Mama este numai una
„Toți copiii”, zice fiică-mea, „spun că mami a lor e cea mai bună. Da’ mami a mea chiar e!”. Eu aprob mașinal, că sunt mahmur, dar undeva în fundul minții îmi rămâne chestia asta. Zace acolo, pritocește, fermentează, iar în cele din urmă produce un gând: figura mamei în literatură. Hai să nu vorbesc cu păcat despre ceea ce nu știu, sau despre ceea ce nu știu bine; merg deci pe mic, pe „figura mamei în literatura română”. Cum este ea? Invariabil, bună. Blândă, iubitoare, caldă etc. Am stat și-am cugetat: de unde naiba am eu așa ceva în creier? Că doar nu mi-am bătut niciodată capul cu „figura mamei”! După care mi-am amintit ce scrisese cândva Adina Popescu: din comunism. Propaganda era teribilă. 8 Martie, ziua mamei! Sărbătoare inventată de Lenin la sugestia Clarei Zetkin, măcar că aveau și americanii o Zi a Mamei, datorită decretului (!) președintelui Wilson, numai că mamele americance își aveau ziua în mai, nu ca ale noastre. Ce observa Adina în articol: pentru propaganda comunistă, tații nu existau. Statul n-avea treabă cu tații, nu-i băga în seamă, nu-i pupa pe creștet, ca pe mame (am eu teoria mea din ce motiv se proceda așa, dar mai bine tac. Nu-i momentul să dau pe gură ce cred). Dar să revin la „figura mamei în literatura română”: e luminoasă. Foarte greu de găsit exemple care să nu se încadreze în acest tipar. Dar ele există.
Citesc „Scriitor în comunism (Niște amintiri)”, de Ștefan Agopian (editura Polirom, 2013) și mă minunez de cât noroc am avut în viață: cartea asta a crescut sub ochii mei. Nu e o figură de stil. Eram în redacția Cațavencilor în anii în care a fost scrisă, iar uneori autorul (care lucra de acasă) mai trecea prin redacție ca să se înjure cu bunul său prieten Ioan T. Morar („Biju”, pentru prieteni) pe chestiuni de politică. Despre carte nu vorbea. Nici nu se gândea că din tabletele lui săptămânale („Amintiri cu Nichita”) va ieși o carte! Pur și simplu, SGR-ul nostru (Nic Sârbu era atunci secretar general de redacție) avea un nas de copoi și simțise imediat ce cerea piața, așa că-l pusese pe „Ago” la munca de jos: povești despre Nichita Stănescu. Sigur, Ago ar fi vrut să scrie articole vitriolante despre inamicii lui politici, dar Nic, nu și nu: Nichita. Publicul cititor asta voia, așa că Nic asta i-a dat, prin pana lui Ago. Foarte iubită a fost acea lungă serie de articole – foarte! Când Ago n-a mai avut ce scrie, că deja îl dusese pe Nichita la cimitir, Nic a simțit imediat că filonul nu se epuizase și l-a muncit iar pe Ago până la epuizare: povești cu Marin Preda. Iar Ago a tras ca un catâr, dar rubrica a mers înainte, cu succes nesperat, iar Nic și-a făcut un folder secret în care a adunat, cu răbdare de termită, toate articolele. Când a murit și Preda, Ago a primit o nouă misiune de supremă încredere: o carte. Să adune totul într-o carte. Dar cu cap și coadă, așa, ca meseriașii! Ago s-a strâmbat, a făcut pe urâciosul; că oricum el e cel mai mare scriitor român în viață, că „Tache de catifea”, „Tobit” și „Manualul întâmplărilor” sunt capodopere cu care va rămâne veșnic în panteon și în canon, că el să fie lăsat în pace c-a muncit destul etc. Nic era un excepțional cititor de oameni. A găsit imediat argumentul decisiv: „Ce, Ago, n-ai nevoie de bani?”. Maestrul a ciulit urechile; și el, ca oricine de pe lumea asta, avea totdeauna nevoie de bani. Nic i-a explicat cu subiect și predicat că o astfel de carte se va vinde cu mult mai bine decât marile lui romane din anii ’80 (din 1981, 1983 și 1984, mai exact), care i-au adus gloria și locul din literatură; evident, a avut dreptate. „Scriitor în comunism” s-a dat ca pâinea caldă, ceea ce i-a lăsat lui Ago un gust foarte amar – iar mie unul și mai amar. Voiam să am și eu un asemenea succes comercial. Îmi plăceau banii mai mult decât lui Ago. Ca și-acum.
Există un capitol în carte, un capitol anume, care mă face să mă târcolesc: „Copilăria unui viitor scriitor în comunism” (tot romanul lui Ago este extrem de interesant și instructiv, dar acum mă refer doar la acest capitol). Acum apare figura mamei. Spre deosebire de (aproape) tot ce ne oferă literatura română, atât cea canonică cât și cea contemporană, aici avem parte de o figură a mamei cu totul memorabilă. Marioara este curvă, hoață, rea, mincinoasă, bătăușă, sperjură și-și hrănește fiul cu carne de cal. Soțului îi spune c-a cumpărat carne de vacă, mult mai scumpă, așa că bagă diferența în propriul buzunar; sigur, o respect pe Marioara ca femeie de afaceri, c-așa îi fac și eu neveste-mii (îi cer bani pentru bere belgiană și-mi cumpăr bere poloneză, mai ieftină), doar că eu nu fac asta pe stomacul fiică-mii. Micul Ștefan nu suportă chiftelele din carne de cal, le vomită ca la concurs, dar Marioarei nu-i pasă nici cât negru sub unghie. De copilul ei îi pasă doar când îl ia cu ea la furat de curci de la vecina Marieta, cu care se pretinde prietenă la cataramă, pe principiul „Pup-o-n bot și fură-i tot”: rolul micului Ștefan este să țină de șase cât timp maică-sa intră prin gaura din gardul vecinei, alege o curcă mai grasă din poiată, îi rupe gâtul, o bagă-n sac și se strecoară înapoi prin bortă, cu sufletul perfect împăcat: n-a simțit-o nimeni, câinele n-a lătrat, copilul n-o să spună nimic (Ștefan știe să-ți țină gura, că altfel e vai de curul lui). Aș vrea tare mult să vă conving să citiți cartea lui Ago, după ce-o cumpărați, bunînțeles. Pentru că e cartea unui mare scriitor, a unuia dintre cei mai mari maeștri de la care am avut șansa de-a învăța meserie. De fapt, de-a o fura. Ago nici nu știe că exist. Citez:
„Am început să urlu, speriat nu atât c-a murit, ci că o să se ardă tocăniţa, ceea ce s-a şi întâmplat până la urmă. La urletele mele n-a venit nimeni, probabil că urlam destul de des când mă caftea maică-mea, aşa că vecinii din curtea aia imensă se învăţaseră cu asta, nu-şi mai băteau capul cu ţipetele unui copil de şase ani. Văzând că urlu de pomană, am tăcut şi-am ieşit în curte să mă joc cu iepurele proprietăresei. Marioara şi-a revenit, spre părerea mea de rău, în cele din urmă, dar tocana se făcuse scrum, spre norocul meu şi al lui taică-meu.
Asta-i povestea cu ciupercile otrăvitoare pe care le culesese maică-mea de pe lângă gardurile caselor şi din care făcuse o minunată tocăniţă. Nu v-am spus însă tot. Ca orice copil crescut mai mult pe stradă şi pe maidane, ştiam ce e bun de mâncat, de la corcoduşe necoapte până la flori de salcâm. Orice copil ştia asta. Aşa că ştiam şi că ciupercile alea nu erau bune de mâncat. Niciun copil de pe Căluşei n-ar fi mâncat aşa ceva. Cum n-ar fi mâncat nici bobiţele negre, asemănătoare cu coacăzele, oricât de îmbietoare ar fi fost ele, de la tufele ornamentale pe post de gard viu din curtea noastră. În definitiv, de dimineaţă până seara, nu făceam altceva decât să ne umplem burţile cu produse naturale, care creşteau în toate curţile. N-am să uit niciodată zarzărele verzi, care ne strepezeau dinţii, dar, mai ales, minunatele dude, albe sau negre, semănând cu omizile grase care apăreau aproape în fiecare an într-un prun pe jumătate uscat din curtea unui vecin. N-am fi mâncat omizi, aşa cum n-am fi mâncat nici ciupercile alea clorotice care se iveau pe la marginea gardurilor după o ploaie mai sănătoasă. A făcut-o în schimb maică-mea, spre bucuria mea. Ştiam că mori dacă mănânci aşa ceva şi singurul gând cât de cât serios care mi se învârtea prin cap în vremea aceea era s-o văd moartă cât mai repede. În fiecare seară, înainte de culcare, îmbrăcat într-o cămeşoaie din pânză albă, îngenuncheam în faţa patului şi-mi spuneam rugăciunea către îngeraşul meu. Marioara supraveghea foarte atentă ritualul de dinaintea culcării şi mă mai corecta când greşeam. Pe urmă îl rugam pe Dumnezeu să aibă grijă de sănătatea părinţilor mei, care mă hrăneau. Înainte să spun „Amin”, repede, în gând, îl rugam pe Dumnezeu s-o omoare pe mama. Tocmai îmi rupsese un deget în timp ce mă bătea pentru că nu reuşeam să mint pe măsura poftelor ei, aşa că îmi doream nespus s-o văd moartă. Adică să scap de ea, chiar dacă, aşa cum îmi împuiase capul, morţii se duc într-o lume mai bună. Instinctiv, eu nu-mi doream să mă duc în altă lume mai bună, dar n-aş fi avut nimic împotrivă s-o facă ea”.
