Cealaltă Niculescu

Având în vedere că volumul de azi („Nepovestitele iubiri”, de Tatiana Niculescu, editura Humanitas, 2021) poartă subtitlul „7 minibiografii sentimentale”, aveți tot dreptul să vă întrebați dac-a-nnebunit Buzea: de când e sentimental, animalu’?!

Nu, fraților, n-am înnebunit. E altceva la mijloc, o chestie fină, mai exact două… una mai fină ca alta. Dar am nevoie de toată atenția voastră, că nu se înțelege ușor ce vreau să spun. Dacă ratați cheia, toată recenzia vi se va părea o tâmpenie.

În primul rând: cred că m-am prins de ce nu mai citesc oamenii cărți. Nu mă prindeam, dacă nu eram om însurat; dar sunt. Nu mă prindeam, dacă nu eram fratele mai mare al unei surori mai mici; dar sunt. Și… ei bine, și nevastă-mea și soră-mea refuză categoric să-mi citească romanele. Eu mă gudur, fac frumos, duc gunoiul, ba neveste-mii i-am și dedicat o carte – nimic! Răspunsul e mereu același: „Da’ mai lasă-ne-n pace cu prostiile tale!”. Mi-a luat o vreme destul de lungă ca să decodez acest răspuns, dar am reușit, în cele din urmă. E vorba dintre raportul dintre real și imaginar. Ambele doamne sunt consumatoare avide de imaginar – adică de filme. Dar literatura contemporană le plictisește cumplit, indiferent de cine e scrisă, cum să spun, de oricine e scrisă, chiar și de mine, mai ales de mine: „Ce să zic! Ai stat tu așa și te-ai gândit la ceva și dup-aia ai scris la ce te-ai gândit! Păi pe cine crezi că interesează ce gândești tu? Ești interesant, ești vedetă, ai făcut lucruri, te cunoaște lumea, ai apărut la Kardașience? Dacă vrem cărți, citim Agatha Christie ca să ne punem mintea la contribuție… sau autobiografia lui Andre Agassi… ăla om! Of, de ce nu și-o scrie și Brad Pitt… sau Jude Law!”. Cu alte cuvinte, literatura care îi interesează pe cei din afara micii lumi literare este fie polițistă (apropo, J.K.Rowling câștigă acum o căruță de bani din asta), fie ruptă din real. Din care anume real? Păi, din realul planetar, din realul învingătorilor, al celor despre care „a auzit toată lumea”. Am vrut să le zic amândurora să citească opul „Dresor de lei și de fraieri” al lui Codin Maticiuc, dar mi-am mușcat limba.

În al doilea rând: la Gaudeamus 2023 am avut și eu lansare, ca mulți alții, iar la mine au venit să vorbească (dragul de) Florin Iaru și doamna Nona Rapotan. Cum cartea pe care o lansam se numea „Tarot”, Nona a adus un pachet de cărți de joc, de cărți de tarot, pe post de material didactic. Florin a vorbit mult și frumos, Nona a vorbit ceva mai scurt dar și mai frumos, iar eu n-am vorbit deloc pentru că se terminase timpul (fiecare lansare de la Polirom avea alocată o jumătate de oră, pe ceas). Cum tot stăteam degeaba, m-am uitat atent la privirile celor din public, cei veniți să mă susțină. Numai bărbații s-au uitat la Florin cât a vorbit. Femeile și copiii au stat cu ochii agățați de cărțile de joc, viu colorate, fascinant ilustrate, întinse de Nona pe masa din fața ei. Când a vorbit ea, privirile tuturor au fost acolo, dar nu știu dacă pe ea sau pe cărțile de joc. La mine nu s-a uitat nimeni.

Iată concluzia. Oamenii au nevoie de mai mult decât de „zborul imaginației” unui anonim. Oamenii au nevoie de o legătură oarecare între artă și viață, între real și imaginar, între literatură și fapte concrete, istorice să zicem („Asta chiar s-a întâmplat!”). Oamenii se tem să fie mințiți, detestă să fie mințiți, le e rușine să se lase mințiți – iar literatura exact asta face: îi minte-n față. Le propune un joc: „Cât timp citești cartea mea, prefă-te că o iei de bună, că e chiar adevărat!”. Dar poate că nu toți au chef – sau timp, sau bani – de jocuri. Poate vor ceva „pe bune”.

Ei bine, Tatiana Niculescu ne propune șapte povești care nu sunt povești. Ci istorii de dragoste. Verificabile… cum să spun: „Și fără bancuri!”. Că le scrie cu o măiestrie care mă enervează, asta e una; dar c-a stat să le adune cu migală din surse și din arhive și din cimitire, asta este altceva! I-a ieșit o carte cu care mi-a dat în cap, sau mai exact cu care mi-au dat în cap sora respectiv soața, de mă doare orgoliul și-acum: „Vezi? Uite că se poate? Așa să scrii și tu, nepurcéle! Adică Niculeasca poate și tu nu? Sau lenea-i mare? Pune mâna și muncește, că glorie literară vrei! Crezi că sunt puțini d-ăștia ca tine, care se-mbulzesc la pe de-a moaca?”. Mi-au mai zis și altele, dar mă opresc aici. Trăiesc în plin matriarhat. Ordonez trei dintre istoriile din insectarul Tatianei în ordinea în care m-au emoționat la lectură: Flora din Nagyenyed își vede familia masacrată de români la 9 ianuarie 1849 (Revoluția!), trece prin încercări de necrezut și devine doamna Samuel Baker, împreună cu care explorează Africa, în căutarea izvoarelor Nilului (Buzea, ești un pigmeu!). Frank Rattigan este infiltrat de serviciile britanice la curtea regală a României și o seduce pe principesa Elisabeta, viitoarea regină a Greciei (ăsta bărbat, nu Buzea!). La Nisa, splendida adolescentă Zofia Rawita-Gawroński are de ales între adolescenții Răzvan și Neagu Djuvara; îl alege, evident, pe fratele mai mare și mai pârguit, lăsându-l pe Neagu cu inima frântă pentru totdeauna, ca să devină scriitor, nenorocitul (Buzea, ești un zeu!).