Zebra de lemn

Autor: Bogdan Puslenghea

Timp de lectură aprox 18 minute

1.

Un cuplu de doamne — căci par să aibă peste patruzeci de ani — se află chiar lângă noi. Plaja e mică, o limbă de nisip ascunsă între stânci, aparent foarte selectă. I se spune Tigania. Umbreluțele sub care ne adăpostim de soare, parte obligatorie a ofertei, imită niște palmieri pitici, ca și cum cineva ar fi încercat să aducă tropicele în miniatură.

– Uite-te și la lesbienele astea. Pişa‑m‑aș pe ele, zice Remus, fără să se adreseze cuiva anume.

– Le-ai văzut pe lesbienele alea? îi zice Raluca Mihaelei, care stă lângă mine.

Mihaela nu spune nimic, dar îmi aruncă o privire rapidă, cu subînțeles, semn să mă abțin. Ei doi sunt prietenii ei. Nu știu de ce, dar acum un an le-am cerut să ne fie nași și între timp am rămas doar cu rugămintea, pentru că nu s-a mai întâmplat nimic. Fetițele noastre se joacă în nisip puțin mai în față. Ela e tare mândră de castelul pe care tocmai l-a construit, Diana se preface că-i dă un picior, dar atât. Sunt prietene bune, așa ca la șase ani, cât au amândouă, și de-aia facem vacanța cu toții, împreună.

Când se termină vacanța asta, trebuie să-mi iau o vacanță.

Din timp în timp, Remus mai urcă în spate, pe stânci — până la mașină e drum lung — ca să bea bere de-acolo, din cooler. Aici, pe plaja ticsită de oameni, bei de la ei, mănânci de la ei, n-ai voie să aduci din afară. Ce să zic, nu e ieftin, dar la un moment dat te obișnuiești. Privit de jos, cum urcă, Remus devine doar o miniatură cu aură de tupeu. Acolo sus pare să joace într-un film paralel, dar nu face notă discordantă în peisaj.

Stau mult în apă, aici îmi place, n-am cum să mă satur. Îmi dă un calm greu de explicat, cum mă învăluie cu trupul ei lichid și albastru. Acest mulaj răcoros, această structură diafană, fără cusături, care se unește cu cerul printr-o linie ce-mi pare un salt afectiv. Lustrul apei, spuma izbindu-se de stânci. Un mit primitiv, o substanță dătătoare de energie și inspirație, o fantezie care nu poate fi disecată. Toate astea sunt lucruri de luat în considerare — ultimul meu gând cât de cât coerent, înainte să mă apuce anxietatea. Nu, nu vreau să rememorez acel accident, ce putea să se întâmple, și de-atunci nu mai beau. Scot capul afară din apă, am respirația egală și pulsul constant. Vocile oamenilor și zgomotele din jur revin la intensitatea normală.

Uneori mă joc cu Eluț, care a devenit curajoasă. Fetița mea scumpă a renunțat la colac și-acum poartă doar niște mici aripioare. Vine cu mine până în larg, râde și-mi spune să fac pe rechinul, apoi înoată încet către mal. Diana, fetița Ralucăi și-a lui Remus, nu prea mai intră în apă. Apa e atât de limpede încât îi e frică de pești. Nu știu de ce îmi vine în minte povestea cu peștii-banană, cu finalul ei sinistru, relatat pe un ton neutru, ca un fapt rutinier. Adevărul e că un val imens, acum, ne-ar putea mătura de pe plajă ca și cum am fi niște furnici. Mi se face rușine.

Mulți tineri fac baie în apă sau își fac selfie-uri pe stânci. Trei fete mimează un shooting la câțiva metri de bar. Mai încolo, Remus stă țapăn, cu mușchii în soare. Are mâinile strânse la ceafă și scrutează orizontul cu o concentrare acută, greu de imaginat. E un Adonis buhăit și perplex, cu cearcăne și pungi mari sub ochi. Raluca și Mihaela discută ultimele detalii cu brațele în aer, ca niște arbitri ai grației într-o ceremonie infinită de ajustare a măsurii.

La plecare, strângem atent fiecare obiect, verificăm încă o dată tot și pornim spre mașină. Precauția și grija scrupuloasă sunt cuvintele de ordine ale unei familii ghidate de cele mai bune intenții — dimensiunile vitale ale oricărei operațiuni reușite.   

Responsabilitate, obsesie, extaz și control.   

Niște câini se tolănesc în praf și nu-și ridică nici măcar boturile când trecem pe lângă ei. Eluț mă ține de mână. Transpir abundent. De la mașină până la drumul principal avem de traversat multe hârtoape și-apoi încă patruzeci de minute de mers până în stațiune. Stăm în Neos Marmaras și avem câteva plaje bune în jur pe care mi-ar plăcea să le cercetez îndeaproape.

Pe șoseaua șerpuitoare nu trec multe mașini. În fața noastră, la o oarecare distanță, se vede un om cu un tractor nou. Foarte politicos, se trage pe dreapta, ca să ne facă mai mult loc. Când ajungem în dreptul lui, Remus dă geamul jos și-i strigă: „Săracule! Te-ai pierdut? Zilierul pulii, ’tu-ți gâtul mă-tii.” Am citit într-o carte că săracii sunt cei care au nevoie cel mai mult de viziuni. Mă întreb scurt cine-o fi săracul și care e viziunea în ecuația de față. Îmi întorc automat capul spre bancheta din spate. Fetele dorm. A noastră în scaunul special de mașină, Diana la mama ei, prinsă-n brațe. Noi mergem șase-n mașină.

Ei bine, treaba se repetă în fiecare zi, cu variațiunile ei de rigoare.   

Ăștia doi, Raluca și Remus, n-au stare deloc: ziua și plaja, plaja și ziua, iar eu sunt șoferul desemnat de natură…   

Natura lor de adolescenți eterni, în vremea marilor căutări înfierbântate și a descoperirilor cu iz esoteric, mistic, flacără cosmică de la impuls la realizare plenară. Atracția locului ascuns și cadența mișcării, care surprinde în vigoarea desfășurării revelației, fie ca formă substanțială, fie ca accident al materiei, plaja finală, expansiune și totodată implozie a minții într‑un camp de coordonate perfecte. Înainte de a aluneca definitiv pe panta obscurantismului ori de a epuiza complet discursul: trezirea estetică, aranjament ultim al realității.   

Asta sau vreo recomandare de neratat de pe Facebook.

2.

      – Nu e unicorn, tata, râde Eluț.

        – Dar ce e, tăticule? Nu‑i tot un cal? întreb eu confuz.

        – E alicorn toată ziua, tu nu vezi că are aripi, zice Eluț bucuroasă.   

        – Ah, da, așa e, tăticule, zic eu și o pup pe obraz.   

       Ies o clipă pe balcon și privesc curtea interioară. Există o diferență mare de nivel între fațada pensiunii și curtea din spate. Deși în față suntem la demisol, în partea din spate ne aflăm la înălțimea unui etaj doi. Din dreapta mea aud un zgomot: o persoană în vârstă își potrivește rufele de plajă la uscat, pe o sârmă.

  Mihaela ne zorește la masă. A îmbrăcat-o pe Elu-Eluț ca pe o prințesă: rochiță cu buline, volănașe mici, pantofi fițoși. O întreb cât cash să iau la mine, iar ea îmi livrează, sec, instructajul. Nu-i cumpărăm jucării Elei, că ne vede Diana și cere și ea. Nicio brățară, niciun inel, nici ochelari. La jocuri — doar două fise. Fără dulciuri, fără sucuri în exces.   

Adică… cum? Raluca și Remus sunt pe buget, să nu-i stânjenim. Dar tocmai s-au întors din Paris, de la Disneyland. Cum să nu-mi răsfăț măcar puțin fetița în vacanță? Gândesc și spun ce gândesc. Aștept un fulger, o explicație care să mă liniștească. Acolo, la Paris, a fost o castană, nu au mulți bani, și așa a rugat-o Raluca.   

Lustrul apei, spuma lovindu-se de stânci. Respirație egală. Stropi pe parbriz, pulsiuni obscure, orizont tulbure.

O întreb pe Mihaela de ce acceptăm ritualul ăsta de impunere, ce exigențe avem noi, cum de cedăm atât de ușor și luăm mereu minimum din ofertă. „Tu, pretențioaso! Doar cu mine îți merge.” Ea îmi absoarbe neputința de a o înțelege și o transformă într-un avantaj pe care nu-l folosește niciodată pe loc. Tactica amânării concluziei, cu semnificațiile ei suprapuse. Iar eu devin copilul neajutorat, privind în același timp călăul și izbăvirea.

E calea mea sigură spre frustrare și non-acțiune. Un plan comod. O decompresare fizică a forței masculine despre care se tot vorbește. „Ție‑ți place haosul, mie ordinea”, îmi spune. „Degeaba mă faci conformistă. Și dacă sunt, ce? Eu am prieteni, măcar. Tu, nimic. Ce‑o să se‑aleagă de tine?” O cantitate‑n surplus, revărsându‑se peste ruinele sentimentelor mele stătute.

Această manevră psihologică, această strategie elaborată a decepției. Vorbim aici, totuși, de energie la capacitate scăzută. E dreptul ei feminin de a mă menține într‑un context de suprafață, unde rămânem încleștați și rigizi, fixați într‑o geometrie aproape plană, tabloul abstract cu linii și puncte. Imperativul nepăsării organice.

Orice adăugare a unei a treia dimensiuni ar fi produs stupoare.

Și, probabil, un blocaj în sistem.

Deasupra noastră plutește sigla lipsei normalității ca fantezie normală. Pentru mine, un fel de standard al neimplicării. Pentru ea, o descriere tehnică pentru prelungirea și, în același timp, stăpânirea confuziei. Dacă asta are vreun sens. Pe scurt: sănătatea searbădă a lipsei totale de excitație.

Suntem deja pe drum spre restaurantul menit să convingă poporul. Tiranul a fugit.

Suspin. Un fior posac mă străbate, înghit în sec. Nu spun nimic. Mă întorc și privesc în depărtare un pescăruș care scoate sunete ascuțite, ca o gheară ce zgârie noaptea din mine.

3.

      Stau pe șezlong cu ochii închiși. Soarele îmi mângâie pleoapele, vântul cald îmi relaxează tensiunea din corp. Dacă deschid ochii, îl văd iar pe Remus, mort de beat în nisip. Căzut la datorie printre șezlonguri. El e în lumea lui. Are ochelarii pe nas, poate chiar doarme dus. Imaginea asta oricum nu-mi dă pace nici cu ochii închiși. Mai bine mă duc în apă s-o mușc în fragmente și s-o spăl de tot în plictis.

      Mihaela, Raluca și fetele noastre construiesc împreună castele de nisip, foarte concentrate, folosind niște instrumente și forme mai mari pe care le-au împrumutat de la cineva de pe plajă.

      – Vii în apă, Eluț?

      – Vin imediat, tati!

      Suntem într-o stațiune situată la vreo 30 de minute de mers cu mașina de stațiunea noastră, care e baza operațiunilor de unde pornim în fiecare dimineață și unde ne întoarcem în fiecare seară pentru cină și somn. Plaja de-aici e atât de lungă încât nu poate fi cuprinsă cu privirea decât de la o distanță considerabilă, din mijlocul valurilor. De-a lungul ei, strada care străbate locul de la un cap la altul geme sub roțile mașinilor, motocicletelor, scuterelor. E o hărmălaie de nedescris. Peste stradă sunt aliniate clădiri, hoteluri, pensiuni de diferite culori și mărimi. Și abia în spatele lor se ridică un deal aproape pleșuv, vizibil și el tot din larg.

      Raluca mă întreabă dacă locul ăsta îmi place mai mult decât altele. De când aștept să-i răspund:

      – Toate plajele în Grecia-s la fel. Un peisaj, apă, nisip. E suficient.

      – Hai, lasă-mă. Așa poți să zici despre orice lucru că e compus din aceleași elemente ca oricare altul. Și oamenii sunt la fel. Ai văzut unul, i-ai văzut pe toți. Au două mâini, două picioare, trunchi și cap.

      – Lui nu-i plac nici oamenii, râde Mihaela cu poftă, într-un registru mergând din comic spre grav, virând spre amar. Îi place să stea în casă, dacă se poate în pat...

4.

      Pe plajă trece un domn de culoare, îmbrăcat foarte colorat, cu mult galben și verde și încă o non‑culoare pe deasupra. E prietenos, simpatic, cu un zâmbet larg, deși are dinții foarte stricați. Vântură în mâini tot felul de obiecte: brățări, lanțuri, medalioane, animăluțe lucrate manual. Ar vrea, desigur, să ne vândă ceva, dar mi-e și teamă să-mi treacă prin cap ideea că aș putea cumpăra.

      Ela însă își dorește măcar o brățară. Mă uit la Mihaela fără nicio subtilitate, așteptând verdictul. Raluca, Diana și Remus au plecat singuri la masă, așa că Miha se încumetă și cumpără două brățări: una pentru Ela și una pentru Diana. Cinci euro bucata.

      Când se întoarce familia din iad de la masă, Diana observă brățara din prima clipă. O privește scurt, cu o moacă nemulțumită, și spune că nu‑i place. Remus o ia imediat pe Miha la rost că n‑a negociat prețul.      

   – Cu ăștia negociezi, pula mea, zice el.

      O văd pe Miha că aleargă după tip și îl aduce înapoi. Vrea să schimbe brățara. În orice caz era un cadou. Remus îl trage spre el, alege alta care îi place Dianei în locul celei dintâi și apoi mai cumpără încă una, în plus. Dă tot cinci euro, fără nicio discuție.

      Eluț vede acum că Diana are două brățări și începe să plângă. Eluț, te iubesc.

      Noi ne aflăm pe o plajă nouă care seamănă izbitor de mult cu una veche unde am mai fost.

      În scurtă vreme, Remus va poposi puțin cu mucii în nisip, Dionysos la post, extinzând evenimentul în timp, pe spirala renașterii, până o fi să plecăm.

5.

      În clipa aceasta alerg la mașină cu suflarea în gât să caut plasturi și spirt. Valul uriaș a venit până la urmă și m‑a băgat complet la apă, îndoindu‑mi gândul, speranța și nervii. Disperarea mea încearcă să urmeze un model clasic de control al dezastrului. Încearcă. O zgârietură de lumină, un gând vagabond. Ceva salvator. Nimic nu trece.

      Mă împiedic și alunec pe pavajul sătucului medieval ros de timp și primesc mici fulgurații în gazdă, cu tot cu anunț. A trebuit să fac pe grozavul, avid de o dreptate fără iubire. Darul grecesc s-a întors împotriva mea cu precizia unui bumerang. Un labirint rafinat al maliției — asta propag. Proiectez și prescriu. Și veșnicul do ut des, care mă însoțește de mic. Când m‑oi învăța minte.

      Găsesc în mașină tot ce am nevoie și încerc să mă întorc în viteză la Ela. S‑a lovit foarte rău. A alergat, a căzut și are o tăietură destul de adâncă pe burtă. Acestea sunt lucruri de luat în considerare.

      Și fetele erau în grija lui Remus…

      Turbez.

      Așa‑mi trebuie dacă eram ocupat doar să stau și să comentez, dacă nu mă integrez, dacă sunt un om rău. Acum sufăr și‑mi merit soarta.

       Și știu exact de ce.

      Poate că Remus e un răzvrătit adevărat, unul care nu crede în granițe, în structuri, în ierarhii. Poate profesiunea lui e să n-aibă întrebări, doar certitudini. Iar eu nu sunt decât un tip invidios. L‑am crezut pe om mai autentic decât mine? Simțeam vreo rușine? Să‑i fi dat un mic credit?   

      Glisam de la una la alta. Încă un test. Supliment.

      Unii ar protesta, alții poate l‑ar venera. Eu unde eram între ei.

      Nicăieri.

      Am urlat ca un câine, cu ochii roșii, la toată lumea. I‑am pus pe toți la zid. Se holbau la mine ca la un om pierdut, iar pe Eluț am făcut‑o să plângă și mai tare.

6. (Dialog)

     – O să te urască toată lumea.   

      – Care toată lumea? Tu ești toată lumea?

      – Tu nu vezi că deja nu mai ai prieteni… Nimeni nu te suportă…

      – Măcar nu‑s ipocrit.       

      – Și ce‑ai rezolvat?

      – Nu‑s ipocrit ca tine.

      – Le‑am spus‑o în față. L‑am certat pe Remus cu Raluca de față…

      – Eu nu mă mai duc pe la ei.

      – Cine crezi că te mai cheamă. Ha!

      – Tu o să te duci în continuare, nu?

      – Bineînțeles.

      – Pot înțelege. Fetele sunt prietene.

      – De ce te‑ai oferit să le faci cinste?       

      – Nu s‑au împotrivit prea tare, așa‑i? Pentru că m‑am săturat să‑i văd cum își mănâncă de sub unghii și apoi numără cenții ăia la sfârșit, seară de seară de seară, de‑aia...       

      – I-am spus Ralucăi că nu mi se pare normal ca ea să nu-și cumpere de mâncare în timp ce Remus bea câte 5–6 beri pe seară. I-am spus! Nu credeam că e așa proastă, sincer...       

      – Dar asta sigur nu i-ai mai spus. Vezi? Haha, Raluca e mai supusă, nu se compară cu tine, ascultă de bărbatul ei. Ăla râde „n” beri, stă la vin toată noaptea-n balcon și fata mănâncă ce mai rămâne de pe la Diana. Nu comentează nimic! Remus e bărbat adevărat, nu ca...      

      – Auzi, să nu-ncepi cu sexismele tale penibile...     

      – Scuze, da’ tu ești femeie liberă, faci absolut numai ce vrei și pe lângă asta...       

      – De ce le-ai făcut cinste? E vorba tot de orgoliul tău. Ai vrut tu să le demonstrezi ceva. Cine crezi că o să te respecte? Un gest așa ostentativ, mai scutește-mă...       

      – M-a enervat ăsta de la plecare. Ți-am spus. Iar tu ești o ipocrită...       

      – Să nu mă faci ipocrită. Așa merge el repede...

      – Așa merge el repede… și eu-s șoferul lor prin Grecia, că avem plan sindical să vedem toate plajele de pe brațul ăsta...

      – Nu te-a pus nimeni...

      – Băi, la plecare am stabilit o oră de comun acord. Adică ora la care-au vrut ei, în miezul nopții, ba chiar au și decalat un pic. Că n-am plecat nici atunci la fix-fix și-apoi ăsta-i dă cu o sută prin sate în România și cu 180 pe trotineta aia de autostradă din Bulgaria, doar pentru că are BMW-ul. Ți se pare normal? Păi de ce am stabilit că mergem împreună? Că așa, noi puteam să plecăm la ce oră voiam, chiar și cu o zi mai repede, două, că perioada tot ei au ales-o... Și Eluț? Care întreba întruna: „Unde e Diana, tati?” Nu știu, tăticu’, cinci mașini mai în față, zece mașini mai în față, nu știu... Până ne-am băgat picioarele și le-am zis să se ducă în legea lor. Dă-i blană, boss! Și cu cât timp au ajuns mai repede decât noi la pensiune? Cu cât? 15 minute? 20 de minute? Pe bune.

      – Da, pentru că ei au luat-o pe alt drum, din greșeală...

      – Tu înțelegi ce vorbesc?

      – Da… Tu înțelegi ce vorbesc eu?

      – Da’ tu ce căcat crezi că vorbești, sincer?

      – Bine că ai mers încet. Bravo, că atunci era să ne omori...

      – Atunci v-am salvat viața. N-a fost vina mea, de câte ori să-ți spun? Au spus-o și martorii din trafic... Incredibil...

      – Da, da’ aveai viteză... că fugeai repede la mama la masă... Tu vezi cât ești de gras?

7.

     În ultima zi rămânem doar noi trei. Ei pleacă direct spre casă, noi vrem să trecem prin Sofia și să ne oprim măcar o noapte.

      Plaja pe care am ales-o azi e minusculă, cu un aer relaxat și familiar. Apa e plină de stânci la intrare, iar abia după vreo treizeci de metri nisipul devine fin și tandru ca pielea de căprioară.

      Chiar în spatele nostru se află un restaurant potrivit, cu o terasă cochetă, parcare și tot ce ai putea să-ți dorești de la o zi bună. E perfect.

      Nu sunt mulți oameni pe plajă. Cele mai vocale sunt trei fete tinere care vorbesc una peste alta, cu un singur telefon în față, într-o limbă ce pare rusă. Miha îmi spune că sunt prostituate; mie mi se pare o asumpție forțată, le găsesc chiar simpatice. Mai e un cuplu interesant de bătrâni: ea, foarte grasă, cu o carte în mână; el, incredibil de slab, iar când se întoarce spre mine, văd că poartă pe chip o mască a morții — capul lui e aproape un craniu. O femeie blondă stă doar în picioare și face gesturi fără sens. Alți câțiva apar și dispar, trecători.

      Dar cel care îmi atrage cu adevărat atenția e un bărbat singuratic, pe care nici nu-l observasem până acum. Probabil stătuse întins pe un prosop, iar acum pare să-și ascundă capul între genunchi. Fac un pas și atunci îi văd ochii goi și pierduți, fixați pe bătrânul cel slab, în timp ce el se preface că se scutură de un nisip imaginar de pe gambe, cu mișcări repetitive și lente. Întreaga scenă, nu știu de ce, îmi sugerează un film, o comedie neagră cu un spion întâmplător și nepotrivit, rezultat al unei confuzii de sens. Cum poți descifra un astfel de gest?

      Mă îndrept spre o nouă conversație cu apa, pietrele și nisipul. Chiar și cu aerul, pe un alt front de presiune. Nu sunt pregătit pentru sinteze.     

      Când mă întorc din apă, după cei treizeci de metri parcurși, sunt surprins de felul în care a evoluat filmul pe care-l lăsasem la mal. Toți cei de pe plajă îl privesc uimiți pe bărbatul singur, care stă cu mâinile la ochi, zguduit de un plâns pe care eu îl găsesc sfâșietor. M-aș duce să-l întreb ce are, poate chiar l-aș îmbrățișa, dar în clipa aceea își ridică privirea spre mine și în ochii lui nu văd nici tristețe, nici zbateri, ci un fel de calm și un optimism care mă liniștește profund.

      Apoi îl văd apropiindu-se pe același vânzător ambulant de culoare. Îl recunosc, și el mă recunoaște.

      – Să trăiești, frate! îmi spune într-o română stâlcită.

      Îl salut și eu, încântat, și îi cumpăr lui Eluț o zebră mare din lemn.    

---