Hai, că suntem buni

Am citit romanul lui Ioan T. Morar („Sărbătoarea corturilor”, editura Polirom, 2016) atunci la apariție și am zis și eu, într-un glas cu toată redacția: da, Biju a scris cel mai bun roman al lui! Și așa și era. Cartea asta era mai bună chiar decât „Lindenfeld” – pe care Biju o considera capodopera lui. Dar se înșela.

Fac un mic ocol pe după vișin ca s-o spun de-a dreptul: războiul meu cu Florin Iaru n-are vreun sfârșit previzibil, chiar dacă ne vom împăca de fiecare dată la bere și apoi ne vom certa la loc, în scris. Pentru că este un război ideologic. Iar oamenii sunt muritori, dar ideile, nu. Iată: Florin susține Literatura de Specific (LdS), iar eu merg trup și suflet cu Literatura de Coliziune (LdC). Teza lui Florin e simplă: „Bă, scrie despre ce te pricepi!”. Pare la mintea cocoșului că el are dreptate, dar de fapt nu are. Când l-am rugat să-și dezvolte ideea, mi-a spus așa: „Dacă ești din Siliștea-Gumești, scrie despre țăranii din Siliștea-Gumești, nu despre profesorii universitari din Cluj! Dacă ești american, scrie despre America. Dacă ești parizian, scrie romane despre Parisul tău. Dacă ai fost la pușcărie, scrie despre viața carcerală. Dacă ai fost în Sahalin, doctore, scrie despre Sahalin, dar nu minți!”. Cam așa sună, foarte pe scurt, ideologia literară a lui Florin Iaru. Aparent, e bronz.

Teoria mea este exact pe dos: scrie despre subiectele la care nu te pricepi, pentru că abia atunci tragi de tine. Abia atunci muncești, ca scriitor: când ieși din zona de confort. Când investești cantități enorme de timp, bani, energie și mândrie în munca de documentare, când pui osul la ceea ce nu te pricepi, dar înveți. De acolo iese literatura mare. Din LdS iese doar literatura corectă – da, bună și aia, nimic de zis. Dar LdS poate scrie toată lumea. „Amintiri din copilărie”, „Mara”, „Ion”, „Moromeții”, „Groapa”, „Lindenfeld” – toate astea sunt cărți foarte bune. Le bagi în orice manual de liceu și predai foarte bine, după ele, literatura română. Dar…

… dar, odată traduse, nu-s vandabile. Lumile descrise în ele nu interesează pe nimeni din afara României. Dacă e să mă refer la mărfurile din comunism, pe care cei de vârsta mea și le mai aduc aminte, aș zice că aceste cărți sunt „pentru consum intern” – așa, și?, veți ricana. Păi, și. Comuniștii păstrau cele mai bune mărfuri pentru export. Chiar și produsele „refuzate la export” erau de mai bună calitate decât produsele „pentru consum intern”. Dacă literatura este la rândul ei o marfă (și nu văd de ce n-ar fi), eu zic că LdC este marfă de export, iar LdS este „pentru consum intern” – deci de calitate, inevitabil, mai slabă. Sau, oricum: mai puțin dorită de cumpărători. După acest lung ocol, mă întorc la „Sărbătoarea corturilor”.

Care este un exemplu clasic de LdC. Două lumi se ciocnesc, colidă ca să zic așa, iar din izbirea lor teribilă se naște un mare roman, foarte trist ca esență dar foarte plăcut la citit: asta e caracteristica esențială a LdC. Se întâmplă chestii acolo. Nu se bate apa-n piuă. Sunt povești care se întretaie cu alte povești ascunse în și mai multe povești, așa cum e normal să se scrie pentru cititori inteligenți și puțini (pentru că, da, așa sunt cititorii din prezent: foarte inteligenți și foarte puțini). Jac, Beni și Corneliu sunt trei prieteni în jurul cărora se strânge un Grup. Pretextul Grupului este muzica, dar adevăratul liant este Căutarea (The Quest). Căutarea cui? A lui Dumnezeu (Ioan T. Morar nu se joacă. Merge cu polonicul, nu cu lingurița). Grupul tot caută și tot caută, schimbând bisericile neoprotestante ca pe ciorapi, până se convertește la iudaism și „emigrează” în Israel, unde speră să aibă parte de ultimul Dumnezeu. Evident, toți cei 13 prieteni își iau țeapă, deși fiecare în felul lui. Traian se înrolează în IDF și-și găsește calea proprie (de soldat profesionist), Samuel îl dă dracului de Grup și-și caută nevastă, ceilalți se împrăștie care-ncotro, numai Beni rămâne angajat în Căutare, chiar dacă de unul singur. Ce caracter!

Jac și Corneliu se întorc în Banatul lor drag, iar aici este partea foarte tristă pe fond dar foarte amuzantă pe formă. Jac își face propria religie (cult, biserică, nu cunosc termenul corect) numită ca-n titlul romanului, iar Corneliu are grijă de el până moare, închis într-un fel de sicriu vertical de scânduri, care aduce mai mult a veceu de țară. Căutarea lui Jac s-a terminat. A lui Corneliu, însă, abia acum începe.

Pentru că de la bun început Corneliu (vocea narativă) a fost „sursa Luther”, cea care l-a turnat pe Jac, pe Beni și pe toți din Grup la Securitate, la tovarășul colonel Trăistaru (ce nume!). „Emigrarea” celor 13 zăbăuci în Israel a fost o foarte reușită operațiune comună a serviciilor secrete românești și israeliene, evident pe bani americani. Grupul a fost vândut și cumpărat, întocmai ca un loc de ovine sau caprine – paricopitate, în orice caz. Am spus mai sus că literatura e o marfă ca oricare alta. Și oamenii la fel. Oamenii sunt o marfă, cu care fac comerț cei bogați și puternici. V-am avertizat că e o carte tristă – chit că, citind-o, râzi de mori.

Necazul meu e altul. Îmi aminteam extrem de precis că în roman, spre final, există această frază a colonelului Trăistaru: „Le-am vândut 13 români pe post de jidani. Hai, că suntem buni”. M-aș fi lăsat picat cu ceară, aș fi băgat mâna-n foc că în carte exista fraza asta! Numai că, pregătindu-mi recenzia, am tot frunzărit romanul, în căutarea frazei buclucașe. N-am găsit-o. Aproape am plâns de ciudă, dar n-am avut ce face, că mă pornisem: am recitit cap-coadă „Sărbătoarea corturilor”, ocazie cu care mi-am dat seama că are și destule defecte de construcție (acum în 2024 am alt ochi pentru scăpări din astea, față de cum aveam în 2016), dar am găsit ce căutasem. Suna și nu suna așa cum îmi aminteam eu. Iată pasajul în întregime:

„S-a întins după geanta diplomat, a deschis-o și a scos acolo un dosar gros ca o cărămidă. Pe el era antetul Departamentului Securității Statului și, la mijloc, scris cu letraset „Sursa Luther – problematică neoprotestanți Arad”. L-a așezat pe măsuță și l-a împins spre mine.

– Eu vin cu asta și, cum ți-am spus, cu organizarea. Cred că e destul. Face toți banii.

Făcusem mai multe, bănuiam că o să am nevoie.

– Perfect, să-ți dau numărul nostru de cont, pentru capitalul social… și să-ți spun ceva… cînd ați plecat voi, colonelul Trăistaru, șeful meu și coordonatorul operațiunii mi-a spus, la o bere: băi, sîntem tari. Am reușit să vindem Israelului niște români la preț de evrei. Le-am tras-o!

– Se știa așa de sus despre plecarea noastră?

– Cum crezi că ați primit aprobarea… păcat că a venit Revoluția… și a trebuit să vă întoarceți… ar fi rămas cea mai spectaculoasă operațiune a serviciilor noastre în Israel… n-a fost să fie… ”.