Donald Trump

Autor: Dan Panaet

timp de lectură 17 minute

De la Cristi am auzit prima oară de Donald Trump. Când eram în liceu, avea o tarabă cu cărți vechi în centrul orașului și, din marfa pe care o avea la vânzare, pusese deoparte Cum să devii bogat, ediția apărută la Pro Editura și Tipografie. Erau câteva cărți pe care Cristi voia neapărat să le citească până să le scoată iar la vânzare: asta de Trump, una despre arta manipulării, o monografie a trupei Metallica și un roman de Anne Rice pe care-l vedea în cheie realistă, pentru că el însuși bănuia că este vampir. 

Pe vremea aia, cărțile încă se mai vindeau bine. Lumea căuta în special clasici, manuale școlare și romane celebre după care se făcuseră filme. Shogun și Mizerabilii se dădeau cel mai bine, dar Cristi scotea în față și SF-uri ca Dune și Fundația, în care avea încredere pentru că pe vremuri le citise și-i plăcuseră. Multe cărți aveau coperte jerpelite, rupte pe margini și încrețite de la ploaie, dar se vindeau oricum, pentru că, orice-ai zice, Cristi știa să-i agațe pe oameni și să-i țină de vorbă până când plecau cu ceva.

La el veneau bătrâni cu saci de cărți, pe care-i chema apoi acasă. Îi plăcea să le facă marfa de râs.

-Pe asta am mai avut-o și nu s-a dat, pe asta o mai am și acum, da’ nu întreabă nimeni de ea, de asta n-a auzit nimeni. 

Bătrânul, tot mai umil, era un candidat nepregătit în fața unei comisii care urma să-l pice. Nici măcar nu se mai gândea la bani, voia doar o vorbă bună despre cărțile pe care le-a ținut toată viața în bibliotecă. 

La final, Cristi propunea un preț ridicol pentru tot sacul de cărți. Bătrânul mai negocia puțin și pleca acasă cu banii, mulțumit că măcar a scăpat de niște cărți proaste, care oricum nu se dau și de care n-a întrebat nimeni niciodată. Ce-a fost în capul lui în tinerețe, când le-a cumpărat? 

Cristi știa că mă interesează filosofia și odată m-a sunat să-mi spună că are fix ce-mi trebuie. Tocmai cumpărase de la un pensionar vreo câteva zeci de tratate, doar că, atunci când m-am dus să văd despre ce e vorba, n-am găsit Platon, Aristotel, Descartes sau vreun nume mai recent de care să fi citit în manualul de liceu, ci numai broșuri despre spiritualitate și reîncarcare, amestecate cu ghiduri despre alimentația bolnavilor de cancer. 

Cristi plănuia să se îmbogățească și știa că n-o să facă asta vânzând cărți vechi la tarabă. Planul lui era să deschidă un ziar local care să se dea gratis. Veniturile urmau să vină din publicitate, pentru că la asta se pricepea cel mai bine. Pe la începutul anilor ’90, când avea vreo douăzeci de ani, lucrase ca agent de vânzări la un post de radio local, iar apoi pentru o televiziune din același trust. Vorbea mereu cu nostalgie despre perioada aia și îi plăcea să exprime câștigurile de-atunci în bani de-acum, ca un profesor de istorie care vrea să pună în perspectivă orice succes mărunt al prezentului comparându-l cu măreția Romei Antice. 

Oricât de bine îi era, Cristi și-a dat demisia de la trustul local, pentru că nu voia să mai aibă șefi. Venise timpul pentru propria lui afacere. Avea acest plan cu ziarul, dar mereu îi apăreau în cale mici obstacole, dintre care cel mai importat era că planul funcționa prea bine pe hârtie ca să fie smuls de-acolo și pus în practică. Așa că a-nceput să vândă cărți vechi la tarabă și cu cât vindea mai multe cărți, cu atât avea mai multe cărți la vânzare, pe care voia să le dea pentru că băgase bani în ele. Viața lui rula acum pe două piste paralele. Pe de o parte, venea zilnic pe strada pietonală din centrul orașului, scotea cutiile cu marfă din măruntaiele tarabei și alinia cărțile cu cotoarele-n sus, mereu în aceeași ordine. Pe de altă parte, ziarul prinsese viață în mintea lui și trecea prin schimbări ca o publicație reală, care trebuie să răspundă la semnalele pieței. La început avea 24 de pagini, dar când s-a scumpit hârtia a ajuns la 16, pentru ca într-un final să treacă la formatul mic al unor săptămânale gratuite pe care Cristi le văzuse la București. Nu apăruse nici un număr, dar trecuse prin mai multe transformări decât unele ziare de tradiție, dintre cele care afișează anul înființării pe frontispiciu.   

Într-o zi, a scos toți banii pe care-i avea puși deoparte la bancă, și a cumpărat trei birouri identice. Le-a cărat cu o camionetă într-un singur transport și le-a urcat până la etajul trei, în bloc fără lift, cu ajutorul lui Vali, un tip de vreo treizeci și ceva de ani, care lucra ca șofer la un distribuitor de carne și cumpăra tot ce-avea Cristi despre al doilea război mondial. Gras, chel și coleric, Vali căuta în special de biografiile liderilor naziști. Era genul de om gata să discute la nesfârșit despre ce s-ar fi întâmplat dacă Germania câștiga războiul. 

Birourile au ajuns toate în sufrageria apartamentului unde Cristi stătea cu chirie. Acolo era acum redacția, trei pupitre înghesuite, pe care timpul le aglomera cu foi, pixuri și căni goale de cafea. Cristi nu luase nici un computer, pentru că nici redacțiile în care lucrase în urmă cu zece ani n-aveau așa ceva.  

Seara, lumea se aduna în jurul birourilor și începea să discute despre cât de bine o să fie atunci când o să iasă ziarul. Nimeni de-acolo n-avea experiență în presă, toți erau oameni pe care Cristi îi adunase recent în jurul lui la fel cum Harap Alb culegea de pe traseu aliați cu puteri supranaturale. Fiecare avea câte o ciudățenie, în care Cristi vedea, la fel ca-n basme, germenii unor însușiri deosebite. Vali era certăreț și ura pe toată lumea, dar putea să fie de ajutor în caz de scandal. Mihu, un tip de vreo douăzeci de ani cu deficiențe de creștere și-o voce straniu de subțire, suferise atât de mult, credea Cristi, încât a dezvoltat o intuiție deosebită și poate să prevadă nenorocirile. 

-Cred că-i doar anxietate, i-am spus

-Tu poți să-i zici cum vrei, mi-a răspuns Cristi, probabil convins că Mihu poate să prevadă cumva cutremure, ca un câine care-ncepe să latre din senin atunci când simte că se-apropie unda de șoc. 

Mai era Andrei, care venise de curând în oraș după ce-și pierduse actele într-un incendiu. Până să-l ia Cristi vânzător tarabă, lucrase ca paznic de noapte la un restaurant. Andrei avea centură neagră în ceva arte marțiale (kempo? jiu jiutsu?) și spunea că-n tinerețe se antrenase cu fostul colonel SPP Gheorghe Truțulescu, la fel ca luptătorii din trupele DIAS. Slab ca un ascet, făcea în fiecare dimineață calistenice și se lăuda că poate să trăiască fără nimic, doar cu somn. Era evident ce superputere îi atribuia Cristi. Într-o zi a dispărut cu toate încasările de la tarabă, dar lui Cristi i-a fost frică să-l reclame la poliție. 

Pe la finalul verii, Cristi a luat o pauză de la viața de redacție și a plecat la București, pentru un concert Europe în Piața Constituției. S-a întors cu două cărți noi nouțe. Le-am văzut la el pe birou aranjate cu grijă una peste alta, ca niște cărămizi la temelia unei viitoare clădiri.. O carte era despre cinema și avea un titlu de genul ”Cele mai importante filme pe care trebuie să le vezi până mori”, ceea ce mi s-a părut cam deplasat. M-am gândit la un muribund târât prin cinemateci ca să prindă toate filmele de pe listă. Cealaltă carte era una de bancuri. Se numea ”Cele mai bune glume adunate din toată lumea” și conținea, pe lângă anecdote scurte, întâmplări apocrife din viețile regilor și-ale marilor gânditori. 

L-am întrebat pe Cristi dacă s-a apucat iar de citit.

-Nu, dar îmi trebuie cărțile astea ca să am cu ce umple ziarul. Pun în fiecare număr un film și câteva glume și gata, am scăpat de-o grijă. Nu mai trebuie să plătesc o redacție întreagă de oameni care să-mi scrie știri. Și e mai bine așa, s-a grăbit să mă asigure, pentru că știrile oricum le vezi la televizor. 

Ziarul n-a mai apărut niciodată. Pe măsură ce trecea timpul, devenea tot mai păgubos să scoți o publicație nouă pe hârtie. Cristi a renunțat la taraba din centru și-a deschis o librărie, unde vindea în mare parte manuale noi și cărți școlare. Era într-un fel de garaj sau bucătărie de vară, pe o stradă lăturalnică pe care mai treceau elevii în drum spre liceu. Îi plăcea să creadă că are vad acolo, dar n-avea. Era obsedat de chestia asta, cu vadul. Mergeai uneori cu el pe stradă și-l vedeai că se oprește în fața unei clădiri banale, admirându-i poziția, accesul din stradă. N-o închiria, nu i-ar fi ajuns banii, dar îi plăcea s-o admire, era ca un artist nebun al comerțului. 

Cu timpul, m-am intersectat tot mai rar cu Cristi. Plecasem la facultate, la București, unde, se spune, viața are alt ritm; mergi ca nebunul o oră prin oraș și tot n-ai ajuns unde ai treabă; ieși undeva să bei o bere și te trezești că te-apucă dimineața, pentru că aici trebuie să-ți amintești singur să pleci acasă, altminteri orașul nu dă stingerea niciodată. 

În orașul din care veneam, lumea mi se părea mică, o schiță banală din manualul din geografie. Dacă ai văzut un oraș, le-ai văzut pe toate, pentru că principul e același, doar dimensiunile diferă. Dar iată că orașul mare era altceva, un continent întreg pe care se-nghesuiau popoare de care habar n-aveam că există. Într-o noapte, așteptam ultimul autobuz într-o stație din Piața Unirii. Mă uitam la reclamele luminoase de pe clădiri și mi se părea că n-au nici un sens. De ce te-ai osteni să le urci acolo, când fiecare dintre noi dispare și, din acel moment, e ca și cum n-am fi existat niciodată? Mii de ani, așa a fost viața pe Pământ, iar acum e la fel, doar că se încăpățânează unii să pună pe blocuri niște panouri luminoase care te trag de mânecă să bei Pepsi, de parcă ar face vreo diferență.  

Într-un an, revenisem acasă pentru Paște și-am vrut să-l chem pe Cristi la o bere, dar nu era de găsit. Când sunam, părea că are telefonul închis și primul gând a fost că și-a schimbat numărul. Habar n-aveam unde mai stă acum, iar Facebook n-avea. Am vrut să-l întreb pe unul dintre amicii lui care avea în continuare tarabă, dar nici pe el nu l-am găsit. În locul lui vindea un pensionar care nu știa despre ce vorbesc. 

În aceeași zi, mai pe seară, am ieșit cu un fost coleg de liceu la o terasă din parcul central când am văzut un fel de bișon că se-apropie de mine. Am crezut că-i un maidanez, dar curând a apărut și stăpânul lui. Era Cristi. Avea fața nerasă și purta un hanorac care-i venea prea mare. Mi-a explicat că iese cu câinele la plimbare după ce se-ntunecă, pentru că pe lumină strigă gardienii după el să-l țină în lesă. 

-Ce s-a întâmplat, ți-ai schimbat numărul de telefon? l-am întrebat. 

-Nu, dar îl țin mai mult închis.

-Cum așa?

-Nu mai scap de ăștia cu ofertele lor. Toată ziua mă sună ca să mă convingă să investesc. Dacă nu țin telefonul închis, sună ca-n gară. 

L-am invitat să se așeze la noi la masă.

-Ce bei? l-am întrebat.

După două beri, ne-a povestit că s-a mutat înapoi în apartamentul părinților lui, la marginea orașului. Locuia singur, ai lui muriseră. A crezut că o să-i fie ușor dacă n-are de plătit chirie, dar până la urmă n-a avut bani nici măcar pentru facturi. De vreo șase luni, îi tăiaseră curentul și încărca telefonul doar la biserica Sfinții Îngeri, în centru, la una dintre prizele din pronaos. 

-Îl mai încărcam la un bar care-i peste drum de mine, dar m-am certat cu patronul. De-aia țin telefonul mai mult închis.

-Și ofertele?

-Ce oferte?
 -Nu ziceai că te sună unii ca să te convingă să investești?

-Da, chiar au sunat de câteva ori. Cred că apar în evidența lor de când aveam firmă. Pe vremea aia rulam mulți bani cu librăria, câte un miliard și ceva pe lună. În banii de-acum, ar veni vreo trei miliarde. 

S-a ridicat de la masă când câinele lui n-a mai avut răbdare să stea. A dus mâna la buzunar ca să lase bani pentru beri, dar i-am spus că nu e cazul, că fac cinste pentru că a fost recent ziua mea, ceea ce nu era complet fals.

A fost ultima oară când l-am văzut. În anii care au urmat, l-am mai sunat de câteva și mereu a avut telefonul închis. Iar îl asaltează ăștia cu ofertele, m-am gândit. Doar că într-un târziu, sunându-l, m-a întâmpinat un mesaj care spunea că numărul nu este alocat. Am zis să dau o căutare și pe internet, iar cu ocazia asta am descoperit că-și făcuse între timp cont de Facebook. Avea la profil o poză cu Arnold Schwarzenegger în filmul Predator, ceea ce m-a convins imediat că e contul lui real. Pe timeline, pusese și poze cu el. Erau încărcate la grămadă, toate în aceeași zi, și păreau făcute pe la începutul anilor 2000, pentru că apărea îmbrăcat cu pantaloni de stofă și sacou grena, cum mi-l aminteam și eu. În câteva, poza mândru alături de cântăreți care trecuseră pe la zilele orașului.  

După ce l-am adăugat la prieteni, i-am scris ca să-l întreb ce mai face, dar în dreptul mesajului a apărut doar cerculețul alb cu bifă, ca și cum s-ar fi trimis, dar fără să fie încă primit. 

Mi se părea absurd că-n vremurile astea mai poți să pierzi urma cuiva. Există Facebook Instagram, mail sau WhatsApp, iar dacă persoana pe care-o cauți nu are nimic din toate astea, sigur poți să apelezi la cineva din jurul lui care are cont de social media. Odată ce-ai cunoscut un om, rămâne legat de tine până la moarte de-un fir invizibil de care poate trage oricând ca să-ți transmită un semnal. 

La primul Revelion de după pandemie, eram la o petrecere de apartament în Titan și răspundeam plictisit la mesaje când am văzut că tocmai mi-a acceptat cineva o cerere de prietenie. Era Cristi. Mi-a scris că e-n Londra de vrei doi ani și că are pauză până pe 3 ianuarie de la un hotel din Camden Town. Mai lucrase la un pub din Greenwich (șase luni), la alte două hoteluri (opt și două luni) și la o spălătorie auto, unde spunea că nu i-a plăcut deloc, pentru că nu-l mai ține spatele ca să facă munci fizice. Mi-a enumerat apoi toate cartierele în care a locuit, cu precizia de arhivar cu care pe vremuri spunea ce cărți și-a pus deoparte ca să citească și de ce. N-am mai avut timp să-i răspund, pentru că se ieșea pe balcon ca să aprindem artificiile rămase de la miezul nopții. ”Vorbim altă dată, văd că te-ai culcat”, mi-a mai scris, dar am văzut mesajul abia a doua zi.  

I-am scris din nou după câteva zile, dar nu mi-a mai răspuns niciodată pe messengerul de la Facebook. Prin primăvară, am primit un mesaj de la el pe WhatsApp. Acum avea mai mult timp liber, plecase de la job și, în sfârșit, putea să se ocupe de afacerea pe care-o punea la cale. N-a vrut să-mi dea mai multe detalii. Era o idee nouă, m-a asigurat, o chestie la care nimeni nu s-a mai gândit înainte și care poate să-l facă bogat peste noapte. Avea legătură cu internetul. 

-Și acum nu mai lucrezi nimic? l-am întrebat la telefon.

Îl sunasem pentru că tasta mesajele foarte lent și nu mai aveam răbdare. 

-Aș fi și nebun să mai lucrez undeva, mi-a spus.

-Și din ce trăiești?

-Chiria mi-o plătesc din benefits și cu mâncarea mă descurc. Aici dai bani pe mâncare doar dacă nu te duce capul sau ții tu neapărat. 

Am înțeles că se baza pe resturile pe care le aruncă supermarketurile și restaurantele la sfârșitul zilei. Lui Cristi i-a plăcut mereu să navigheze apele tulburi ale capitalismului în căutarea unor insule de confort. În urmă cu mulți ani, într-o iarnă, abandonase pentru o vreme taraba cu cărți din centrul orașului în favoarea unui job de paznic la mall. Ideea era că acolo putea să fenteze frigul. Mă șocase atunci felul în care-și prezenta opțiunile. Pentru mine, frigul fusese mereu un element neglijabil în ecuația vieții. N-am renunțat niciodată la nimic pentru frig. Nu l-am luat niciodată în calcul atunci când am cumpănit vreo decizie. Frigul era doar un bec care pâlpâia în fundal. Dacă te deranja, puteai să te uiți în altă parte. Stăteai în frig doar dacă țineai tu neapărat.

Am continuat să vorbim și-n zilele următoare, deși nu primea imediat mesajele, pentru că nu avea internet pe telefon. Se conecta doar când prindea wi-fi gratis în câte un Wendy’s sau când era în vizită la niște prieteni din comunitatea de români. 

Voiam să aflu mai multe despre afacerea lui, dar nu pentru că aș fi crezut vreun moment că a intrat în posesia unei idei care să-l îmbogățească. Eram doar curios cât de mult s-a schimbat omul și aspirațiile lui. Mi se părea fascinant cum, după atâta timp, i-au rămas intacte pornirile de întreprinzător, ca un viciu de care tot încerci să scapi, dar la care te întorci mereu, până când te termină el pe tine.

În timpul discuțiilor, mi-a venit ideea să fac un documentar despre Cristi, să merg la Londra și să-l filmez pentru câteva zile în mediul lui natural, luptându-se cu chiria, cu pungile cu hrană aproape expirată de la Itsu și Pret și cu televiziunea online pe care-o punea la cale fără să știe că acum îi zice podcast și are toată lumea.

I-am prezentat ideea documentarului și i-a plăcut. I-am zis că vin prin iunie, și, când a auzit, a promis că face loc în program pentru interviuri. Mi-a propus să filmăm acasă la un prieten care stă cu nevasta, că-n camera lui nu găsea niciodată timp să facă ordine și oricum era prea puțin spațiu. I-am spus că mai vedem.

Lucrurile nu s-au mai legat, pentru că-n iunie s-a întâmplat să am niște probleme personale despre care nu e cazul să vorbesc aici. I-am spus, scurt, că filmarea se amână. A înțeles că nu mai pot veni atunci și nu a insistat pentru explicații sau alte amănunte. Era ceva demn în felul în care a primit vestea, ca un om obișnuit să nu i se întâmple lucruri bune și care nu-și mai face speranțe că ar putea să mai aibă în viața asta vreo bucurie. 

În lunile următoare, am vorbit tot mai rar, până când am ajuns să nu ne mai scriem deloc. Am aflat întâmplător ce s-a întâmplat cu el, fără să-l caut pe Google sau să mă interesez activ de soarta lui. Avea un nume prea comun pentru așa ceva: Cristi Popescu. Pur și simplu, am dat in feedul de Facebook de un titlu care anunța sec: Român înjunghiat într-o parcare din nordul Londrei. Când am deschis știrea, am dat peste poza lui Cristi. Fusese înjunghiat în ficat, în urma unui conflict spontan cu un grup de români. Atunci când au ajuns medicii, era încă viu, dar a murit în ambulanță, în drum spre spital. Avea 52 de ani și-un nume mijlociu despre care n-am știut niciodată: Ciprian. În știre era prezentat ca persoană fără adăpost. 

---