Broaștele în căldare

Mă uitam cu nevastă-mea la televizor, într-o seară, după ce copilul adormise cu chiu, cu vai („Voi de ce să stați și eu să mă culc? Sunt pedepsită sau ce? Nu vă mai iubesc, gata!”), și am căzut la pace pe un episod oarecare din House M.D., serialul ăla american cu doctorul țicnit. Și cum ne uitam noi așa, cu sonorul dat pe minim (e clar de ce), încep să râd guițat ca un porc, pe înfundate, pe tăcute. „Ce-ai, mă, de râzi?”, mă-ntreabă ea, tot în șoaptă; în film tocmai îl spintecau pe unul (sânge, limfă, tumori etc). „Păi tu nu vezi”, zic eu, „că nebunul de House i-a zis lui Foreman „Negrule”? Ai dracu’ americanii ăștia, ce curaj au… bărbați, soro! Păi, la noi în Europa… vai de izmenele noastre…”. Nevastă-mea s-a uitat atent la mine, să vadă dacă nu glumesc. Când s-a dumirit, m-a lămurit: „Doamne, că prost mai ești. Episodul ăsta e din 2004!”. Eu: „Așa, și?”. Ea n-a mai răspuns. Orz pe gâște!

Abia după vreo trei săptămâni am înțeles ce-a vrut să zică. Am pus lucrurile cap la cap, ușor-ușor, cum mi-i mie foaita, și m-am uitat la calendar: 2024. De când Gregory House din serial îi spusese „negrule” lui Eric Foreman (tot din serial), trecuseră două decenii frumușele. Da-da! Frumușele, deceniile, dar n-au trecut frumușel. În astea două decenii a avut loc o revoluție. Ai cărei învinși suntem noi. Cum, care „noi”? Noi, oamenii ca dumneavoastră și ca mine. Oamenii obișnuiți. Am pierdut, am luat bătaie, am fost învinși, cuceriți, însclăviți. Și nici măcar nu ne-am dat seama! Zi cu zi, lună cu lună, an cu an, învingătorii ne-au mai furat câte un strop din libertatea interioară, până când ne-am pomenit așa ca acum, ca azi. Robi.

Nu-i nevoie să mă credeți. Oricum am reputație de nebun care mai și face pe nebunul. Vă zic doar atât: mi-e frică. Mi-e frică să scriu despre cartea lui Radu Aldulescu („Proorocii Ierusalimului”, Redacția Publicațiilor pentru Străinătate, 2004), mi-e frică de-mi tremură chiloții. Concret, de ce mi-e frică? În primul rând, mi-e frică de cei din redacția Cod de Poveste, să nu-mi refuze textul din motive ideologice. În al doilea rând, mi-e frică de comentariile eventualilor cititori. În al treilea rând, mi-e frică să nu fiu însemnat cu Litera Stacojie a incorectitudinii politice și să nu mai pot publica niciodată vreo carte în România. Aici am ajuns.

Dacă vreun autor, oricât de măreț, ar propune azi un astfel de manuscris vreunei edituri, ar fi refuzat fără drept de apel. Ceea ce era posibil în 2004 nu mai este posibil în 2024. Cititorii nu pot fi răniți în delicatele lor sensibilități de un subiect ca prostituția infantilă; mămicile (inclusiv nevastă-mea) nu vor accepta niciodată că Marta este și ea tot femeie… și că sentimentele ei pentru cei trei băieței pe care-i pregătește pentru prostituție sunt parțial materne; tăticii se vor pune cu poceala pe mine dacă voi îndrăzni să spun că sentimentele lui Frederic pentru Ierusalim sunt parțial paterne, iar cele ale lui Ierusalim pentru Frederic sunt parțial filiale. Dar, mai presus de orice, nimeni din România anului 2024 nu va putea accepta teza romanului: că prostituția copiilor este voluntară. Aldulescu o spune cu subiect și predicat, cu un curaj dement (care, acum la bătrânețe, pare că s-a întors împotriva lui): era mai bine pentru Ierusalim să fie târfă la Paris decât ciobănaș în România. Ierusalim face o alegere, iar alegerea lui, sincer, e insuportabilă chiar și pentru unul ca Buzea: decât s-o pască pe Bisisica în stil Niculae Moromete, preferă categoric să își satisfacă clientela de pedofili parizieni. Detaliile, evident, sunt scabroase și nu-și au locul. Se-ncrețește carnea pe mine.

Pentru Robert și Claudiu, colegii de „muncă” ai lui Ierusalim, alegerile sunt mult mai simple și mai clare: au copilărit în romanticele orfelinate ceaușiste. Dacă au supraviețuit acolo, nu au făcut-o altfel decât o fac toți supraviețuitorii, adică fiind la rândul lor călăi și torționari pentru copiii mai mici sau mai slabi. La vârsta inocenței, ei știu deja totul. Au văzut The Dark Side, au trăit The Dark Side, deci pentru ei Parisul, „mămicuța” Marta și „tăticul” Edi sunt buni, sunt Binele. Cât timp aduc bani, sumele cerute, Edi nu-i ordonă lui Burhuși să-i taie cu lama (Burhuși ăsta e un etnic rroma, mâna dreaptă a lui Edi, enforcer-ul lui). De fapt, și Burhuși e un om bun, că nu îi taie propriu-zis, ci doar „scrie” cu lama pe corpurile copiilor sumele cu care aceștia au rămas datori în ziua respectivă. E bine la Paris, da. Muncești, produci, ai. Copiii știu să ascundă bani de Burhuși. Nu-s proști.

Și marchizul Frederic e om bun. Îl iubește pe Ierusalim, îl iubește sincer, face tot ce poate pentru a-l înfia și a-l scoate din ghearele lui Edi, dar evident că eșuează lamentabil (un marchiz francez nu-l va „face” niciodată pe un interlop român!). Pentru mine, ca cititor, sunt oarecum dificile pasajele în care autorul descrie cum  adoră Frederic trupul „bălăior” al lui Ierusalim, așa cum, iar, e greu de parcurs episodul în care Ierusalim îl încalecă pe Frederic ca pe un cal și-i „ia gâtul” cu briciul; autorul are delicatețea de a reda și sunetele pe care le scoate victima în agonie. Îmi dau seama că, în acești 20 de ani, și eu am fost o broască în căldare. Nu am simțit cum temperatura apei a crescut încetul cu încetul, atât de încet încât chiar n-am sesizat nimic, pe onoarea mea! Sunt acum, azi, la fel de sensibil ca oricine, ca voi, ca ei, ca noi. Nu mai pot duce anumite moduri de a face literatură. Nu mai pot, nu mai am stomac, nu mai am nervi, nu mai am motivație. Sau, altfel spus, m-am efeminat. Ca toată lumea. Nu e ceva ce-mi convine să admit. Dar! Dar e util să mă uit în abisul literaturii lui Radu Aldulescu. E ca și cum mi-aș face iar curaj să fac baie în copcă (cândva am avut suficientă nebunie pentru asta; la un pariu, da; bravadă, da – dar am făcut-o!). Mă gândesc cu strângere de inimă, privind în jur, în lume, la războaie, măceluri și masacre: nu cumva cei care ne-au învins în revoluția asta lungă și mută au și alte planuri? În fond, și gospodarii la Ajun, când scot porcul din padoc, îi spun „Stai liniștit că nu-ți facem nimic”. Nu știu dacă noi, broaștele, mai avem suficientă minte încât să sărim în zăpadă, afară din găleata cu apă fierbinte, care ne trage la somn. Dar dacă nu vom avea de ales?