Școala căderii
Cartea Mariei Orban („Toată dragostea dintr-o fotografie arsă”, editura Nemira, 2023) este exact genul de roman pe care nu l-aș citi niciodată: acțiune n-are, violență n-are, sex n-are, bani n-are, sport n-are, istorie n-are, umor n-are, ciocniri culturale n-are, nimic nu are. Cu toate astea, am citit fascinat întregul op – nu c-ar fi prea gros, dar orișicât, a fost lectură de-o zi întreagă – din două motive, unul mai țicnit ca altul și ambele total tembele, cum îi stă bine unuia ca Buzea.
Primul motiv este Mircea din Ploiești. Cândva, Mircea era un om ca orice om. Râdea, glumea, făcea sală, mergea la băute și pe munte cu băieții, umbla după gagici dar fără să exagereze (normal! Că doar are nevastă și doi copii! Lua și el cu lingurița, nu cu polonicul, și lua numai ce i se dădea, nu smântânea oalele altora), deci nu era nimic special la Mircea. Profesor de liceu, am uitat să spun. Veniturile familiei lui erau (și sunt) duble față de veniturile familiei mele, iar Ploieștiul este un oraș ceva mai ieftin decât Bruxelles-ul. Vacanțele și le petrecea întotdeauna în vestul Europei, că Otopeniul e chiar mai aproape de Ploiești decât de București. Cu alte cuvinte, Mircea era un om middle-class, fericit, adică total neinteresant.
Dar a murit maică-sa în pandemia de Covid și de atunci Mircea a-nnebunit, devenind deci un personaj extrem de interesant (ce vină am eu că doar nebunii mă interesează?!). S-a înscris în AUR, e permanent într-o stare de furie cumplită și singurul lucru care-l mai pasionează este să înjure. Pe cine să înjure? Pe NATO să înjure. Pe UE să înjure. Pe USR să înjure. Pe toată lumea să înjure, în afară de Vladimir Vladimirovici Putin și de Diana Iovanovici Șoșoacă, două persoane care i-au devenit zei personali, ca să zic așa. Pe aceștia doi îi adoră și îi laudă peste tot și tuturor, ceea ce implică faptul că lumea fuge de Mircea ca de dracul. Nimeni nu mai vrea să stea de vorbă cu el, și-a pierdut toți prietenii, nevastă-sa a ales să se închidă în tăcere, colegii copiilor săi își bat joc de el pe la colțuri, mă rog, Mircea s-a dus pe derdeluș, din punct de vedere social. Am scris clar: omul a-nnebunit, pur și simplu (nu, el n-a înnebunit realmente, ci doar a ales să proceseze moartea maică-sii în acest fel, preluat de foarte mulți oameni, cel puțin în România, cel puțin atât cât știu). Eu vorbesc cu el la telefon. Îl ascult. Îi cânt în strună.
Leia (Elena) din cartea Mariei Orban este un fel de Mircea, doar că-n varianta tragică (de Mircea se poate râde, e chiar haios în ieremiadele lui, dar de Leia, nu). Numai prostii face. Îl alungă pe Adi, tatăl fiicei lor, iar Adi se stabilește la Montreal și-și întemeiază acolo o altă familie, ceea ce ni-l face drag. Îl alungă pe Tudor, partenerul ei de viață, singurul bărbat care ar fi rămas alături de ea, dacă Leia i-ar fi permis. O alungă pe Ioana, unicul ei copil, din motive a căror neobișnuită tâmpenie m-a uimit chiar și pe mine (iată-le: Leia vrea ca Ioana să facă studii superioare, ceea ce Ioana nu vrea – dar aici e o chestie mai adâncă, pentru că Leia nu reușise să și le termine pe ale ei – și să păstreze sarcina, ceea ce Ioana refuză categoric, făcând avort fără discuții, ocazie cu care își ia două palme; na, c-am mințit, cartea are și ceva violență!). Îl alungă pe Ivan, iubitul Ioanei, din motive care mi-au scăpat (că de ce o iubește pe Ioana?!). Toate astea în timp ce se ceartă în minte cu maică-sa, internată în spital cu Covid. E clar pentru oricine că maică-sa va ieși de acolo într-un sac de plastic, numai pentru Leia nu e clar deloc. Eu nu zic că Leia nu face bine că se culcă cu Răzvan, vecinul ei de bloc. Eu zic doar că nu înțeleg ce vină are Răzvan să nimerească-n ciorba asta.
Și… gata cartea. Timp: trei săptămâni. Agonia Nanei (doamna Oprea cea bătrână, mama Elenei). Loc: un Brașov sinistru, un oraș de coșmar, acoperit nu atât de zăpezi cât de ninsori (care se topesc și se fac mocirle). Titlu: aici e-aici!
Iar acum, iată al doilea motiv pentru care n-am putut lăsa romanul din mână. Pare complicat, dar nu e. De când m-am mutat la Bruxelles, lăsând în urmă orașul care-mi oferise totul (Bucureștiul, adică), fac lucruri pe care nu le pricepe nimeni. Scriu. Citesc. Mă plimb. Nu învăț franceza. Nu caut de lucru. Vorbesc mult cu fiică-mea. Dar doar cu ea; nu am relații sociale. Duc o viață secretă. De neînțeles. Care, pentru mine, are un înțeles foarte clar: mă pregătesc de moarte și pregătirea asta îmi ocupă tot timpul. Din punctul meu de vedere, moartea e un lucru foarte serios, care trebuie pregătit temeinic, zi de zi și clipă de clipă, nu fușerit în mod balcanic („Lasă, bă, că merge și-așa!”). Nu, nu merge și-așa! Moartea este cel mai important eveniment al unei vieți întregi; „Toată dragostea dintr-o fotografie arsă” o demonstrează cu prisosință. Pentru că e ceva ce n-am spus. Am păstrat pentru final.
Cândva, Leia a avut un tată. El a învățat-o pe fetiță arta fotografiei. Asta e tot ce a rămas în urma lui: amintirea unui om care și-a iubit fiica mai mult decât și-a iubit viața… și niște fotografii alb-negru. Nu pare mult, dar pentru Leia e totul. Moartea acelui tată-zeu a lăsat-o singură pe lume – pentru că o mamă poate fi multe pentru fiica ei, dar nu un tată. Pentru cine știe că Maria Orban este o maestră a fotografiei în alb-negru, cartea ei se deschide singură spre alte înțelesuri.
Și ce treabă are asta cu mine? Păi sunt convins că nu voi mai trăi mult și că tot ce va rămâne în urma mea vor fi amintiri în memoria fiică-mii. „Tata”. Și câteva cărți, care pentru ea au fost scrise, de fapt (de aia nici n-au succes la critici, că nu le pricepe nimeni rostul și sensul! Egoist, nimic de zis: sunt pentru ea, pentru când va fi mare, la vârsta căutărilor). Așa cum nici cartea Mariei Orban nu e ușor de priceput, iar de plăcut nici nu mai vorbesc. Dar n-ai cum să nu-i simți forța.
E momentul să citez, ca să dau înapoi (render) Cezarului ce este al Cezarului:
„Dar nu despre iubire era vorba, ci despre felul în care un om te face să te simți. Sau cel în care îți permite să fii cum ești sau cum bănuiești că ai fi. Era despre blândețea tatălui, calmul lui, plimbările cu el, sâmbăta, când aproape îi dădea afară din casă, mama vrea să fie singură puțin, șoptea, apoi se îmbrăcau și plecau.
Era despre alunecarea lentă a fulgilor de zăpadă, pe care o observau cu orele, pe dealuri sau câmpuri. Era despre poveștile pe care le inventa pentru ea, cu vulpea Toma și piticul Aron și despre răbdarea lui, seară de seară. Era despre un cântec pe care i‑l cânta când nu reușea nicicum s‑o adoarmă […].
L‑ai iubit pentru că el stătea mereu cu tine, iar eu nu‑mi vedeam capu’ de treburi. Să vă fac de mâncare, să vă spăl, să vă calc. Nu știam că era un concurs, ei, lasă, era și știm cine a câștigat, mai bine muream eu, să vezi ce bine v‑ați fi descurcat!”. „Mama era Vrăjitoarea locului. Sau Îmblânzitoarea. Nu‑i era clar. Suntem doar noi două, Elena, numai pe tine te am, i‑a spus după moartea lui și s‑a crezut importantă. Ele două, în sfârșit, o vedea și pe ea, o accepta și pe ea, și o vreme a fost bine. În afară de plânsul mamei din unele nopți. Nu pricepea de ce. De ce plânge după el, când mereu a auzit‑o și a văzut‑o certându‑l, reproșându‑i lucruri, nimic din ce făcea el nu era cum voia ea? De ce plângi?, a întrebat‑o într‑o noapte, furioasă, când s‑a dus peste ea în cameră, și maică‑sa a amuțit câteva minute. O să înțelegi mai târziu, i‑a spus, dar uite că încă nu pricepe de ce”.
