Fregată
De când mă știu am detestat lucrurile mici. Nu, nu de când mă știu; asta am crezut, dar n-a fost așa. Am detestat lucrurile mici de când m-am făcut băiat mare și am început să umblu după gagici. Abia atunci am constatat cât de mult le plac lor obiectele mici și scârboase, cunoscute sunt numele de „bijuterii”. Bleah! Dacă și-ar ține mizeriile alea undeva într-o ladă încuiată-n beci, poate că nu m-ar deranja; dar nu, femeile obișnuiesc să așeze aceste obiecțele grețoase pe frumoasele lor trupuri, special ca să dai de ele în momentele sensibile și să ți se ducă tot cheful. Și pe urmă se mai miră că rămân fără bărbați! Păi, să aleagă! Sau sex, sau bijuterii. Nu, nu e bine formulat, uite așa trebuie scris: sau bijuterii, sau „bijuterii”. Dixi!
Numai că ura mea pentru obiectele mici e de fapt mult mai veche. Am cugetat pe îndelete, ca omul fără lucru: de la fragi, de acolo mi se trage. Mergeam la pescuit, la Hârța, iar drumul trecea prin Pădurea Satului, o pădure de stejari bătrâni și rari, cu puzderie de vegetație crescută pe sol, printre care și plăntuțe de fragă, pline de rod. Noi, copiii, muream de nerăbdare să traversăm pădurea și să coborâm dealul spre apa Hârței, plină de porcușori și cărășei; dar adulții care erau cu noi se opreau în pădure și ne puneau la cules de fragi. Oribil fruct! Mic, mic, mic! Un fruct, ca să fie iubibil, trebuie să fie mare, ca să nu te chinui când îl culegi: pepenele, ăla este fruct! Dar fraga?! Este inventată de diavol, de Necuratul în persoană, special ca să-i chinuie pe copii! Și ce făceau adulții cu recolta de frăguțe obținută de la noi, prin trudă sclavagistă? O puneau în țuică! Și de ce? Ca să obțină, ziceau ei, fregată! Că atât îi duceau mințile alea de țărani: dacă din vișine faci vișinată, din fragi faci fregată! N-am uitat nimic. N-am iertat nimic; nu e genul meu. Mă voi răzbuna cândva, chiar dacă nu chiar acum. Am vrut, dar m-am răzgândit.
Pentru că titlul cărții de proză scurtă a Adrianei Jderu nu este „Lucruri mici”, cum am înțeles eu în mod greșit de la Florin Iaru, ci „Spații mici” (editura Humanitas, 2023). Demult îl pândesc pe Iaru. Când am auzit de debutul ucenicei lui, mi-am zis că am ocazia să dau în Iaru așa, subtil, prin ricoșeu, cu mantinela, dar mi-am luat țeapă. Deși e scrisă de-o autoare lăudată de Iaru, volumul este bun, cu unele bucăți de excepție; altele, într-adevăr, sunt doar îndemânatice, mai ales cele care se ocupă de „amintiri din copilărie”, zonă cam prea aglomerată în ultimul timp, în literatura română („Fără aer”, „Cum să-ți faci prieteni la bloc”, „Educație fizică”). Sunt însă unele care fac trimitere la copilărie, la „lucruri mici”, dar ajung în cu totul alte direcții („Pluș”). În ce direcții? Normalitatea. Asta e o chestie. Da-da!
Bucata care dă titlul volumului („Spații mici”) se ocupă de ceva extrem de sensibil. Despre care nici măcar nu știu cum să vorbesc. Și pentru că nu știu, recurg la metoda mea obișnuită, adică exemplificarea. Iată: eram și eu flăcău, îmi mirosea a catrință ca toți dracii, îmi încercam norocul la fiecare fată, mai exact la toate, că niciodată nu știi de unde sare iepurele. Și luam mereu leapșă. Nu pricepeam de ce alți dârlăi erau acceptați imediat de fetele pe care le curtau, iar eu eram trimis la plimbare iar și iar, de parcă aveam fie lepră, fie ciumă, fie ciungă-n păr. Și nu mă prindeam de ce. Până când una dintre domnișoarele pe care le amușinam mi-a explicat, exasperată: „Pentru că tu nu ești normal, mă, de-aia!”.
În proza Adrianei, „anormala” de serviciu se numește Sonia și este claustromană. Nu vă jenați: nici eu nu știam ce înseamnă cuvântul ăsta. De unde să știu? Ce, îl poți auzi pe toate drumurile? Claustromanii sunt cei care adoră spațiile mici. Sonia, de pildă, a reușit să aibă primul orgasm abia după ce s-a-nchis într-un dulap. Întreaga povestire se ocupă de singurătatea-în-grup a celor care au preferințe speciale, diferite de ale majorității, așa că sunt nevoiți să se regăsească în grupuri on-line, anonime și internaționale (putem presupune că limba de comunicare este engleza, deși nu ni se spune în text). Acum, întrebarea-ntrebătoare: cât de vinovați ar trebui să ne simțim noi, anormalii? Din text se înțelege că n-ar trebui să ne simțim absolut deloc vinovați, dar că-i preferabil să rămânem în comunitățile noastre închise, secrete și anonime. Oamenii nu sunt pregătiți să ne accepte.
Pentru mine, povestirea de maxim impact este ultima povestire a volumului: „Patru oameni pe care nu îi cunoști”. De multe ori m-am gândit la exact același lucru, dar din alt unghi, și i-am dat problemei un nume: sindromul absolventului de filozofie. Iată cum sună la mine (nu la Adriana): faci facultatea de filozofie. Înveți lucruri extrem de interesante. Mintea ta se deschide spre lărgime, spre imensitate. Vezi altfel înțelesul unor cuvinte ca „mic” sau „mare”. Începi să suferi de așa-numitul deficit de interes: nu mai poți fi atent la toate căcaturile din care e făcută viața de zi cu zi (televizor, cumpărături, dat cu aspiratorul etc). Apoi termini facultatea și, cu diploma în buzunar, te duci să bați pe la uși, în căutarea unui job. Nu te vrea nimeni: „Ești absolvent de ce? De filozofie? Nu, mulțumim. Noi căutăm oameni care, la facultate, să fi învățat ceva concret”. Și atunci faci orice muncă, oricât de imorală în fond, doar să nu mai auzi vocile alea de ignoranți care-ți spun că nu ești bun de nimic. Din punctul lor de vedere, chiar nu ești. Dar nici ei pentru tine!
Nu vreau să dezvălui ce job a găsit Roxana din „Patru oameni pe care nu îi cunoști”. E suficient să spun că face de cinci ori mai mulți bani decât un copywriter; chiar și-așa am spus prea mult, dar nu asta este important, ci cu totul altceva: situația celor cu studii umaniste. Deja suntem milioane. Gândește singur! A, da. Ești curios. Iată anormalitatea mea: nu mi se scoală la proaste. Capisci?
