Nu vreau femeie

Am citit romanul „Stela” (Simona Goșu, editura Polirom, 2023) cu furie crescândă. Care nu m-a lăsat până la final, deși cartea se încheie cu sunetul vocii lui Isus, dragul de el („- Stau la uşă şi bat, dacă mă aude cineva, să‑mi deschidă”). L-am auzit, dar nu i-am deschis. Prea eram furios, negru eram. Gâtuit, pur și simplu!

Ce se-ntâmplă: nevastă-mea mă tot pisează la cap să ne luăm „femeie”. Că așa face toată lumea, că să am eu mai mult timp liber, că ar fi și ea mai liniștită să știe casa curată, că poate de-asta strănută asta mică, de la alergie, de la praf etc. Numai gogoși. Adevărul e-n cu totul altă parte: fără „femeie”, emigrarea noastră în Belgia n-are sens. Am plecat din România, dintr-un aparatament considerabil mai mare decât cel în care locuim aici; în care eram proprietari, nu chiriași; și care era făcut lună de doamna Monica, odată pe săptămână – sclipea, după ce-și termina ea cele patru ore de muncă! Aici la Bruxelles, treaba Monicăi o fac eu și, fără falsă modestie, o fac bine. Mă rog, cât de bine pot; nu chiar la fel de bine ca Monica, dar în loc de patru ore lucrez șase, plus că – atenție! – într-un apartament mai mic și cumva mai „simplu” (cu mai puține cotloane). Și tot o dată pe săptămână, și tot vinerea, întocmai ca Monica. Și atunci, ce nu-i convine neveste-mii? Păi, indiferent de ce zice ea, scăderea statutului, asta nu-i convine. Bine, mai e și chestia că acolo în București mai stătea la o bârfă cu Monica, după ce ajungea acasă de la muncă (oricum, eu eram demult la cârciumă): își făceau cafele, puneau țara la cale, vorbeau de fiica Monicăi, de bărbatu-său, de scumpetea de la piață, de „nenorociții ăștia” (politicienii, presupun), de rețete de mâncare, mă rog, ce-or vorbi femeile. Fix despre subiectele pe care n-are cum le toca cu mine, că doar nu-s femeie.

Pe Monica Simonei Goșu o cheamă Stela și e-un personaj greu de uitat. Nu c-ar face ea ceva remarcabil (deși munca de nettoyage, cum zic băștinașii de aici, nu e nici pe departe așa simplă cum le pare celor care n-o fac niciodată); ci pentru că ea însăși este un personaj remarcabil, dar la acest aspect voi reveni la sfârșit.

Despre carte nu am aproape nimic de spus. E făcută pe meșteșug, împărțită militărește în șase bucăți clare, cu ochii și urechile Stelei folosite de autoare pe post de cameră ascunsă, astfel încât romanul să arate ca un RMN al societății bucureștene a anilor ’20 (adică 2020, nu 1920!). Stela ne duce peste tot, și-n timp ce mâinile-i merg, făcând treaba care e de făcut – și pe care generația anterioară știa s-o facă singură – noi îi ascultăm pe clienții Stelei vorbind, fie între ei, fie cu ea. Da… e lumea asta a Bucureștiului, pe care o cunosc și eu destul de bine, trecută prin darac și peria de sârmă… așa cum e ea de-adevăratelea, nu așa cum crede că e și nici cum ar trebui să fie; oricum, nivelul de trai al bucureștenilor este exagerat de mare, inclusiv după standarde bruxeleze, dar atunci când stai să-i asculți ai senzația că-i vorba de niște oameni pe care-i mâncă râia de vii, atât de săraci sunt. Săraci pe dracu’! Niciodată, în toată murdara lui istorie, n-a fost Bucureștiul atât de bogat ca acum. Că traiul ăsta pe vătrai e pe datorie? O fi. Stela nu știe. Și nici eu nu știu.

Ceea ce mă interesează pe mine sunt raporturile Stelei cu Simona. O cunosc pe autoare din noiembrie 1996 și știu perfect cât a muncit ca să ajungă scriitoarea care este azi. Mai știu și alte lucruri, care nu-și au locul aici; dar, cum cartea îi este extrem de lăudată și toată lumea se-nghesuie s-o perie cu cronici superlative, lăsați-mă pe mine să fiu hiena obișnuită și să vă zic câteva adevăruri de sub preș.

Stela e ruptă din carnea Simonei. Ca să dea acest prim roman al ei („Fragil”, debutul, a fost proză scurtă), Simona s-a autodevorat: „Sfânt trup și hrană sieși / Hagi rupea din el”. O aud și eu pe autoare vorbind la interviuri, la podcasturi și pe unde mai e chemată, despre geneza romanului și despre cum a construit-o pe Stela din auzite. Nu știu dacă ea chiar crede ce spune sau așa a-nvățat-o consultantul ei de marketing (care, apropo, are să-mi dea niște beri, de la un pariu), dar esențialul e scris aici, negru pe alb, și nu prea seamănă cu ce declară Simona sus și tare:

„- Vreau să‑ţi zic ceva, a şoptit ea, cred că… a început pe un ton şovăitor şi s‑a oprit. Toată viaţa am fost nemulţumită, am vrut mereu altceva, dar de‑acuma ştiu pentru ce o să trăiesc, a vorbit dintr‑o suflare.

– Pentru ce? a întrebat el fără să clipească.

– Pentru voi, a spus Stela cu glasul ferm şi s‑a ridicat în capul oaselor. Şi‑a încrucişat picioarele. […] A oftat, cu privirea îndurerată.

– M‑am purtat cu voi ca şi cum nu eraţi cei mai importanţi, dar voi sunteţi cei mai importanţi din viaţa mea, i‑a tremurat vocea. Adică nu ştiu de ce am fost mereu nemulţumită de mine, nu trebuia… Mă rog, dup‑aia au venit şi greutăţile şi poate de‑aia mi‑am pierdut încrederea, dar, de‑acum, gata, trăiesc pentru voi şi nu o să mai am regrete. Pot să accept orice, vreau să fim apropiaţi, să fim… o familie ca toate familiile […]

– Of! a scos ea un suspin prelung şi capul i‑a căzut pe Mircea.

– Steluţa mea, a şoptit el, mângâindu‑i fruntea. A rămas un pic pe gânduri, ascultându‑i sunetele înăbuşite.

– Steluţ, a început el, să ne bucurăm de ce-avem acum şi n‑ai de ce să te simţi vinovată, pentru că ştii ce cred eu?

– Ce? şi‑a tras ea nasul.

– Eu cred că tu ai minte de bărbat, asta cred. Adică ce de bărbat?! Tu eşti peste orice bărbat.

Stela a suspinat tare, apucându‑i gulerul bluzei de pijama. I‑a strâns tare colţul în pumn, ca şi cum se ţinea să nu cadă.

– Râzi de mine, i s‑a auzit vocea întretăiată.

– Stela, uită‑te la mine, a apucat‑o el de bărbie, tu ai ales calea mai grea, c‑ai vrut să faci lucruri, să ai un rost şi poate e greşeala mea, că n‑am înţeles că vrei şi tu să fii cineva. Nu numai mamă, a completat cu vocea coborâtă.

Ea îl asculta netezindu‑şi buzele şi clipea des să scape de lacrimile care îi înceţoşau privirea. Şi‑a lipit pleoapele şi a vorbit printre sughiţuri:

– Doamne, Mircea, parcă vorbeşti de‑altcineva. Sper că nu‑i de la teatru ce‑mi zici!

– Cum de la teatru? De mult mă gândesc la asta, că nu te‑am ascultat atunci, cu facultatea. Trebuia să te ajut, să te încurajez. Păi, tu, cu mintea ta, puteai să faci

şi două facultăţi.

Stela a încuviinţat din cap, scoţând un da prelung, şi a vorbit energic, cu faţa mai senină, în timp ce lacrimile continuau să i se prelingă pe obraji:

– Puteam, normal, sigur că puteam!

– Şşş, gata, nu mai plânge.

– Da, a spus ea, ştergându‑şi obrajii, eu acuma plâng că m‑am eliberat, văd totul clar, am înţeles unde‑am greşit, dar gata, a continuat pe un ton înflăcărat şi a

tăiat aerul cu palma, de‑acum trăiesc pentru voi, pentru fericirea voastră.”