Gem

Timp de lectură 11 minute

Totul a început într-o dimineață obișnuită. Mă aflam în curtea casei. Rămăsesem eu, Măriuca, Tudoraș și mama, într-o căsuță dărăpănată, într-un cartier mărginaș al Bistriței.

Stăteam înconjurat de iarba proaspătă de primăvară, cu mici bănuți albicioși de pajiște, toporași și multă verdeață. Țineam în mână o bucată de pâine întărită, din care mai luam câte un dumicat și-l molfăiam ca pe gumă, pentru că-mi lua câteva minute să-l înmoi în saliva dulce ca să-l pot și înghiți. Dar era bine, reușeam să-mi potolesc mai repede stomacul. Nu știu cum, dar câteva firimituri mi-au căzut pe jos și brusc a apărut o bestie mică, arămie, din tufiș. Mi-a pescuit pâinea de lângă picior și până să mă dezmeticesc dusă a fost, iar eu mă uitam buimac și încercam să-mi dau seama ce s-a întâmplat. Mă uitam curios spre tufiș și am văzut doi ochi mari și verzi scrutându-mă: un pisic, slab și jigărit, probabil la fel de înfometat ca mine. „Bestie, ce ești!”, mi-am zis în sinea mea și am aruncat o piatră după el. Cred că l-am nimerit, pentru că dintr-odată a scos un mieunat, cumva trist și nevinovat, însă nu a fugit. Mi-a părut rău că am aruncat piatra, probabil de aceea nu a mai avut curaj să iasă. Am mâncat repede aproape tot. M-am uitat la el și am întrebat: „Ce vrei de la mine?” M-a privit o clipă, apoi s-a așezat din nou în poziție de pândă. Ce mi-a trecut și mie prin cap să întreb, parcă pisicile ar putea vorbi. Ce să vezi? Apoi, nervos i-am aruncat ultima bucată, care de fapt era o bucată mai mare, și am plecat. Nu știam pe cine eram mai supărat, pe mâță sau pe mine.

Tudoraș și Măriuca erau și ei la poartă, se jucau. Măriuca m-a întrebat în treacăt dacă mai am o bucată de pâine. „Ce vrei, i-am spus, cât am primit eu, ai primit și tu. Tu ai 8 ani, iar eu 12. Cei mari ar trebui să primească mai mult.” Mama nu făcea niciodată diferențe între noi. Ne împărțea mâncarea cum putea, pentru noi mai mult, pentru ea mai puțin, numa’ să ne știe cât de cât sătui. Tudoraș a sărit cu gura repede: „Pentru că bucata ei de pâine a dat-o pisicii.” „Ce pisică?”, am întrebat eu mirat. „A venit o pisică la noi, e portocalie, ca o vulpe mică și atât de drăgălașă, dar e slabă tare și i-am dat pâinea mea. Se uita la mine cum mănânc și nu m-am putut abține.” „Prostănaco”, i-am spus enervat. „Nu vezi că nu avem ce mânca și acum te-ai trezit să-i dai mâței pâinea ta.” Măriuca m-a privit nepăsătoare și a ridicat din umeri, apoi direct spre Tudoraș, care s-a făcut ca para focului. „Și el i-a dat pâinea mâței.” Deja luam foc și a trebuit să plec de acolo.

Cum stăteam pe stradă, a trecut o mașină nemțească, iar șoferul m-a întrebat unde e prefectura. Mai știam câteva cuvinte de la Jürgen, un sas care stătea câteva case mai în jos de noi, ne jucam împreună, el îmi vorbea în germană, iar eu îi răspundeam în română. „Geradeaus”[1], m-am trezit spunându-i șoferului, „dann links, zweite Straße.”[2] Cred că a fost bună direcționarea, doamna care se afla pe bancheta din spate a dat jos geamul și mi-a dat o bucată de pâine albă, moale, cu un cârnat înăuntru. Am fugit repede în casă și acolo mă așteptau Tudoraș și Măriuca, băgați până în gât sub pătură, se uitau cu ochii mari la mine și așteptau. Dar eu am văzut că ascundeau ceva, mi-am rotit ochii prin bucătărie și am văzut un castron mic și câteva picături de lapte pe podea. „Ați înnebunit? Nu avem nici un litru de lapte pe zi pentru noi toți și voi îl împărțiți.” Am tras pătura de pe ei și am luat furios mâța și am aruncat-o pe fereastră. Măriuca și Tudoraș n-au spus nimic. Apoi am luat bucata de pâine albă și am împărțit-o în patru. Pentru mama am ascuns-o în bucătărie. „De unde ai asta?”, a întrebat Măriuca temătoare. „Am furat-o”, i-am spus răspicat și am ieșit afară. Gem, frații mei îi puseseră deja și un nume, stătea ascuns lângă poartă, în tufele de coacăz și mă privea. „Pleacă, pleacă odată de-aici!” Și am făcut un gest cu piciorul ca și cum l-aș lovi. Dar animalul nici că s-a clintit, a mieunat și m-a privit în continuare. Enervat la culme, am rupt o bucățică din pâinea albă și am aruncat-o după el, apoi mi-a părut rău.

Am ieșit pe stradă. Era ora la care trecea de obicei mașina cu cartofi. Însă tocmai trecuse și dacă nu ar fi fost scena cu Gem, sigur mai apucam să iau câțiva cartofi pentru acasă. Tot timpul se pierd câțiva pe drum, dar de data asta nu am mai prins, deja erau acolo Karl și Vasilică care strânseseră aproape tot. Am pus și eu mâna pe trei cartofi și mi i-am băgat în bluză, apoi de ciudă, am scuipat și m-am întors în casă. Eram cel mai mare, bărbatul familiei și trebuia să am grijă de ei. Dacă nu era bestia asta, apucam să strâng mai mulți și putea și mama să ne facă o tocăniță în seara aceea. Mama era deja în bucătărie și în poală îl avea pe Gem.

„Mama, e din nou aici?!” „Te rog să nu vorbești așa”, a spus mama! „E un pisic fugar și cine știe de când nu a mai mâncat săracul. Ia uită-te la el cât e de jigărit și slab.” „Mama, și noi suntem slabi și amărâți! ” „I-am dat și lui puțin din pâinea mea”, a spus mama și m-a privit curioasă să vadă ce spun. În acel moment m-am gândit la pâinea noastră tare, la cea albă, pe care mi-o dăduse doamna elegantă, la laptele puțin, pe care ni-l împărțeam cum puteam. Dar nu am spus nimic. Apoi mama a curățat câțiva cartofi pe care îi mai avea și cei trei găsiți în ziua aceea. Era veselă. Apoi și-a făcut un ceai și a privit amuzată cum Gem a băut tot laptele, după care a făcut un salt de olimpiadă prin fereastră și dus a fost. Eu am închis repede fereastra și am respirat ușurat.

A doua zi dimineață m-am trezit repede să merg după legume, iar pe la 8 m-am întors. Toată lumea era așezată la micul dejun, în casă era veselie, deși frig, atmosfera părea caldă. Frații mei erau pe scaune, la masă, iar între ei mica bestie care-și mânca nestingherită pâinea din farfurie. După câteva minute, a ajuns și mama de la măcelărie. Gem sări de pe scaun și merse direct la ea, încolăcindu-se printre picioare, spunându-i un „Miau” duios. Mama îi aruncă o bucățică de cârnat, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Bineînțeles că oricare dintre noi s-ar fi bucurat să mai prindă o bucată din pâinea tare cu care ne obișnuiserăm deja, dar părea că mâțul are prioritate.

Mi-am luat bicicleta și minciogul și am plecat. Nu departe de noi era un iaz cu pești, de unde mai pescuiam câte ceva. Era o zi cu noroc, am prins trei bucăți. Suficient pentru masa de seară. Am luat peștii și am plecat spre casă. În bucătărie am găsit-o pe mama, s-a bucurat de captură. Apoi am fugit repede în pivniță să-mi duc bicicleta. Când m-am întors… stupoare, din trei pești mai rămăseseră doar doi pe masă. Chiar și asta nu părea să deranjeze pe nimeni, mai puțin pe mine, care deja mă făcusem roșu de furie. Pe pervazul ferestrei stătea bestia mică care-și înfuleca prânzul până la ultima înghițitură. De nervi am luat un lemn de la sobă și am aruncat după el. L-am lovit și a fugit pe fereastră afară. „Așa, am spus, acum ai primit destul.” Mama mi-a dat o palmă. Deși aveam 12 ani și mama nu îmi mai dăduse de mult vreo palmă, a venit timpul. „Derbedeule, a țipat mama, de ce chinui bietul animal?” N-am scos niciun cuvânt, am ieșit glonț pe ușă și am mers pe stradă. Seara am mâncat salată, câțiva cartofi și puțin pește.

În orice caz, după acest episod, Gem dispăruse. Mama l-a căutat peste tot. În fiecare dimineață îi lăsa un castronaș cu lapte lângă ușă și mă privea plină de reproș de câte ori mă vedea. Măriuca și Tudoraș l-au căutat și ei dar nici urmă de Gem. Plecase și gata. La un moment dat am început și eu să-l caut, ca nu cumva să zacă mort pe undeva și să-i sperie pe frații mei sau pe mama.

După trei zile a reapărut mâța. Avea o rană la piciorul stâng, se prea poate ca de la lemnul cu care am aruncat după el. Bineînțeles că a primit de mâncare. De atunci a rămas la noi. Nu a ratat nicio masă, toți i-am dat câte ceva, chiar și eu și uite așa a devenit din ce în ce mai gras blănosul arămiu. Deși eram înfuriat și ciudos, i-am dat chiar și eu de mâncare.

Apoi a venit iarna anului 1946. Aproape că nu aveam ce să punem pe masă. De câteva săptămâni bune nu mai mâncaserăm carne, numai cartofi înghețați. Măriuca chiar a furat un dumicat de pâine într-o zi, de foame. Dar asta am știut doar eu. Pe la începutul lui februarie i-am zis mamei: „O să tăiem bestia.” „Ce bestie?”, a întrebat mama privindu-mă sfredelitor. „Pe Gem.” „Ce? Pe Gem? Nu ți-o fi rușine!”

„Nu, nu mi-e rușine! Nu avem mâncare, suntem lihniți de foame, aproape zilnic, iar mâța asta se-ngrașă pe zi ce trece, e grasă ca un purcel!” Măriuca a început să plângă, Tudoraș mi-a dat un picior pe sub masă. Mama mi-a zis tristă: „Nu am crezut că ai așa o inimă crudă.” Gem era lângă sobă, dormea. Îi era bine acum. Toată ziua dormea, toată lumea îi dădea câte puțin de mâncare, se făcuse leneș, nici măcar nu mai avea chef să iasă la vânat.

Așa am intrat în luna aprilie, cartofii se terminaseră, iar noi chiar nu mai aveam ce să mâncăm. Simțeam că-mi pierd mințile și i-am spus: „Nu vezi că nu mai avem ce mânca, pleacă odată de aici.” I-am arătat coșul gol de pâine și lada goală de cartofi. Era ca și cum vorbeam cu un om, dar vorbeam cu o pisică. Am primit un răspuns simplu: „Miau”, ca și cum asta ar fi situația și să încerc să fac ceva. Dar ce mai puteam să fac? „Pleacă odată de aici!” De nervi am bătut cu pumnul în masă, dar ca răspuns s-a întors cu coada înspre mine ca și cum nu i-ar fi păsat. Nervos, l-am luat, l-am ascuns sub haină și am ieșit repede pe ușă. Afară era înserat, frații mei erau cu mama, să caute lemne de foc.

Gem nu s-a smucit, ba parcă-și făcuse culcuș sub haina mea, atât era de leneș. Pe drum m-am gândit să merg spre iaz, inima-mi bătea tare. Mi-am băgat mâinile în buzunar, parcă știam ce trebuia să fac. În drumul meu m-am întâlnit cu un bărbat care m-a întrebat ce fac cu pisica și dacă vreau să o vând. Da, am răspuns pe dată și m-am bucurat. El a râs și și-a continuat drumul. Așa am ajuns la iaz. Era frig și ceață, aproape se înnoptase. Gem se cuibărise la pieptul meu. L-am mângâiat și i-am spus: „Pur și simplu nu pot să mai văd asta,” și-am strâns tare din dinți. Eram asudat, deși afară era frig. După ce am terminat treaba nu am vrut să merg acasă imediat și am mai rămas prin oraș până s-a înnoptat.

„Ce ai pățit, a întrebat mama? Ești palid! Și ce-i cu petele astea pe haina ta?” „Mi-a curs sânge din nas,” am răspuns nesigur. Mama s-a întors cu spatele și și-a făcut de lucru în cămară. Îmi venea să vărs, dar m-am dus direct în pat și m-am băgat sub pătură. Mai târziu, mama a venit la mine: „Hai, culcă-te. Nu te mai gândi la asta acum.” Îi simțeam încă mirosul pe mâini, mi-am frecat degetele de pătură până mi s-au înroșit. Poate că o pisică nu mănâncă până la urmă atât de mult…

[1] Geradeaus – tot inainte, in limba germană

[2] Dann links, zweite Straße – apoi stânga, a doua stradă, in limba germană

Gabriela Ilies

Născută la 12 septembrie 1977, Gabriela-Ruxandra Ilies a absolvit, în 2001, Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. După mai multe peregrinări prin companii multinaționale, s-a stabilit, din 2018, în învățământ, la Brașov, unde este profesoară de limba germană. De-a lungul timpului a mai cochetat timid cu scrisul. În 2025 a primit un dar inspirat de Crăciun: un curs de scriere creativă cu Bogdan Răileanu. Și așa a început să scrie.