Madam Nelly

Timp de lectură 11 minute

În ’49, când au închis comuniștii stabilimentul și au trimis fetele de la condicuță la reeducare, n-ar fi zis nimeni că Nelly o să facă carieră în domeniu mai dihai ca maică-sa.

Nu era el chiar Crucea de Piatră, ci un stabiliment de-un pol, cu fete de mâna a doua, undeva prin mahalaua Sfinții Apostoli, pe care îl vizitau în mare parte hamali și muncitori de la CFR, dar tot a lăsat-o pe Nelly c-o mare nostalgie-n suflet, chit că pe-atunci era mică și abia și-l amintea. Așadar, pentru că nu se putea să-și așeze felinar roșu la poartă, și-a atârnat toată viața draperii din catifea roșie la ferestre, culmea luxului, de mureau de invidie vecinele de mai târziu, din buricul Cotrocenilor, toate neveste de nomenclaturiști, tovarășe cu greutate.

Frumoasă-păpușă a fost de mică, blondă-spic, cu ochii albaștri ca cicoarea și pielea ca porțelanul, iar pentru că s-a născut la începutul lui ’45 și maică-sa era oacheșă, țigăncușă aciuată-n Capitală de prin părțile Dobrogei, toată lumea a zis că-i făcută cu vreun rus sau neamț, că doar ăia au rupt bordelurile-n două pe vremea războiului. Maică-sii nu-i păsa cu cine-o făcuse. Îi era ciudă. Ar fi lăsat-o ea la vreun orfelinat, ca să scape de-o povară, dar matroana de-atunci, ca orice patron cu viziune, a ochit imediat ce potențial avea fetița și-a decis s-o facă copil de trupă. De un’ să bănuiască ea ce vremuri aveau să vină.

Cinci ani a trăit Nelly în bordelul din Sfinții Apostoli ca-n Sânul lui Avraam, răsfățată de madamă, alintată de toate cocotele și mângâiată pe cap de mecanicii de locomotivă din Grant și Ivanii de prin Kamceatka, care mai că nu izbucneau în plâns când o vedeau mișunând pe coridoare, amintindu-și probabil de copiii lor bălai, uitați la capătul pământului. Și deodată, iată, din senin, le-au luat comuniștii pe sus, pe ea și pe maică-sa, și s-au trezit amândouă într-un sat de prin Dâmbovița, într-o bordei de paiantă, fără ferestre și cu pământ pe jos, cu maică-sa, cur de fier de cân’ avea cinșpe ani, reinventată ca tractoristă la cooperativă, cu morală sănătoasă. Morală sănătoasă vine vorba, că se-ntindea biata cu cine-apuca, de la muncitorii de la ceapeu pân’ la prim-secretarul județean, ca să aibă ce pune pe masă. Uite de-aia nu i-a înghițit ea, Nelly, pe comuniști toată viața, că se băteau cu pumnu-n piept că-i fac egali pe toți, când pe unii, proști vai mama lor, îi luau direct de la munca câmpului și-i făceau domni, iar pe alții, cu școli mari, doctori și arhitecți, îi trimiteau să dea cu târnul pe stradă. Păi asta-i dreptate?! O fi fost curvă, dar atâta lucru înțelegea și ea pe lume.

Și pentru că altfel nu s-a putut răzbuna, a recurs la ceea ce știa dintotdeauna. Un flirt, o distracţie, un amor, ochii văd, inima cere, chiar și-n capul Partidului. Parcă nu-i cunoștea ea pe ăştia, marxiști, comsomoliști, kominterniști, ilegaliști, socialiști, comuniști, nici nu mai știa cum să le zică, că mereu își schimbau denumirea. Ca-n palmă îi cunoștea, de cân’ avea şaişpe ani, de-a fugit de-acasă şi s-a băgat servitoare la București, la nevasta unui ștab din anturajul lui Dej. A descoperit imediat ce dame şi curve ţinea tovarășul. Pe de-o parte, îi dădea înainte cu morala socialistă și degenerarea capitalistă, pe de-alta, mereu avea bucurii la câte-o prestatoare nouă. Boșorog-boșorog, dar îi plăceau cururile tinere. Ciorapi de mătase, bijuuri de la Consignație, zibeline din URSS, he-he, câte nu le mai cumpăra. Iar ea era jună, frumoasă, roșie-n obraji și-ntr-un an de București căpătase experiență cât altele-n zece. Și-a pus bucile pe dormeză și-asta a fost.

După cotoiul cel bătrâior, n-a mai muncit o zi în viața ei, chit că, mai târziu, Ceaușescu a dat decret că-i bagă la închisoare pe toți care nu intră-n câmpul muncii. Nelly ridica din nou din umeri și desfăcea picioarele pe unde știa ea că trebuie. Nu-i zicea nimeni nici dă-te mai încolo.

A văzut panarama asta pulele la tot regimu’, o vorbea lumea mai târziu, prin ’80 și ceva, când în România era frig și foamete, dar ea petrecea cu toate beizadele de partid numai pe la Inter și prin vilișoarele din Primăverii, una n-a scăpat ne-ncercată. Ia să se mai ducă dracu, ridica Nelly din umeri, a ajuns mahalaua să-mi poarte mie de grijă. Apoi își dădea ochii peste cap și râdea-n gura mare. Era în continuare frumoasă de pica, coafată, cu părul blond numai inele, ciorapi lycra, tocuri luichenz și blană de nurcă şi-avea și-un bot răsfrânt, roşu ca focu’, de numa’-numa’. Ziceai că-i actriță de varieteu. Li se scurgeau ochii bărbaților pe stradă după ea. Și când trecuse deja de prima tinerețe, tot avea mare trecere, făceau coadă bobocii de liceu ai nomenclaturiștilor la ea la ușă, cu-n buchet de flori într-o mână și 400 de lei în cealaltă. Dădea o parte și pe la niște organe de la Miliție, dădea și în natură, ba la vreun secretar, ba la vreun activist, cum se cerea pe linie de Partid, ca s-o lase să-și vadă de treabă. Palmau rapid bancnotele într-un buzunar, se-ncheiau la prohab, o salutau și-o lăsau. Dar mai veneau și altă dată. Ăştia?, râdea Nelly-n sinea ei. Într-o societate normală, ăştia tot tizic făceau şi-acum. Așa vorbea, da, se vedea că era umblată. La un moment dat, s-a băgat și Securitatea pe fir, au pus-o să se mai ducă cu câte-un străin, pe valută și țigări, să-l mai descoase și apoi să le ciripească, care-i spion, care-i om de afaceri, care-i cu americanii, aiureli dintr-astea de-ale lor. Câteodată nici n-avea ce să le zică, că nu făceau ăia, săracii, nimic ieșit din comun, tot cu sula-n stânga-dreapta și ei, câteodată a noastră neaoșă e chiar mai vârtoasă, zicea ea, dar tot mai inventa una, alta, ca să pară că-și dă interesul. Avea nevoie de protecție. Când, mai târziu, au lăsat-o ochii albaștri în pace, a zis mulțumesc lui Dumnezeu.

E drept c-avut și-o relație serioasă. Manole îi zicea, era general de Securitate, tovarăș cu putere mare, mergea la vânătoare cu Ceaușescu. Înalt, corpolent spre obez, chel, c-o mustață stufoasă, à la Stalin, și mereu bine îmbrăcat, în costum la două rânduri de nasturi, știa să se facă respectat. Trei ani, cât a trăit cu el, o dată n-a călcat strâmb. Dar nu de dragul lui, de unde atâta drag, ci de groază. Îi era o frică de el, ferească Dumnezeu. Se purta în preajma lui numai în halate dintr-acelea din mătase lucioasă, cu mâneci largi, clopot, ca-n filmele alb-negru de prin ’40, c-așa-i cerea el, și era frumoasă s-o mănânci, dar tremura inima-n ea când auzea motorul Pobedei negre cu șofer oprindu-se seara la poartă. Niște lume zicea că tovarășul general fusese mahăr la Sighet prin anii ’50, nici nu era de mirare, ptiu, nu i-ar mai răbda p-ăștia pământul. Era gelos și violent și Nelly niciodată nu știa la ce să se aștepte când erau împreună. Când juisa, îi plăcea să o strângă de gât. O dată a crezut că-și dă sufletul, a umblat două săptămâni numai cu eșarfe, în toiul verii. Altfel, era generos. El i-a făcut rost, prin intervenții, de apartamentul de pe Doctor Lister, unde a prins-o Revoluția. În plus, cu el trăia ca-n capitalismul decadent, trufandale, rom cubanez și cartușe de Kent din magazinele lor speciale, bijuterii, blănuri, avea pașaport, îl însoțise în RDG și-n Cehoslovacia prin misiunile lui speciale, pusese și niște valută deoparte, pentru zile negre. Avea de toate. Dac-ar fi rămas gravidă, cum rămăsese biata maică-sa, ea și-ar fi crescut copilul cu guvernantă, nu la bordel. Sau poate-o fi rămas și-a scăpat de el, cine știe, chit că se dăduse decret. Generalul putea face multe. Dar, când a scăpat de el, tot a mulțumit cu cerul și pământul. ’Tu-ți morții mă-tii de securist, vedea-v-aș pe toți doi metri sub iarbă. A aflat nevastă-sa, că de, vuia de ceva vreme Bucureștiul. Nu că i-ar fi păsat lui prea tare, dar nevastă-sa, ingineră-șefă la un institut de sub Ceaușeasca, ca să se răzbune, l-a turnat la Partid. A reușit până la urmă să mușamalizeze scandalul, că dac-ar fi auzit geniul Carpaților, vai și-amar ar fi fost, cât era el, Manole, de general. Rușine, to’arăși! Dar nici n-a mai călcat de-atunci pe la Nelly. Am auzit că a băut parașuta de fericire pân-a căzut lată în stradă. Așa-s astea ca ea, chit că fac pe cucoanele, beau de sting, cu bateria.

*

–– Deci aicea stătea pupăza, soră-meo? întrebă una dintre ele, oprindu-și pașii târșâiți în fața unui gard mic din fier forjat. Era bondoacă și negricioasă și purta un palton negru cam tocit peste un capot roz matlasat, de casă.

Cealaltă, înaltă, cu o față lătăreață și un nas borcănat sub o căciulă albă de blană, doar aprobă din cap.

–– N-a dus-o rău paparuda, nu se trezea ea la patru dimineața ca să meargă la servici cu rata, ca noi! comentă din nou cea dintâi, cu ranchiună, scanând cu ochii mijiți clădirea. Un blocușor cubist de două etaje, discret și elegant, în calcio vecchio cenușiu, plasat strategic între două vile minunate boierești. Niște trepte mici arcuite, cu balustradă încheiată în volute, duceau la ușa grea din fier, iar iedera roșie, uscată, se întindea pe pereți până la balcoanele largi de sus. Dinăuntrul lui, nicio mișcare. De fapt, tot cartierul zăcea încremenit sub lumina rece și tăioasă de februarie.

–– Știi tu cum e și cu cocotele astea, toată lumea le iubește și le vrea, dar nimeni nu le cheamă la masă în familie. Bărbații bine nici nu le mai salută apoi, dacă se-ntâlnesc în lume. Nu-s ele așa de fericite cum se-arată, ascultă aici la mine, c-am mai cunoscut eu câteva de-astea cu profesiunea ei! În viață, fiecare-i cu pizda mă-sii și-atâta.

–– Eee, nu-i mai plânge tu de milă, că uite în ce lux trăia!... (Câteva secunde de tăcere.) Da’ pe-aicea văd că nu s-a tras! Nu-s semne! Io credeam că pe-aici aveau...

–– Aveau pe dracu să-i ia! Păi cum să se tragă, fă? Aicea stau securiștii ăia mari! Numa’ la ăștia le dădea case aici, care-a fost cu ei, parcă nu știi! Cum să tragă tocmai în ai lor?!... Hai, să ne mai lase cu poveștile! Aicea a fost liniște. Nu ca la noi, la Romană, ce-am mai îndurat, ferească Dumnezeu și Maica Precista! Numa’ ghemuiți am stat în casă, cu perdelele trase. Am legat firul de calorifer și ascultam ce zice la Europa Liberă sub masa din bucătărie. Era plin de TAB-uri pe bulevard și trăgeau cu mitralierele în baricade! Uite așa se zguduia blocul, credeam c-o să cadă pe noi!

–– Dar madam de ce-a dat colțul? reveni bondoaca la subiect după o vreme, gânditoare. Că nici cincizeci n-avea. Și n-a avut nici viață grea, ca noi... ca-n Rai a dus-o!

–– Am auzit c-a lovit-o damblaua și-a căzut din picioare în casă. Așa, din senin. La vreo câteva zile după ce i-au împușcat pe Ceaușești. Cică înainte de asta ieșise pe străzi, până-ncolo, spre Academie... miezul iernii și ea într-un halat subțire dintr-alea de-ale ei, de casă mare... fugea dintr-o parte-ntr-alta și urla la toți oamenii că să plece Iliescu și să vină Regele, că Iliescu e cu ei, nu cu poporul! Auzi, tu, dac-ai mai pomenit!... O fi făcut apă la plămâni... sau o fi murit de spaimă, o fi fost cu inima, cin’ să mai știe. Se poate muri dintr-asta, Doamne ferește! Și la noi, pe la sfârșit, a intrat un glonț prin tocul de la geam și s-a oprit fix în recamier, de era să crape sufletu-n mine! Am crezut că pân-acolo mi-a fost.

Cealaltă nu mai zise nimic. Se uită însă din nou lung înspre blocul elegant, cenușiu, cu obloanele trase – în continuare nicio mișcare. Simțea trotuarul înghețat bocnă lunecându-i sub botinele vechi, cu talpă subțire, de la Romarta. Mai așteptă câteva secunde, apoi, scârbită, se întoarse, făcu un semn din mână și aruncă din vârful buzelor rujate cu grena-sidef:

–– S-a dus curva, nicio pagubă! –– Îhî, mormăi cealaltă după câteva secunde, neatentă. S-a dus curva de regim.

Oana David

Oana David s-a născut în 1985 la Ploiești și a locuit în Suceava, Cluj, București și Brașov. A studiat FJSC în cadrul Universității București, Facultatea de Litere în cadrul Universității Transilvania din Brașov și a urmat în 2014 atelierul de creative writing susținut de Florin Iaru și Marius Chivu. Este căsătorită, are o fetiță, un cățel și foarte multe cărți. Publică în 2021, la editura Hyperliteratura, romanul ei de debut, “Între două fronturi", scris și documentat în mai bine de trei ani și aflat momentan la cea de-a doua ediție.