Umbrela mov

Călca cu grijă prin mocirla năclăită ce acum câteva ore fusese un strat subțire, dar aproape perfect, de zăpadă. Își aminti cum toate canalele de știri prezentau imagini aproape apocaliptice cu un Tokyo nins și zeci de oameni speriați de moarte. Nu se mai miră când văzu magazinele goale, se obișnuise cu valul de gospodine care rădeau totul de pe rafturi când se anunța câte o „catastrofă” meteo. Înainte de orele prânzului nu se mai găsea nimic. Se amuză la telefon când îi povesti lui Mario și el preciză cum s-ar fi spart de râs cei din Hokkaido la lamentările copilăroase ale celor din capitală. Furtuna de zăpadă sau ōyuki a însemnat trei ore de ninsoare moderată care, pe seară, se transformase într-o pastă pe jumătate înghețată. Se ținea bine de umbrela mov, cu opt spițe, pe al cărei mâner de lemn frumos lustruit încă se mai putea citi il marchesato și pe care o primise cadou cu ani în urmă.

N-ar fi ieșit din casă pe o așa vreme dacă n-ar fi insistat toți din gașcă, adică cei câțiva prieteni foarte apropiați. Frigul era un corset prea strâns în jurul corpului, care n-o lăsa să respire.

-I hope he’s worth it!

-Get the heat-tech knickers on!

-Chances of sex, much higher!

Nu mai ieșise la o întâlnire de ceva vreme. Ultima fusese cu David, cu luni în urmă. Îl plăcuse de la-nceput, de la fraza lui de deschidere, obraznică și totuși nu, ca a unui adevărat latin: „Mătase?”, întrebase el, serios, pipăindu-i umbrela, de parcă voia să i-o cumpere. Ei îi venise pe loc să râdă; David eraun spaniol basc, foarte pasional, cu o privire aproape lubrică, care avea cuvintele la el chiar și după: „Îmi place trupul tău”, îi șoptea la ureche, plimbându-și degetele peste alunițele de sub sâni și sărutându-i umerii și brațele. Iar ea, de plăcere, se întindea ca o pisică; dar David plecase la schi în Nagano, își rupsese patru coaste și se întâlnise cu moartea. Apoi nu mai comunicaseră decât la telefon și prin mesaje. Îi era dor de David, îi lipsea mult; îi lipseau ochii lui, vorbele lui, chiar și coastele lui rupte. Dar știa că nu avea de ales: trebuia să se mărite. Altfel nici n-ar fi ieșit din casă pe-o așa vreme.

Iar acum, împinsă de singurii oameni despre care vorbea despre asta, aștepta stingheră în fața stației unde bălțile se tot lățeau. Cei din grup trimiseseră zeci de gif-uri obscene și încheiaseră cu Let us know how it went. Iar Mario, bărbatul cu care petrecuse câteva zile în Livorno și de care rămăsese îndrăgostită, o tot bătuse la cap să nu renunțe: „Cum vrei să întâlnești pe cineva dacă nu ieși?!”, îi repeta el invariabil, la telefon.

Yuki întârzia, iar lucru ăsta o făcu irascibilă. Îi trecu un mare minus în dreptul numelui. Când în sfârșit apăru, cerându-și iertare cu capul aplecat, îl cercetă atent. Pe profilul site-ului de dating nu era menționat cu ce se ocupă. Iar ea își căuta un soț, nu altul care să i se strecoare între picioare. Un bărbat cu acte, care să o țină acasă și să-i pună banii în palmă, atât. Ea să facă pe soția perfectă și să îi crească copiii, fără alte griji și bătăi de cap; avea destule, prea multe. În timp ce mergeau spre restaurant, observă că nu era îmbrăcat prost, dar nici tocmai pe gustul ei. Pantofii, de exemplu, păreau că sunt cu vreo două numere mai mari. Pantalonii nu erau la dungă și stofa părea prea subțire pentru o zi de iarnă. Pe de altă parte, haina era de calitate, căci îi simți țesătura când îl prinse de braț într-un moment de dezechilibru.

La masă, el se scuză că îi e sete și dădu peste gât paharul de bere, apoi comandă imediat altul pe care îl goli la fel de repede. Peste ochi i se puse o pâclă translucidă aproape instantaneu, iar ea plecă de-acolo înapoi în timp, la prima seară cu Mario, pe terasa din Venezia Nuova, deși trupul ei rămase drept și corect pe scaunul restaurantului din Tokyo. Ea, atunci, și-ar fi dorit o bere rece, dar Mario o dojenise cu blândețe: „Nu se bea bere la întâlnirea cu o femeie frumoasă”. Nu știuse ce să-i răspundă, așa că zisese la întâmplare, ca să zică ceva: „Dar când?”, iar Mario zâmbise cu ochii lui calzi și-i explicase: „După meci, cu băieții, între băieți. Are și berea rostul ei. Aici, acum, pe masa asta dintre noi, să fie doar câte un pahar de vin roșu; uite, Brunello di Montepulciano, să zicem. Sau, dacă vrei tu, apă. Apa este foarte bună”. „De ce ?”, întrebase ea, tulburată. „Știi tu de ce”, zâmbise iar Mario, în lumina serii toscane. „Avem nevoie de toate simțurile”. Ea se întoarse atunci în trup.

Yuki tocmai îi povestea că, de fapt, nu era japonez. Făcea parte din a treia generație de coreeni în Japonia, zainichi, bunicii lui emigrând între cele două războaie. Îi mai spuse că își urăște job-ul, dar la vârsta lui nu își mai putea permite să strâmbe din nas. Era vânzător de panouri solare, deși el o îmbrobodea că lucra în sales, că suna mai bine în engleză. Vorbea din ce în ce mai tare.

- Știi ce am făcut săptămâna trecută cu frate-miu?

- Nu, ce ați făcut?

- Am tras un cui! Bă, ce belea a fost! Meserie!

- Wow, n-am auzit pe nimeni să fumeze iarbă în Japonia.

- Eu nu sunt „nimeni”, eu sunt coreean! Dar știi ce e și mai mișto după ce tragi?

- Ce e?

- Sexu’, mânca-ți-aș, cum se simte… ai încercat vreodată?

Privi peste umăr, rușinată, la masa de alături. El își ceru scuze că vorbise cam tare, apoi hâhâi zgomotos. O întrebă dacă mai bea ceva și își comandă încă un pahar de bere. Cât el luă guri mari din pahar, ea prinse un șervețel de hârtie între degete, îl împachetă pe lung și apoi îl răsuci de mai multe ori, până când se rupse. Apoi începu să desprindă franjuri din el, pe care le lăsă să cadă la întâmplare pe masă. Yuki îi tot spunea că e foarte frumoasă, că o frumusețe ca a ei merită orice, apoi scoase din buzunar un mic obiect de alamă, pe care i-l dărui cu un aer solemn, care nu-l prindea deloc.

- E un talisman, îi șopti, ca pe-un mare secret. O amuletă, special ca să-ți aducă noroc! Vreau să fie a ta pentru totdeauna. O am de la străbunica mea, din Coreea. A purtat-o și fosta mea soție, dar i-am cerut-o înapoi, după divorț.

„Nu prea i-a adus noroc”, gândi ea, plecând iar din corp spre patul lui David, cel de dinainte de povestea cu coastele. Simți aproape fizic gura lui curată care o acoperea de sărutări. Auzi iar cuvintele lui dulci de copil, care aveau puterea s-o înfierbânte chiar și când era relaxată și mulțumită. Îi simți mirosul tânăr, de bărbat în putere, îndrăgostit și nefericit că n-o putea păstra doar pentru el. Știau amândoi că ea trebuia să se mărite, știuseră de la bun început: „Crezi că e un compromis prea mare?”, îl întrebase, iar David tăcuse mult, jucându-se cu degetele picioarelor ei și sărutându-i încetișor genunchii: „Nu”, îi răspunsese în cele din urmă, „dacă miza este esențială pentru tine. Iar dacă nu e, atunci orice mic compromis este prea mare”. Cu efort, ea se întoarse înapoi la masă, privindu-și atent partenerul de date. Prea atent.

După ce plăti consumația,Yuki îi propuse să schimbe localul și o întrebă ce vrea să facă după căsătorie.

- Vei continua să muncești? Eu vreau o nevastă care să vrea să mă ajute. Și să știi că eu nu dau înapoi de la muncile casnice! Chiar gătesc câteodată. Și-mi calc singur cămășile! Nu mă-nțelege greșit, pe mine nu mă deranjează să plătesc, adăugă cu mândrie, după ce îi observă privirea cercetătoare.

- Îți mulțumesc, Yuki.

Îl lăsă la masa de lângă bar. I’ll be right back, îi spuse în grabă. Își luă doar geanta și grăbi pasul spre toaletă, unde se închise într-o cabină și se așeză pe vas, încercând parcă să scurgă din ea berile date pe gât de Yuki. Se întrebă ce naiba fusese în mintea ei, dar nu avea un răspuns la asta, sau mai degrabă răspunsul era acolo, conținut în întrebare. Când își trase chiloții și-și aranjă fusta, simți ceva străin în buzunarul mare, aplicat. Scoase amuleta de alamă și se uită lung la ea, apoi o înfășură bine în hârtie igienică și o aruncă în vasul de porțelan. Ieși din cabină și își zâmbi singură în oglindă în timp ce se spăla pe mâini, șoptind doar pentru ea: „Orice mic este prea mare. Ai dreptate. O să mă mărit cu șeful lui, sau cu șeful șefului lui, sau cu fiul acționarului majoritar. Și am să-l fac să mă respecte, oricine va fi”. Fără să mai stea pe gânduri, ieși din clădire și coti spre stație.

În metrou găsi un mesaj de la David: „Sper că merge bine!”. Îi răspunse în doi peri, interesându-se de cele patru coaste, ca și cum n-ar fi înțeles ce era în mintea lui, la acea oră târzie a unei zi de sâmbătă. Apoi intră un mesaj de la Mario: „L-ai găsit pe Prince Charming?”. Oftă și-i răspunse scurt: „Am pierdut umbrela mov”.

Sabina Yamamoto

Sabina Yamamoto (n. 1984, București) a publicat în volumul colectiv Ficțiuni Reale (Editura Humanitas, 2013), proiect colectiv inițiat de Florin Piersic Jr. și în volumul Scrisori din Cipangu, povestiri japoneze de autori români (Editura Trei, 2016). În 2013 a urmat cursul de scriere creativă sub îndrumarea lui Marius Chivu și Florin Iaru, an în care i s-a reconfirmat nevoia de a scrie. Alături de câțiva colegi, a publicat mai multe texte în cadrul experimentului Liceul Cosmic. Câțiva ani mai târziu, a participat la Atelierul de croitorie coordonat de Florin Iaru. A mai scris articole pentru Liternet, Contributors și Dilema Veche. A părăsit Bucureștiul la numai 20 de ani, când a emigrat în Japonia. În prezent locuiește în Yokohama, împreună cu cele două fiice ale sale.