Rafale în zori de zi

Autor: Gabriela Morar

Timp de lectură aprox 12 minute

Un glonț tras de nicăieri a spart un geam, în timp ce răsfoia ziarul.

„Noroc că nu m-a nimerit!” S-a scurs din patul matrimonial și s-a târât cu fața la podea până sub masa din camera de zi. Asculta strada, pereții, zgomotul tramvaielor, care duceau oamenii acasă de la schimbul trei și elevii întârziați la școală. Emil era la serviciu, copila la școală. Era penultima zi de cursuri, înainte de vacanța de iarnă.

Locuiau vizavi de Consiliul Popular și lumea începea să se strângă în piață, în liniște. Fețe obosite, trupuri slabe, îmbrăcate în halatele de la servici, care refuzau să-și mai preia schimbul la fabrică. Nu mai puteai face nimic. Banii erau puțini, magazinele erau goale, doar niște conserve de carne, uitate pe rafturi și creveți. În rest, cozi pentru lapte, pentru pâinea, care oricum se dădea pe cartelă, cozi pentru o bucată de carne, adică mai bine-zis „adidași” sau „Frații Petreuși”, în rest se punea praful peste tot. Pereții aveau urechi.

Puse mâna pe telefon să-l sune pe Emil. Sunetul, care indica rețeaua ocupată, o făceau să-l vadă rănit. „Oare ce s-a întâmplat? E disperare mare peste tot.” Mai avea până să-și înceapă tura.

-Alo! Eu sunt Stela.

-Alo! Ce faci? Ești bine? Se auzi întrerupt de la celălalt capăt al firului. Era Ana, mama Stelei, cu vocea ei groasă și răgușită de la atâta tutun.

-Nu chiar. Cineva a tras în noi. Ne-a spart geamul de la dormitor. Bine că nu m-a nimerit. Copila-i la școală. La voi e liniște?

-Da. Tu nu trebuia să fii la servici?

-Nu. Intru la 3.

Legătura se întrerupse. Încercă să sune din nou. Nimic.

Mai formă o dată numărul de telefon al spitalului. Era tot ocupat. O luă de la capăt. Sunetul de ocupat reveni.  Încerca să se concentreze pe ce avea de făcut. Ar fi trebuit să fie deja în Piața Mică la lăptărie să prindă un litru de lapte și un colț de pâine.

-Asta e, gândi resemnată. Se frecă la ochi, un tremur îi cuprinse tot trupul.

            Privea tavanul, care era întreg. Vântul șuiera prin geamul spart de glonț. „Ce-o fi cu Ioana?” Își împreunase palmele și privea icoana, pe care o avea agățată în dormitor. Nici nu știa ce să mai facă. „Să sune la școală? Să nu sune? Să sune la Miliție să întrebe ceva?” Luă o gură de nechezol, din cana uitată pe noptieră aseară. Simți un gust de stătut-acrișor în gură. Sări din pat într-un târziu, și se lipi de zid, să poată privi pe geamul, care tocmai fusese spart. „Aici se va lăsa cu scandal.” Era doar ora 10. Se simțea ca-ntr-o menghină.

Luase decizia să iasă și ea, să ia pulsul străzii. Punea un picior în fața altuia cu graba unei atlete, atingând cu talpa asfaltul umed, fără să se uite în urmă. Avea de parcurs o porțiune scurtă din strada Horia și una mai lungă din 7 Noiembrie să ajungă la școala Ioanei. Nu era convinsă că ar trebui să facă asta, dar instinctul o trimisese încolo.

Dinspre strada Mărășești încă veneau grupuri de muncitori. Mergeau în direcția din care venea ea. Își amintise că nu deschisese radioul să audă ultimele știri. Se consola cu ideea că nu o să anunțe așa ceva încă.

„Oare să merg înainte sau s-o iau spre spital?” Se opri în colțul străzii Mărășești. Se sprijini cu spatele de zidul alimentarei. Era furtună în sufletul ei și simțea că nu mai poate să respire. Zăbovi ceva vreme și a decis să pornească înspre casă. Rațiunea îi spunea că ar fi bine ca cineva să rămână într-un punct fix. Se împiedică în propriile picioare în mijlocul străzii și căzu lată pe asfalt. Din genunchiul drept se scurse un firicel de sânge. „Dracu să mă ia? De ce nu-s atentă? Hai acasă, netrebnico! Ce faci pe străzi?”, „Bine că mă doare și piciorul acum! De ce n-am putut sta acasă?” Grăbi pasul așa cum putea. Mai avea vreo zece metri până să intre sub poartă, când văzu primele mașini blindate și tancuri, care se apropiau. Avea flashback-uri despre filmele despre război pe care le văzuse la televizor, mai demult. Când închidea ochii auzea fiecare glonț cum se lovea de corpurile fragede ale soldaților sau de pământul care le devenea sicriu.

Pe scară dădu nas în nas cu Fane, instalatorul, care locuia cu un etaj mai jos. Apartamentul lui avea ferestrele spre curte.

-Unde mergi, Fane, la ora asta?

-M-o chemat un om să-l ajut. I s-o inundat buda de căcat.

-Vezi că nu-i bine să umbli acum pe stradă, îi spuse cu îngrijorare Stela.

-Da’, ce-i, fată?

-N-ai auzit, Fane? Au ajuns blindatele și tancurile.

-Unde? Io n-am văzut nimic.

-O să le vezi imediat ce ieși în stradă.

-Am promis omului că mă duc, așa că plec.

-Ai grijă de tine!

Privi îndelung cum ieși bărbatul pe poartă. După aceea, ochii îi căzuseră în pământ și rămăsese așa o vreme. Vuietul străzii o trezi din visare.

-Jos Ceaușescu! Jos dictatura! Urlau într-un glas protestatarii.

O luase la fugă pe scări până la ușa apartamentului. Abia nimerise gaura cheii să deschidă ușa. Copila o aștepta în bucătărie cu fața plânsă.

-Mami, ce se întâmplă? Ne-au trimis acasă de la școală. Au zis că suntem mai în siguranță acasă.

-Nu știu, iubita mea! Uite ce ne-au făcut? Vezi geamul ală?

-Simt că e rece în casă. Simt vântul.

-Hai să ne ascundem sub masă. Dacă mai trag, nu ne vor lovi, propusese Stela.

Se auziră vaiete și urlete de jos. Cineva a mai tras un foc de armă. În aer, de data asta.

-Auzi, Ioana?

-Aud. Mi-e frică, mami! Tati n-o ajuns acasă?

-Nuuu. Și eu ar trebui să plec într-o oră. Habar n-am ce să fac.

-O să rămâi acasă cu mine, așa-i! ochii i se umplură de lacrimi. O strânse puternic la piept.

-Stai aici, încerc să sun la tati la lucru, vrei?

-Da. sigur. Tremura toată.

Luase telefonul acolo jos, unde erau și formase numărul spitalului. Telefonul amuțise.

-Nu răspunde nimeni. Nu aud nimic de dincolo.

-Și ce facem? Își apropie fața de cea a mamei.

-Încă nu știu. Știu doar că vreau să ajung la lucru, până nu termină tati tura, ce zici?

-Și cu mine ce faci? Unde mă lași?

-Vii cu mine!

Se schimbară amândouă în haine de stradă, fata scăpase de uniformă, mama își puse niște haine comode, peste care o să-și tragă halatul alb. Se gândi să cheme un taxi, poate că ar ajunge mai repede acolo și ar afla ce e cu Emil. Sunase la taxi. Era ocupat.

-Mami, mai încearcă o dată! Te rooog!

Mai așteptă câteva minute și sună din nou. În sfârșit poate avem noroc, medită. La celălalt capăt al firului suna, dar nimeni nu ridica receptorul. „Să mai încerc, oare, are rost?” Puse aparatul în furcă și așteptă.

-Hai, mami, ce facem? Nu mai pot, mi-e frică!

-Lasă-mă să gândesc puțin!

-Bine, bine!

Puse mână pe receptor și mai încercă o dată. Acum suna din nou liber. „Poate, poate”, o licărire se aprinse în ochii ei.

-Alo, da, dispeceratul taxi, cu ce vă pot ajuta? Se auzi o voce stridentă la celălalt capăt al firului.

-Bună ziua, aș vrea, vă rog, o mașină care să mă ducă la Spitalul Județean!

-Imediat!

Speranța pătrunse în sufletul ei, după o dimineață cruntă. „Hai o dată, hai”, gândul ei era acolo la Emil. Între timp o rafală de împușcături le furase speranța. Convorbirea se întrerupse. Când auzi tonul nu-i venea să creadă. Reluă apelul.

-Alo! Mă auziți? Aproape că-și pierduse vocea.

-Da. Mai sunteți pe fir?

-Da. Sigur. Se auzi un hârșâit din depărtare și vocea era sacadată.

-Indicativ 12 ajunge în cinci minute.

-Mulțumesc! Închise. „Slavă Domnului!”

Au coborât la parter, dar nu au deschis poarta. Au așteptat să vadă mașina galbenă parcată în fața porții. Acum nu mai era cale de întoarcere. Când mașina galbenă, care avea să le ducă la destinație a tras în fața porții, în grabă, s-au împiedicat de un trup. Era așezat de-a curmezișul, cu fața în jos. Nu se putu abține se uite. Îl întoarse și rămase fără cuvinte.

-Nea Fane! îngăima Ioana. Offf, mami, ce ne facem?

-Stai să văd, dacă mai are puls! Atunci știm ce avem de făcut. Puse degetul mijlociu și arătătorul mâinii drepte pe carotidă. Viața îl părăsise. Își aminti cum îl avertizase să nu plece nicăieri. Dar, el fusese prea conștiincios.

-Hai, că ajungem la spital și anunțăm de acolo pe Maria. Când Ioana era mai mică, Maria

s-a mai ocupat de ea. O ducea și aducea de la grădiniță, când Stela era prea ocupată cu turele ei sau dacă zăbovea prea mult pe drum, se mai juca cu ea și îi și dădea să mănânce.

-Stai mami, că fug eu până sus! Tu du-te la mașină!

-Nu te las singură! Mai așteaptă și ală puțin după noi.

Ioana fugi până la etajul unu să-i spună lui tanti Maria că nea Fane nu mai e. Se întoarse gâfâind și-i spuse mamei că nu a deschis ușa. „I-o fii fiind frică și ei”. Frică de ce va urma, de ziua de mâine, de focul care-ți străpunge corpul și te pierzi în neant.

Urcară în grabă în mașină. Taximetristul, un tip brunet, cu părul creț, în jur de cincizeci de ani apăsă pedala de accelerație cât putu de tare și dispăru din piață împreună cu ele. După ce o luară la dreapta spre strada Horia, i se adresă Stelei:

-Cât e de grav ce-i în piață? spuse cu glasul sugrumat.

-Destul de grav. Au tras focuri de armă și au omorât pe câțiva. Și vecinul de sub noi a sfârșit așa. O s-o sun pe soția lui când ajung la spital. „Nu i-a deschis Ioanei. S-o fi închis în vreo cameră. Fane avea cheie.”

-Aveți idee cine trage? bătea darabana pe volan.

-Bănuiesc că armata, ei au pistoale.

-O fi de rău!

-Poate o fi de bine! Nu vedeți ce-i peste tot.

-Așteptăm să vedem, ce putem face altceva.

Era periculos să-ți dai cu părerea, nu știai cine mai ascultă convorbirea. Se făcuse liniște în mașină.

-Așa-i, hai c-am ajuns!

-10 Lei face drumul.

      Plăti, o luă pe Ioana de mână și plecară în grabă de lângă mașină.

-O să stai în vestiar. Poate vine vreo colegă pe-acolo să-ți țină de urât. Eu mă schimb și merg să-l caut pe tati.

-Bine, spuse copila și lăsă capul în pământ.

Vestiarul, o încăpere prost iluminată, de-un bec suspendat într-o gaură nefinisată în tavan înconjurat de-un grilaj metalic, care avea rolul unui abajur, o masă acoperită de-o față de masă verde, decolorată de prea multe spălări și resturi de pete de nechezol, muștar sau sos de roșii devenite palide, dar care au pătruns țesătura, cu patru dulapuri de fier, gri-cenușii, care se închideau sau nu, cu pereții fără mobilier, unde se zărea până la un metru de la sol, vopseaua de ulei galben-gri, care se scorojise sau se desprinsese complet de pe ziduri și dunga roșie, care o separase de restul peretelui până în plafonul cu pete negre pe la colțuri. De altfel, întreg spitalul era cuprins de-o atmosferă gri, întunecată și prăfuită. Ioana păstra în fișetul metalic al mamei o carte de colorat, niște creioane, un caiet de matematică și o carte. Dacă rămânea singură avea ce să facă.

Coborî la ambulanță să-l găsească pe Emil. În afară de vreo doi pacienți hipertensivi și unul suspect de apendicită, sala era goală. Vreo două asistente se învârteau după ei și-o infirmieră mătura de zor linoleumul verde, cu dungi negre de la atâtea cărucioare care căraseră oameni îngenuncheați de boli.

-L-ați văzut cumva pe doctorul Emil Popsici? Întrebă.

Vorbise pereților. O porni înspre curte, poate are treabă acolo, altceva nu-i veni să facă. Curtea era goală. „Oare unde ar putea fi?” Nu-i venea să-și creadă ochilor. Mai avea o șansă, vestiarul. „Poate că se întinsese puțin să se odihnească după nouăsprezece ore de muncă?” Bătu la ușă. Se uită pe gaura cheii să vadă dacă cheia era acolo. Era goală, deci nu era nimeni înăuntru.

***

Gânduri fără noimă îi circulau în cap cu viteza mașinilor de pe stradă. Îi șopteau despre trupuri, care sângerează sau sunt arse și despre viața care se schimbă, în rău sau în bine, despre timpul care poate le va rezolva pe toate. Urcase pe secția unde avea serviciul. Medicul șef, chiar căuta o asistentă:

-Hai repede, Stela! Avem un pacient cu arsură de gradul trei.

-Vin acuma! Își luă boneta și masca și-l urmă în sala de operație.

În timp ce-l asista pe doctor își aminti că Emil îi spusese o dată despre ceva ce doar ea ar trebui să știe.         „Poate o fi asta?” Avea destulă experiență ca să se poată gândi și la alte lucruri. Se mai liniști puțin. Avea să ajungă acasă într-o oră.

Începuse să caute frenetic peste tot, în sertare, în șifonier, în bucătărie, pe sub cutiile cu făină și zahăr. Nimic. Se duse la Ioana, care era la biroul ei. Încerca să citească ceva.

-Ție ți-a spus tati ceva? O întrebă pe Ioana, care nu putea să-și ridice ochii de pe cartea pe care o ținea în față.

-Ce să-mi spună?

-Nu știu! Poate că ți-a zis ție ceva că tu ești copil. Ești lumina ochilor noștri.

-Nu mi-a zis nimic, adică nu în ultimele zile.

-Dar, când ți-a zis ceva?

-Nu mi-a zis nimic, răspunse sec. Se învârtea dintr-o cameră în alta, din cameră în bucătărie, traversase holul de două ori. Nimic. Dintr-o dată, ca la un semn o porni spre măsuța telefonului. Zărise o hârtie cu colțurile îndoite, pitită sub cartea de telefon. Aproape c-o sfâșiase, când o scoase de acolo. O coală cu un scris aproape indescifrabil anunța inevitabilul:

            „ Iubitele mele,

Când o să găsiți această scrisoare, eu voi fi deja departe. Acum am sufletul încărcat, dar când voi fi în siguranță o să vă sun și o să vedem cum facem mai departe. Abia aștept să ne reunim într-o lume mai liberă.

Vă îmbrățișez cu căldură, Emil “

---