Simone

Timp de lectură 14 minute

„Marius, Alice, mai aveți casa de oaspeți de la Otopeni disponibilă? Dar Fordul de închiriat? În septembrie venim în România”. Mesajul pe Facebook apărea bifat la notificări în dreptul: Simone Thim, Coburg, Germany. Tot septembrie, mi-am spus în sinea mea. Aceeași vacanță din urmă cu cinci ani, din urmă cu zece ani, repetată iar și iar. Aceleași locuri care așteaptă să fie vizitate, aceiași oameni, ca într-un pelerinaj, pentru liniștea sufletească, pentru cinstirea memoriei.

Nu mai aveam nici una, nici alta, însă nu m-am grăbit să-i răspund. Îmi venea greu să dau un răspuns simplu, incredibil de greu. Cum să-i prezint Simonei situația? Poate că lucrurile de care te atașezi au propria lor viață, la fel ca oamenii, iar pandemia le-a afectat și pe ele. Casa a fost vândută, pe vremea măștilor obligatorii, altfel s-ar fi degradat de-atâta singurătate, iar mașina, deși n-a fost vândută, a ajuns un hârb bun de dus la Remat. Am încercat să cosmetizez puțin răspunsul, promițându-i o mașină de generație nouă, electrică, cu autonomie bună, dar ea o voia pe aceea. M-a mai întrebat dacă nu găsesc vreo cazare prin preajma casei vândute, să fie acolo, aproape. Am găsit pe Airbnb și asta m-a mai împăcat puțin. Cine spunea că nemții sunt firi reci, insensibile sau fără emoții la vedere? Prostii! Fata asta era un munte de nostalgie. Alții care ar fi trecut prin ce a trecut ea poate nu s-ar mai fi întors niciodată în România.

În urmă cu cinci ani bătrânul Ford era încă bun de alergat, așa că am putut să mă lipsesc de el două săptămâni. Simone venea împreună cu fiica și cu prietenul fetei, erau mai puțini ca data trecută. Casa din Otopeni se găsea tot acolo, în buza aeroportului, gata să-și primească oaspeții. Un câine comunitar a produs senzație, i-a recunoscut, a venit la boabe și mângâieri. Și poze pe deasupra. Un supraviețuitor. Nu le venea să creadă. Au procedat la fel ca atunci. Trei zile prin București, după care s-au urcat în mașină să cutreiere țara. Au ajuns până sus, unde se agață harta, urmând să revină la noi în ultima seară, înainte de transferul la aeroport. Ne-am întâlnit să depănăm amintiri la un restaurant tradițional. Alice a cadorisit-o cu o ie. Inevitabil, discuția a înclinat către Waldi, izvorul atâtor energii sufletești.

În urmă cu 10 ani a fost altfel. Mă pregătisem să aștept la aeroport un grup numeros. De-aia am și luat mașina soției, mai spațioasă. I-am recunoscut din prima în bulibășeala de la Sosiri, lăbărțați pe trei generații. Femeia septuagenară în frunte, apoi un el și-o ea de vârstă mijlocie, urmați de trei adolescenți puși pe șotii, cu toții încărcați de bagaje de parcă ar fi vrut să se mute de tot. O fi mașina mea spațioasă, dar tot e nevoie de două drumuri, le-am explicat. Oricum, suntem la o azvârlitură de băț, așa că disconfortul e minim. Nu-i nicio problemă, mi-a replicat bătrâna care rupea câteva cuvinte pe românește. Bine, știa și engleză, ca orice neamț. Bănuiam că e de baștină de undeva din Transilvania, plecată de mulți ani. Eram curios să le cunosc povestea, însă nu sunt genul să mă bag cu de-a sila în sufletul omului. Îmi țineam secretă dorința ca la întoarcere să se destăinuie singuri. Orice atingeau transformau într-o pecete în calea uitării, orice lucru căpăta o memorie distinctă, am văzut asta mai târziu în poze: bătrâna în scrânciobul de copii, tinerii pe tobogan, pisicile vecinilor – vedete, câinele de care v-am vorbit, fotografie de grup în balansoar sau pe scările de la terasă, alături de tone de instantanee de prin oraș. Trei zile s-au scurs ca un miracol. La plecare mi-au lăsat un sac cu mâncare pentru animale și m-au rugat să-i conduc la KlassWagen, de unde aveau să închirieze un van. Simone, femeia de vârstă mijlocie, mi-a strecurat că urmează o deplasare foarte importantă pentru grup. Am simțit-o puțin tensionată. I-am zâmbit. Aveam așteptări mari de la ea. Waldi, bătrâna, mai că nu m-a luat în brațe, atât era de însuflețită.

Toată curtea s-a umplut de larmă când s-a întors grupul, după cele două săptămâni de hălăduit, deși seara era pe sfârșite, iar ei rupți de oboseală. Drumul greu, nu ca pe autoband în Germania. Simone a venit să-mi povestească din proprie inițiativă, nu că asta nu mi-ar fi fost dorința tainică. Îi dispăruse și umbra de pe chip, îngrijorarea se dovedise nefondată.

Așa cum bănuiam, Waldi se născuse pe actualul teritoriu al României, dar nu în Transilvania, ci în Bucovina. Copil fiind, plecase din comuna Vicovu de Sus împreună cu părinții, etnici germani, din cauza spaimei sovietice. Comunitatea germană era formată în special din mici funcționari care au rămas locului după ce fosta provincie austriacă a intrat în componența României, la 1918. Le era bine acolo împreună cu evreii, românii și ucrainenii, nu exista dihonie etnică. După 1944, pribegia a fost de preferat deportărilor și umilințelor la care se preta ocupantul. Metehnele au rămas peste timp, dar asta e deja o altă discuție. Cum spuneam, Waldi se născuse la Vicovu de Sus în anii ’30 și nu și-a mai vizitat niciodată locurile natale. De câțiva ani își tot îmboldea copiii, cu marcaj strâns, s-o ducă și pe ea, haideți mamă, să-și mai vadă o dată vatra copilăriei. Era cea mai arzătoare dorință, Napoli al ei. Anul ăsta a reușit să-i convingă pe Simone și pe vărul Dierk să organizeze excursia. Soțul lui Waldi nu s-a împăcat cu ideea, considera că se expune unui risc prea mare la o vârstă așa înaintată. Simone a stăruit să-l liniștească, să-i promită că va fi bine, va avea grijă de Waldi, deplasarea fiind planificată în cele mai mici amănunte. Îi străluceau ochii Simonei când povestea. Waldi întinerise cu zece ani, fusese un partener de drumeție remarcabil, n-ar fi crezut că are atâta energie și poftă de viață. Mi-a arătat pozele pe telefon. Vizitaseră locuri memorabile, mănăstirile, mina de sare de la Cacica, satul tradițional, o altă lume. Avea ce-i povesti tatei când se vor întoarce. I-am lăsat la odihnă, urmând ca a doua zi dis-de-dimineață, ora 4, să-i conduc la aeroport.

Primii care s-au organizat pentru transport au fost tinerii încărcați de bagaje. Farurile mașinii străpungeau o dimineață înnegurată. După ce m-am întors din prima cursă, mi-a ieșit în întâmpinare Waldi, ducând cu ea, aproape târâș, două sacoșe. Călca greoi pe iarba moale, îmbibată de roua dimineții. Am condus-o la mașină și am așezat sacoșele în portbagaj. Într-una din ele avea o morișcă de plastic, imitând floarea-soarelui. M-a întrebat dacă am copii mici, am, cum să n-am; s-a oferit să-mi facă cadou acea floare. Mulțumesc, dar nu trebuia. Cum s-o desfac acum, sfoara cu care era înfășurată și legată de alte acareturi se încâlcise. Am bâjbâit câteva noduri după care m-am lăsat păgubaș. Mai important e să ajut celelalte persoane la căratul bagajelor. Waldi însă n-a renunțat, cu tenacitate se opintea să dezlege morișca. Până la urmă a reușit, numai că nu o mai ajutau picioarele. Am văzut de la distanță cum se chircește, m-am grăbit spre ea. Mă chinuiam s-o țin, i-am strigat și pe cei din casă. Ceva grav se întâmplase. La aeroport am dat jos în pripă gențile, Simone a înmânat grupului documentele de călătorie și bani, chei, ce mai avea, și ne-am continuat traseul în viteză spre Spitalul de Urgență Floreasca. Cele două femei au sporovăit tot drumul. Nu înțelegeam ce-și spun, dar senzația că fiica nu-și lasă mama să tacă nicio secundă îmi dădea fiori. Dacă ar fi isprăvit de vorbit, era pentru totdeauna, asta o ținea în viață, ca într-o poveste orientală. Câteva toponime mi-au atras atenția, discutau probabil despre vacanța proaspăt încheiată.

₋ Faceți loc, faceți loc! am găsit un cărucior pe hol și am pătruns val-vârtej cu Waldi împinsă pe roți. Cursa contra-cronometru s-a oprit acolo, în sala de triere.

₋ Vă rugăm sa părăsiți incinta, tocmai a apărut o urgență reală, ne-a barat calea un gardian viguros.

₋ Stați, dom’le, un pic.

₋Îmi pare rău, salvările au prioritate.

Cine a fost noaptea la camera de gardă știe cum merge treaba. Ambulanțele adună de prin oraș tot felul de drogați sau victime ale unor altercații prin cluburi. O lume pestriță. Printre ei și noi, așteptând, cu Simone de o docilitate extremă.

₋ Cardul de sănătate al bătrânei! ne surprinde o asistentă și ne ia câteva secunde să realizăm că vorbește cu noi.

₋ Imediat, răspunde Simone cu mâna în poșetă.

Nu-l găsește. Deșartă tot conținutul poșetei în mijlocul încăperii, pe linoleum, și începe să caute în genunchi. Întâmplarea face ca tot atunci să intre în sala de așteptare o doctoriță. Căuta pe cineva. O vede pe Waldi, se încruntă și o ia la rost pe asistenta de la primiri-urgențe:

₋ Cine-i cu pacienta? Nu vezi ca are buza lăsată, semn de AVC? Repede cu ea pe secție!

Simone, în genunchi, printre picioarele personalului care se deplasa încoace și încolo, nu înțelegea ce se petrece. De ce dintr-odată acel fucking card nu mai era necesar? De ce s-a pierdut atâta timp? Cine are dreptul să se joace cu viețile oamenilor, în acel spital și oriunde altundeva? Ce-i spune ea tatei când va ajunge acasă? Cum va da ochii cu cel care nu s-a lăsat înduplecat? N-a vrut să-i lase nici pe ei, dar la despărțire i-a promis că totul va fi bine. Să aibă încredere, că vor avea grijă de Waldi. Și acum?! O mulțime de întrebări nerostite se revărsau din ochii ei plânși. Birocrația, dragă Simone, cum să-i explic așa ceva? M-am simțit la fel de neputincios, și rușinat pe deasupra. Trecuse de zece când am chemat-o pe Alice să mă înlocuiască. Ea e medic, altfel se descurcă în casta asta, unde, dacă nu cunoști pe nimeni, ești pierdut. Așa gândeam atunci, revoltat până la Dumnezeu. Ulterior am aflat că nu se putea face mai mult, indiferent de promptitudinea cu care s-ar fi acționat. Creierul era deja îmbibat în sânge și doar o voință extraordinară a făcut-o să mai trăiască câteva ceasuri.

După o oră de la internare, Waldi a intrat în comă, iar peste încă o zi s-a sfârșit. Diagnosticul: atac cerebral cu hemoragie cerebrală. Simone aștepta cuminte pe coridor, în timp ce doctorul ne suna acasă să anunțe că poate veni un aparținător să aprindă o lumânare. Dar ce, parcă suferința se terminase! Pentru Waldi, da. Simone mai avea de tras. Începea odiseea plimbatului de hârtii între instituțiile statului pentru a permite repatrierea corpului neînsuflețit. A chemat-o și pe sora ei din Germania. Și-au împărțit sarcinile. La ambasadă au primit suport. Găsisem un apartament să locuiască chiar lângă spital. Fordul le-a stat la dispoziție pe toată perioada șederii. Și tot a durat mai bine de o săptămână până ce sicriul să poată lua calea spre casă.

Într-o seară mă sună Simone. Era senină, mulțumită că a ajuns acasă și s-a putut ocupa pe îndelete de toate cele trebuincioase ceremoniei funerare. Rămăsese datoare cu un document pe care era musai să-l depună la spitalul din România. Mă ruga să-i fac acest serviciu. Sigur, nicio problemă, mă ocup, am asigurat-o. Am primit hârtia chiar atunci, prin curier rapid, și am mers cu ea la registratura spitalului. Mă gândeam că rezolv în cinci minute o formalitate. Ți-ai găsit! Nimeni nu știa la ce folosește și unde trebuie depusă. Încercați în cutare loc, noi nu vă putem ajuta, răspunsul ăsta l-am auzit de zeci de ori.

            M-am plimbat din ușă în ușă, de mi s-a acrit. Într-un târziu am ajuns și la serviciul de arhivă, un fel de morgă a documentelor oficiale. O tipă plictisită mi-a luat hârtia din mână ca să mă apostrofeze că nu e tradusă. De obicei sunt defensiv în astfel de situații, dar atunci simțeam că plesnesc. A continuat tot ea:

            ₋ Bine, bine, lăsați-o aici, că vedem noi ce facem cu ea, și și-a trântit ceașca de cafea pe albul strălucitor, împânzit de ștampile. Un cerc maroniu le însoțea deja.

            Simone a revenit în România prin 2019. Iată o evocare a trăirilor ei de atunci: „Călătoria pe banda amintirilor prinde formă. În sfârșit pot depune actele la primăria Vicovu de Sus. Doi angajați, care vorbesc engleza, sunt chemați să mă ajute. Aflu adresa casei în care s-a născut mama. După cinci ani i-am găsit casa. Funcționarul a vrut să mă conducă cu mașina, dar eu am cerut să merg pe jos și să las totul să mă afecteze. Casa ar trebui să fie situată la numărul 43. La numărul 49 pare o altă casă de atunci. Proprietarul mă vede și încearcă să mă ajute, deși voia doar să plece. Apelează la tot felul de oameni care m-ar putea ajuta. Mergem la numărul 43. Nu îndrăznim să intrăm din cauza câinelui. Doi bărbați lucrează alături. Vine unul, ceartă câinele și sună la ușă. Însoțitorul meu îmi traduce în engleză. Află că fosta casă nr. 927 nu era la nr. 43, ci 41. Sunt copleșită. Atât de mulți oameni depun timp și efort pentru a ajuta o femeie sălbatică. În sfârșit, suntem acolo. Locul nașterii mamei mele, casa în care a locuit nu mai există. Oameni buni și săritori au construit o casă nouă. Proprietarul de la numărul 49 mă duce la Adam. S-a născut în același an cu Waldi și este neamț. Dar nici el nu cunoaște familia Bodnik. Următorul drum la Putna, locul natal al bunicii mele. În biserică, îngrijitorul vorbește germana. Îmi spune despre preotul german din Rădăuți, care a fondat un forum unde familiile de nemți din Bucovina se pot întâlni. Asta e ultima stație pe ziua de azi, Rădăuți. Un slujbaș tocmai își terminase programul, însă vede că am nevoie de ajutor și mă conduce la preot. Din păcate, nici el nu mă poate sprijini. Încă din 1948, rușii au distrus toate înscrisurile bisericești despre imigranții germani. Totuși, ceva am reușit. Angajatul de acolo îmi facilitează o convorbire telefonică cu unul din cei mai importanți profesori de istorie din zonă. Profesor neamț. Voi avea o întâlnire cu el miercuri. Sunt foarte încântată.”

Restabilirea legăturilor frânte atât cu trecutul, cât și cu viitorul, m-am lămurit că asta căuta Simone. Peste alți cinci ani am invitat-o la noi, era cu prietenul ei. Purta ia de la Alice. Atâta timp a trecut, parcă a fost ieri.

₋ Am aranjat masa pe terasă. Mămăligă, sarmale, mici, haideți, poftiți! Avem și un vin bun.

₋ Mulțumim pentru invitație, ce mari au crescut copiii!, mă surprinde Simone cu o română legată, apoi continuă în engleză, m-am înscris la cursuri de trei ori pe săptămână, mă mai descurc și cu telefonul.

₋  Wow, bravo!, mă trezesc exclamând, cu mâna pe sticlă. Dar merită efortul? Româna e cam grea. Observ, draga Simone, ca ești cu un picior în viitor, îți refaci viața, dar cu unul tot în trecut ai rămas. Mai torn puțin vin?

₋ Nu, mulțumesc. Foarte bune bucate! Poate crezi că e un capriciu, nu e deloc așa. Mama trăiește, e vie prin inima ei, o inimă de româncă, îmi spune firesc.

₋ Cum așa, ceva spiritism?

₋ Nicidecum, și i-am văzut pentru prima dată zâmbetul, când Waldi a intrat în moarte cerebrală, inima ei era încă viguroasă. Am fost de acord cu donarea organului, iar operația a reușit. Spitalul ne-a contactat prin Ambasada Germaniei, că pacientul cu transplant dorește să ne mulțumească personal. E cam de vârsta lui Waldi. Vreți să veniți cu noi? Waldi trăiește atât în inimile noastre, cât și în inima unei doamne pe care mergem să o cunoaștem.

₋ Venim.