Bărbații sunt porci

Cu senin tupeu – la care nu mă așteptam din parte-i – criticul literar Cosmin Ciotloș propune în cartea lui („Elementar, dragul meu Rache”, editura Humanitas, 2017) ipoteza răzbunării. Despre critica literară nu știu și nu vreau să știu nimic; nu e tarlaua mea, nu mă privește, nu-s bani de făcut din critica asta literară, așa că nu mă interesează. Despre răzbunare, însă, mai știu și eu câte ceva. Să vedem.

Îmi scrie o doamnă din Cluj, cu care mă am eu bine: „V-ați răzbunat cumplit pentru că Bristena nu v-a iubit așa cum ați vrut dumneavoastră”. M-am răzbunat eu? Dar nicidecum, dragă doamnă, dar nicicacum! Am scris un roman de dragoste. Am vrut să-i dau replica lui Margaret Mitchell și să aduc pe lume un personaj feminin cel puțin la fel de încâinoșit ca Scarlett O’Hara. Dac-am reușit sau nu, asta să zică domnii critici literari – în frunte cu bunul Cosmin Ciotloș, aici de față!

Sile („Vasile”, în acte) iubea o fată, acolo la el în orășel. Fata îl iubea și ea, dar era foarte tânără. Fetele foarte tinere au bucuria de-a se juca cu dragostea bărbatului: fata a râs de Sile în fața întregului lor grup de prieteni, apoi l-a anunțat că se desparte de el. Sile a tăcut pe moment, a așteptat o săptămână, apoi s-a dus la ea și i-a spus c-o iartă și că vrea să se împace. Fata a râs, sigură pe ea. Sile a plecat la muncă în Germania și s-a întors după cinci luni, cu o mașină la mâna a doua; în timpul ăsta, fata a stat fără bărbat, că toți se temeau să fie cu ea (Sile cam dădea cu pumnul). O dată întors în orășel, a invitat-o pe fată la o plimbare cu mașina, iar în timpul ăsta a servit-o cu cola la pet. Ea n-a bănuit nimic, s-a adăpat din sticloi ca apucata (sărăcie mare! Anii ’90…). Au ajuns undeva departe, adânc în munte. Fata a vrut la pipi, Sile i-a zis să se ducă într-un tufiș, fata s-a dus, Sile a închis portiera și a demarat. A lăsat-o acolo, noaptea. Apoi a plecat definitiv din orășelul post-industrial și a rupt toate legăturile cu cei de-acolo. Acum e patron și o duce foarte bine, pe mine mă cinstește mereu. Bun băiat, Vasile. Soarta fetei nu se știe.

Drin („Alexandrin”, în acte) era din Brăila. Iubea o fată etc. Fata a râs de el (povestea e fix ca cea de mai sus, cu propunere de împăcare, cu re-trimis băiatul la plimbare ș.a.m.d.). Drin i-a spus tatălui fetei să intre în afaceri și omul a fost bucuros de acord, nebănuind nimic. Ca să facă rost de banii pentru marfă, s-a împrumutat de la cămătari. De la cămătarii la care-l trimisese Drin. Evident, n-a fost vorba de nicio afacere, dar bietul om a rămas cu marfa pe stoc și n-a avut de unde să dea banii înapoi. Cămătarii nu l-au bătut. I-au arătat o seringă, proaspăt luată pe sub mână de la un anume centru medical: „Băiatu’, aici e sânge infectat cu HIV. Dai banii sau îți injectăm copilul”. Omul, disperat, s-a sinucis. Soția lui a lucrat ca prostituată pentru cămătarii ăia, până când datoria a fost plătită. Fata n-a pățit nimic, dar a rămas fără părinți; mama ei a plecat ulterior în Italia, c-o arăta tot orașul cu degetul. Azi, Drin e om de afaceri, iar de fiecare dată când ne vedem mă cinstește și îmi povestește cum a „ars-o” el pe fată. Pe fata pe care a iubit-o și care și-a râs de el, asta e ideea. Bun băiat, Alexandrin. Soarta fetei nu se știe.

În „Decameronul” lui Boccaccio, un student iubește o femeie care își face râs de el (îl încuie în afara casei într-o noapte rece). Peste șase luni, studentul o ademenește pe un acoperiș plat, noaptea, și-i ia scara. Vine dimineața, soarele începe să ardă, femeia se roagă de el cu toate lacrimile, studentul îi savurează suferința. Care durează zi de vară până-n seară, cu pielea femeii complet jupuită de soarele Italiei. Bun băiat. Cum anume se termină povestirea lui Boccaccio, asta nu mai știu.

Victor („Petrini” în acte) se trezește luat în râs de Matilda, femeia pe care o iubește. Pe moment nu zice nimic, dar când îi vine bine (după mult timp, adică), îi dă una-n cap de-o lasă lată, o violează cât timp e leșinată, apoi toarnă peste ea apă rece ca gheața, până ce Matilda își recapătă cunoștința. Bun băiat, Victor.

Ipoteza lui Ciotloș: autorul Crailor, nemuritorul nostru Mateiu Caragiale, este foarte îndrăgostit de frumoasa Hortense Paciuris. Dar el este sărac. Hortensei îi plac banii, așa că îl tratează pe tânărul îndrăgostit ca pe un vierme. După douăzeci de ani, fostul tânăr și fostul sărac, acum maestrul și latifundiarul Mateiu, se bucură de imensul – și perfect meritatul succes – al singurului său roman încheiat; mă refer, desigur, la „Craii de Curtea-Veche”. Doar că romanul n-a avut doar succes, ci a devenit și obsesia multora, care s-au numit atunci (și se numesc și azi) „mateini”. Ei bine, pe mateinii ăștia îi mănâncă-n cur să afle cine a fost modelul real al fiecărui personaj din carte; fiecare cu păsărica lui pe lumea asta! S-au cam pus ei de acord asupra majorității personajelor de acolo, dar niciun dintre mateini nu a fost în stare să propună un model credibil pentru Pena Corcodușa.

Ei bine, Ciotloș o face. O propune pe frumoasa, inabordabila, bogata, întreținuta, splendida, eleganta, rafinata, inaccesibila Hortense (așa cum o descrie Ciotloș în cartea lui, m-am pomenit că mi-o doresc și eu la pat, măcar că patul meu nu este deloc rece). Și iată răzbunarea lui Mateiu: „Era o fată de mahala, nu prea tânără, puțin căruntă la tâmple; o știam de la balurile mascate și de la grădinile de vară. Farmecul acestei ființe, de obicei posacă, mai mult ciudată decât frumoasă, îi sta în ochi, niște ochi mari verzi, verzi-tulburi, lături-de-pește, cum le zice românul, genați și sprâncenați, cu privirea cam rătăcită”. Asta fiind Pena tânără, în plină floare. Dar iat-o și la anii mei, în descrierea amicului Mateiu: „Bătrână și veștejită, cu capul dezbrobodit și numai în zdrențe toată, cu un picior desculț, ea părea, în turba-i cumplită, o făptură a iadului. Beată moartă, vărsase pe ea și o trecuse neputința”. Și acum revin la titlu: sunt bărbații porci? Da, sunt. Porci pe categorii, întocmai ca boxerii: Sile, Drin, Victor, studentul și cu mine concurăm la categoriile muscă sau pană. Mateiu, ne asigură bunul Cosmin Ciotloș, boxa la supergrea.

Mihai Buzea (n. 1971) a publicat romanele Berile de Aur (2006), Gastarbeiter (2017), Jimmy (2018), Povestea lui Vasile Pogor (2018), Recrutorii (2019), Paralel (2021), Vulcan. Lumina vine de la Asfințit (2022), Frunza (2022) și Tarot (2023). În prezent locuiește la Bruxelles.

f
1942 Amsterdam Ave NY (212) 862-3680 chapterone@qodeinteractive.com

    Free shipping
    for orders over 50%