ocup doar de Teodorescu și de Cărtărescu. Doi zmei, doi lei-paralei, dar asta azi. În 1983 erau și ei mici.

Mai întâi să explic de ce i-am lăsat deoparte pe cei mai mulți din antologie, din „Desant ’83” (editura Cartea Românească, 1983): erau optzeciști. Și așa au rămas. Unde? În optzecism. În punctul mort. Deceniul ăla în care-au fost ei tineri și au debutat (cu chiu și vai, da, admit!), a fost cel mai sinistru deceniu al ceaușismului, singurul comunism pe care-l cunosc (pentru dejism n-am fost destul de iutac). Și ce dac-a fost „cel mai sinistru”? Păi, e. Pentru că și literatura optzeciștilor a ieșit pe măsură: tristă. Că ei, săracii, de deștepți erau deștepți, foarte deștepți. Și citeau ca demenții, care-n două-trei limbi străine, care-n patru-cinci; din punctul ăsta de vedere, comparația între generația lor și generația mea este categoric în favoarea lor (noi de-abia buchisim engleza, și p-aia prost). Dar după ce terminau facultatea erau trimiși la țară. Toți! Cine nu voia să devină profesor la Țărănoaia (ca Teodorescu Cristian) sau la Țigănoaia (ca Mircea Cărtărescu), ajungea muncitor cu cârca pe unde putea. Nu e rău să muncești cu mâinile, dacă și câștigul este pe măsură, dar ei munceau pe nimica toată, pe salarii care azi, echivalate în euro, i-ar face pe tineri să nu mă creadă. Dar e adevărat. Atât valora munca în optzecism!

După ce terminăm noi facultatea – dacă ne deranjăm s-o facem – putem munci pe salarii frumușele oriunde. Oriunde în București. Oriunde în Cluj, Timișoara, Iași, Brașov, ba unii mai excentrici chiar în Constanța, Oradea sau Mioveni (Doamne apără și păzește!). Sau în Bruxelles, Londra, Paris, Eindhoven, Barcelona, Parma, Haga sau chiar Copenhaga (Doamne, ai milă de robii Tăi!). Și asta ne face să avem un tupeu extraordinar, de neimaginat pentru optzeciști. Pentru ei, noi suntem ca de pe altă planetă, și într-un fel chiar suntem. Nu, nu într-un fel! Chiar suntem.

Acestea fiind spuse, îmi exprim respectul pentru cele prozele scurte din acest volum. Iau una de Teodorescu și pe cea a lui Cărtărescu. În condițiile lor, să scrii așa era un adevărat tur de forță. În condițiile noastre… tot ar fi absolut onorabil.

„Tapetul” este povestea unui divorț din anii ’70, sau mai exact a unei căsnicii care se termină cu un divorț: Mina și Vlad se iubesc, ca orice cuplu tânăr, dar se împrietenesc cu Zamfireștii și, cum Gigi e mai mereu plecat în cursă, ca toți șoferii, Vlad se combină cu Zamfireasca și gata. Asta e suprafața, și doar pentru atâta lucru nu vă deranjam eu, că doar nu-s nebun! Clenciul e altul: Gigi e șofer de TIR. Aduce din străinătate lucruri frumoase. Mirajul! Mirosul libertății, mirosul nostru, al generației noastre! Vlad îl simte. Vrea și el. Mina vrea un copil, doar atât mai vrea, după ce a ratat admiterea la facultate și s-a plafonat într-o carieră de coafeză: un copil, un bebeluș. Vlad vrea mai mult. Nu poate avea mai mult decât un corp de Zamfirească. „Bun și ăla”, ați putea zice, dar uite că nu e bun și ăla! Mirajul îl distruge pe Vlad, ca bărbat, ca soț și ca personalitate, iar acum citez din text:

„29.VII.197… Vlad întors de la meci groaznic de beat. Ochii roșii, fața descompusă. A bătut cu piciorul în ușă. Mi-a spus niște lucruri, Doamne, nu-mi venea să cred. Infect! Infect! Infect! „M-am săturat de toate fițele tale!”. M-a OBLIGAT să-l descalț! A vomat pe covorul din sufragerie. Cu cine m-am măritat, Doamne?!!”.

Adevăru-i că acum, recitind pentru recenzie textul lui Teodorescu, găsesc în el mai mult decât am găsit la primele lecturi, pentru că mi-am dat seama de ceva. Ei – optzeciștii – aveau pe cap cenzura. Nu puteau scrie liberi, arta lor era înzăbălată (bridé). Poate că-n curând va fi și a noastră, cu corectitudinea politică și cu alte căcaturi, dar încă nu este. Dac-o fi să fie… să vedem atunci cum ne-om descurca!

În „Păjanjeni de pământ” am dat peste un Cărtărescu despre care nu știam că există, sau mai exact c-a existat vreodată. Un Cărtărescu uman! Un Cărtărescu amărăștean! Un Cărtărescu băiat de cartier! Un Cărtărescu buzea! Un Cărtărescu la o bere, povestind „faze” din armată, la fel ca milioane! Că, na. Mircea Cărtărescu de acum e doar el pe lumea asta, pe când soldatul Cărtărescu Mircea din „Păjanjeni de pământ” am fost toți cândva (mă rog, până s-a profesionalizat armata). Și ce povestește? O bătaie! Păi unde ați citit dumneavostră, în întreaga operă cărtăresciană, o bătaie, o cafteală, o bușeală, o smardoială, o chelfăneală, o castangeală, o cotonogeală pur și simplu, fără fasoane, fițe, literaturizări și alte cărtărescianisme? Eu am citit atent tot ce-a publicat în proză, de la „Nostalgia” încoace, dar nicăieri nu am dat peste un asemenea pasaj, aproape demn de pana mea măiastră, dacă pot să zic așa și iată că pot. Citez:

„O încleștare de animale grohăind, căștile împinse pe ceafă și părul înșfăcat de degete subțiri și de degete de episcop, Taică, te omor, te omor, dă-mi drumul la păr și pumni în plină față te omor, te omor și sîngele șiroind din nări porcine, amestecîndu-se cu mustața galbenă, supurînd în noroi, dinții clănțănind, gîfîituri ești nebun, dă-mi drumul, îmi smulgi părul, dă… apoi urechea sfîrtecată și iarăși cei doi, în mantale negre de mocirlă, stînd față în față, în genunchi, sub rafalele ploii”.