Expirat

Autor: Mihaela Petrescu

Timp de lectură aprox 10 minute

Clienții spuneau despre el că e cel mai organizat avocat. La 7 și 12 era încă blocat în trafic. Îi tremurau picioarele la gândul că tot programul va fi dat peste cap și își refăcea agenda în minte. Trebuia să renunțe la pauze și să fie eficient în cele două programări de după prânz.

                În fiecare dimineață oprea alarma la 5:42, cu trei minute înainte să sune. Aprindea toate luminile până în baie. La 6:00, dădea drumul la cafetieră și asculta „Puterea Prezentului”, respirând în ușa deschisă a balconului. Făcea abdomene până când oul era fiert. Turna cafea în două cești, una verde și una roz. În cea roz punea o zaharină și puțin lapte, apoi o lăsa neatinsă. La final, le vărsa pe amândouă în chiuvetă.

                Lua din dulap următoarea cămașă albă din rând și un costum negru. Cravatele erau așezate în ordine. Seara o muta pe cea purtată la capăt, ca rotația să rămână corectă.

                La 6:45 ieșea pe ușă, la 7 urma să fie în birou.

                În intersecție erau polițiști. Trăgeau pe dreapta și puneau fiola. Exces de zel, s-a gândit. Îl opreau mereu, pentru că avea singurul BMW seria 7 Frozen Pure Greydin România.

                N-avea chef să pună gura pe plastic. Câștigase un caz pe tema asta, știa cum sunt sigilate. S-a gândit să încerce parola pentru trecere liberă în trafic, despre care îi povestise un detectiv.

                – Bună dimineața. Agent Spiridon, Poliția Rutieră. Documentele dumneavoastră și ale vehicolului, la control.

                – Luceafărul, zise Matei fixându-l cu privirea.

                – De Mihai Eminescu. Hârtiile, că blocați intersecția!

                – Eu blochez intersecția, îl îngână Matei cu capul în torpedou.

                – Dacă sunteți recalcitrant, o să dureze mai mult, zise agentul luându-i actele din mână.

                Apoi reveni:      

                – Avem o problemă, domnu’ Iorgovan. Sunteți un pic expirat.

                – Ce?

                – Cartea de identitate. De 6 luni. N-ați fost la vot, c-ați fi știut. Datoria civilă nu ne-o facem, da’ testăm organu’ din poezie…

                În mintea lui Matei s-a făcut ceață. Expirat? Imposibil. Am totul în calendar. Am uitat? Poate trebuie să-mi fac testul. Legitimația de avocat o fi în termen? „Avocatul care nu e în stare să își țină actele în regulă. Reprezinți oamenii ca un mincinos penibil”, îl aude pe taică-su în ecou.

                – Din ce dată e expirat? întreabă cu disperare.

                – 12 octombrie anterior.

                – Opt cazuri.

                – Sunteți primul azi. Tre’ să rezolvați rapid. Vă dau amenda minimă și obligație de preschimbare în 5 zile lucrătoare.

                – Îmi dați avertisment și 30 de zile să depun de buletin. Știu bine legea. Sunt avocat.

                – Legea e pentru cooperanți, domnu’ avocat. Hai, suflați și circulați!

                – Contest. E abuz!

                – Sigur că contestați. Suflați, să nu vă dau jos din bolid, zice și dă un pulan în aripa mașinii.

                Replicile astea îi țineau spatele drept. Așa învățase să meargă prin lume. Constantin Iorgovan îl crescuse bărbat. Când îl găsea în brațe la maică-sa, îl apuca de păr și îl trimitea la abdomene și tracțiuni. Bărbații nu se alintă ca niște fătălăi. Un bărbat are nevoie de disciplină. La șase ani, l-a dus la internat. La cincisprezece, la Liceul Militar. La Drept, nici nu s-a discutat. Totul era deja hotărât. Casa din Primăverii, biroul din Romană, numele dus mai departe. Și el umbla așa, cu buletinul expirat.

                După moartea soțului, mama lui Matei s-a stins încet. Depresia i-a adâncit Alzheimerul. Matei a respectat indicațiile avocatului-tată și a internat-o, deși niciunul dintre ei nu voia asta. O vizita duminica. Uneori îl striga Constantin și îl certa că n-a lăsat-o să-și țină copilul în brațe. Alteori îl privea lung, ca și cum ar fi încercat să-l potrivească într-o amintire fără ramă.

                Matei nu îndrăznea să-și facă testul. Disciplina îl ținea sănătos. Cât timp respecta regulile, boala nu avea pe unde să intre.

                – Reprogramează-mi toate întâlnirile de azi. Am ceva urgent, îi spuse asistentei fără să o privească. Se repezi spre birou, repetând în minte: carte de identitate, certificat, taxă, cerere.

                Nu putea spune nimănui ce s-a întâmplat. Ce-ar fi crezut stagiarii pe care îi creștea bărbați? Ăsta, care ne spânzură pentru o virgulă, e un expirat. Trebuia să rezolve. Rapid. Discret.

                Ușa biroului era deschisă.

                – Ce-i aici? Ce caută Stoian la mine în birou?

                – Matei, te rog… are întâlnire la 8. Vine clientul imediat.

                Întâlnire? La mine în birou?

                – Eu am tribunal? întrebă.

                Asistenta îl privi o clipă, apoi își coborî ochii în telefon.

                – Speța cu muzeul. Am vorbit acum. Vine directorul să te ia.

                Speța cu muzeul. În mintea lui era gol. Își știa cazurile pe de rost. Articole, alineate, termene. Știa. Și acum nu găsea nimic.

                Fișetul cu acte era în birou. Stoian, în birou. Totul era unde trebuia, doar el nu.

                Se lăsă pe spate în scaunul din antecameră. Îi venea să urle. Uit?

                – Ia asta pentru cap. Și dosarul. Citești pe drum, îi spuse asistenta.

                În fața clădirii era un Mercedes negru, cu ușa din spate deschisă. Se vedeau niște picioare. Oxford negru, John Lobb. Impecabili. Tot nu-și amintea cazul.

                – Haide, avocatule, că aștept de zece minute. Ce ar zice taică-tu?

                Recunoscu imediat vocea caldă, sigură. Cristian Tatu. Venea pe la ei duminica, vorbea mult cu mama. Râdea cu zgomot și îl apăra de taică-su. Matei îi strânse mâna.

                – Am încurcat programul.

                – Nu tu. Eu am insistat. Știi că îmi place să rezolv lucrurile direct.

                – Am crezut că am uitat... Nici testul nu l-am făcut.

                Tatu zâmbi.

                – Hai, măi avocatule! Păi, ce test nu iei tu?

                L-am luat? L-am dat? „Bărbații au răspunsuri, nu emoții”, îl auzi pe taică-su.

                Deschise dosarul pe genunchi. Citi titlul fără să clipească: „Act de donație”. Elena Iorgovan. Imobil situat în București, Strada Paris. Imobil situat în București, Piața Romană. Conturi bancare aferente. Beneficiar: Fundația „Muzeul Pierderii”. Reprezentant legal: Cristian Tatu.

                Întoarse pagina. Cunoștea semnătura mamei, o văzuse de mii de ori pe mandate, pe împuterniciri, pe declarații. O mai privi o dată. Parcă tremura altfel.

                – Era în deplinătatea facultăților mintale? întrebă, automat.

                – Cu evaluare, spuse Tatu calm. Două, de fapt. Totul în regulă.

                Matei mai căută ceva în pagină. O scăpare, o formulare greșită, un termen interpretabil. Articolele erau corecte, procedura impecabilă.

                – De ce? întrebă.

                Tatu își aranjă manșeta.

                – Pentru că nu voia să rămână ceva nerezolvat. Știi cum e. Când memoria începe să plece, vrei să pui lucrurile la locul lor.

                Matei închise dosarul pentru o clipă. Casa. Biroul. Numele dus mai departe.

                – A vorbit cu tine, nu cu mine.

                – Tu ai fost mereu ocupat, zise Tatu blând. Și apoi… ea avea nevoie de alt tip de liniște.

                Alt tip.

                Mașina opri la semafor. Matei deschise din nou dosarul, dar cuvintele nu se mai așezau. Le vedea, le citea, dar nu se legau. I se părea că citește un meniu.

                Strânse ochii. „Lasă emoțiile! Găsește soluția juridică!”, își îndreptă spatele.

                – Contractul poate fi atacat, spuse, mai mult pentru el. Lipsă de discernământ, influențare, conflict de interese...

                Vocea îi devenise mai aspră.

                – Reprezentantul fundației este chiar persoana care a consiliat-o. E discutabil.

                Tatu nu-și pierdu zâmbetul.

                – Totul e în termen aici, Matei. Evaluare psihiatrică, notar, martori. La tine?

                Întoarse din nou paginile, mai repede acum. Degetele îi tremurau ușor.

                – Când a fost evaluarea?

                – Cu două zile înainte de semnare.

                Două zile. Încercă să calculeze, să lege datele, să pună în ordine. Ordine.

                – Ați discutat de față cu mine? întrebă brusc.

                – Parcă erai în instanță, zise Tatu liniștit. Sau plecat, nu mai știu exact.

                Cuvintele l-au înțepat. Buletinul.

                – Eu știu exact, spuse Matei. Eu știu exact unde sunt în fiecare zi.

                Vocea nu mai era a lui. Era mai joasă, mai tăioasă.

                – Nimic nu se semnează fără verificare, se auzi vorbind și, pentru o clipă, își recunoscu tatăl în ton. „Regula înaintea omului. Procedura înaintea dorinței.”

                – Ea nu era un dosar, Matei, spuse Tatu, aproape blând.

                Pentru o secundă, pagina asta nu se așeză în mintea lui. Nu era un dosar.

                Deschise din nou. Data nașterii mamei. CNP. Știa cifrele pe de rost, le rosti în gând. La a șaptea cifră se opri. Își strânse maxilarul.

                – Dă-mi un pix.

                Își notă CNP-ul pe marginea paginii. Tăie și îl mai scrise o dată. Cifrele se amestecau.

                – Ești bine? întrebă Tatu.

                – Clar.

                Își îndreptă din nou spatele. Disciplină. Ordine. Reguli. Boala nu avea pe unde să intre.

                Clădirea în fața căreia au oprit semăna cu o hală reinterpretată. Fațadă de sticlă, mult beton, litere metalice. Arăta ca o galerie fantezistă din Paris sau un spațiu de coworking.

                Ușa era deschisă. La recepție, o femeie în uniformă bleu, fără însemne, i-a zâmbit calm.

                – Bine ați revenit, domnule Iorgovan. Avem deja dosarul pregătit.

                Matei a strâns actele sub braț.

                – Despre ce dosar vorbiți?

                – Cel de transfer.

                Cuvântul a rămas suspendat între ei ca o decizie fără drept de apel.

                – E doar o etapă, a spus Tatu și l-a atins pe umăr.

                Au pornit pe un coridor lung, alb. Pereți goi, fără tablouri, fără nume. La capăt, pe o ușă din sticlă mată, scria discret: Fundația MP.

                Matei s-a oprit.

                – În baza cărui temei juridic funcționează fundația? întrebă, fără să se mai uite la Tatu. Care este obiectul exact de activitate și cine validează procedura de transfer?

                Femeia de la recepție și-a păstrat zâmbetul.

                – Totul este conform statutului, domnule Iorgovan. Documentele au fost verificate.

                – De cine?

                – De noi.

                Tatu a intervenit blând:

                – Ca la preschimbarea buletinului. O formalitate.

                Cuvântul i-a strâns pumnul. Expirat.

                – Nimic nu e doar o formalitate când e vorba de patrimoniu, și-a îndreptat spatele.

                – Perfect, spuse Tatu.

                – Perfect?

                – Ești programat.

                Ușa s-a deschis fără zgomot. Camera era luminoasă, fereastra mare, cu perdele bej. Lângă geam era un fotoliu cu o pătură. Pe măsuță, o linguriță într-o cană roz.

                Cu mâinile împreunate în poală, mama părea liniștită. L-a privit atent câteva secunde.

                – Sunteți avocatul?

                Matei a simțit cum i se strânge ceva în piept. A respirat ca în diminețile din Puterea Prezentului.

                – Da, a spus, automat.

                – Atunci să îmi explicați și mie ce am semnat, a spus ea aproape veselă. Lumea tot vorbește, dar eu nu mai țin bine minte.

                Matei a făcut un pas în față. Tatu a rămas în spate. În trecut.

                – Mamă…

                – Cine ești? a întrebat ea.

                Cuvintele pregătite pe drum s-au dizolvat. Lipsă de discernământ. Conflict de interese. Nimic nu mai avea sens aici, acum.

                – Sunt… și vocea i s-a subțiat. Sunt Matei.

                L-a privit lung, ca pe o fotografie ascunsă într-un sertar.

                – Matei, a repetat ea încet. Și cine are grijă de tine?

                A rămas în picioare, cu dosarul sub braț. Nu avea ce să invoce. Nu putea argumenta. Nu putea pleda, nu mai putea salva nimic. În lumina ochilor ei nu existau avocatul, numele, patrimoniul. Doar un bărbat obosit. Și, dedesubt, un copil.

                – Nu știu, a vrut să spună.

                A tăcut și s-a așezat în fotoliul din fața ei, mai jos decât își amintea că stătea altădată. Dosarul i-a alunecat pe marginea mesei.

                Ea l-a privit cald, ca și cum ar fi învățat un chip nou.

                – Ai obosit, i-a spus șoptit.

                Matei a vrut să-i explice. Să-i spună de buletinul expirat, de fundație, de înstrăinare.

                Ea a întins cana roz.

                – Bea, că se răcește.

                A luat-o. A simțit imediat prea multă zaharină. A vrut să spună că e prea dulce, să corecteze. Dar a mai băut. Ea îl privea mulțumită.

                – Așa e bine, a spus.

                A mai luat o gură. În cameră era liniște.

                Pentru prima dată în ziua aceea, nu mai avea nimic de făcut.

---