Digestia lumii

Timp de lectură aprox 13 minute

Am înțeles că asist la sfârșitul lumii în dimineața în care cerul, dintr-un albăstrui umed, a căpătat o textură bizară, cea a unei vânătăi vechi, o culoare amestecată de un verzui-violaceu bolnăvicios, acompaniat de norii care parcă nu mai pluteau, ci păreau practic să atârne, să atârne ca niște organe grele suspendate de fire chirurgicale invizibile, care coboară încet și sigur spre oraș, presându-l. Iar oamenii de pe stradă, ca să nu mai vorbim de oamenii de pe stradă, cu toții mergeau cu capetele în jos, într-o lentoare atipică, ca și cum primiseră o instrucțiune pe care eu nu o primisem și care le dicta resemnarea sincronizată și universală. Priveam de la fereastra apartamentului meu de la etajul zece și aveam senzația că sunt singurul care observă această schimbare de consistență a lumii, faptul că umbrele parcă nu mai cădeau corect, că se adunau sub obiecte ca niște lichide negre, care vibrau ușor, de parcă ar fi avut puls, iar în minte creștea o presimțire densă, convingerea că realitatea parcă intrase într-o altă fază, într-un proces chimic lent și ireversibil.

Primele semne nu au fost catastrofale, nu au fost explozive, nu au fost cutremurătoare, ci au fost mici nepotriviri, detalii care nu se mai aliniau cu firescul de altădată al lumii: clădirea de vizavi părea uneori mai îngustă, apoi își revenea la normal; semaforul din sensul giratoriu arăta simultan roșu și verde, dacă priveai din unghiuri diferite; câinii lătrau spre colțuri goale. Unul dintre ei s-a oprit brusc și m-a privit direct, atât de fix încât am simțit impulsul absurd de a verifica dacă nu cumva cineva este în spatele meu.

Am ieșit pe stradă dintr-un impuls pe care l-aș fi numit curiozitate dacă nu ar fi fost amestecat cu o teamă vâscoasă, iar sunetele orașului mi s-au părut anesteziate, ca și cum fiecare zgomot trecea printr-un strat gros de aer înainte să ajungă la urechile mele. Pașii oamenilor deveniseră moi, vocile lor aveau o rezonanță închisă, ca și cum ar fi avut o cutie în jurul capului. O femeie s-a oprit lângă mine, s-a uitat în sus spre același cer pe care îl vedeam și eu, a zâmbit larg și relaxat, iar apoi, cu o voce mult prea calmă, a spus „A început în sfârșit digestia”, după care și-a continuat drumul. M-a încercat aceeași senzație fizică pe care o ai când ți se blochează un os de pește în gât.

Digestie.

             Cuvântul acesta a început să capete greutate în momentul în care am pus cap la cap toate lucrurile – modul în care clădirile păreau ușor curbate spre centru, felul în care distanțele dintre ele se dilatau, de ce drumul până la magazin mi se părea mai lung în unele momente și mai scurt în altele. De ce oamenii din jurul meu păreau din ce în ce mai absenți, ca și cum o parte din ei fusese deja mestecată. În zilele următoare, disparițiile au început discret: un vânzător de la magazinul din colț pe care nu-l mai întâlneam, vecina, șoferul din autobuzul extravilan, iar explicațiile circulau cu o lejeritate absurdă, de-a dreptul absurdă: delegații, concedii, mutări bruște, deși telefoanele celor dispăruți sunai în gol prin apartamentele încuiate, iar în frigider mâncarea era devorată, în forme circulare, de tot felul de mucegaiuri. Am început să verific clanțele vecinilor, fără să-mi dau seama când am dezvoltat acest obicei. Le atingeam doar cu vârful degetelor, ca să văd dacă sunt calde.

             Am început să notez totul într-un caiet, fiindcă simțeam că memoria începe să îmi joace tot felul de feste, că anumite ore și intervale ale zilei se șterg, că unele dimineți sar direct în după-amiezi, iar într-o seară am recitit ce am scris cu o zi înainte și am găsit pagini întregi în care am scriam despre sunete pe care nu mi le aminteam: trosnete umede în pereți, suspine lungi venite de pe țevile din baie, bătăi ritmice în perete, grupate mereu câte trei. Poc-poc-poc. Pauză. Poc-poc-poc. Într-o noapte, m-am trezit cu senzația clară că apartamentul în care stau se clatină ca la un cutremur și că spațiul din camera mea alunecă milimetri spre un punct din colțul acesteia. Am încercat să țin masa cu ambele mâini, convins că dacă o scap totul va începe să curgă în urma ei. Simțeam același ghem în stomac pe care îl ai la coborârea bruscă a liftului în care te afli. Atunci am auzit pentru prima dată...

             Mestecatul.

             Un sunet care te copleșea, un sunet difuz care te înconjura de peste tot și de nicăieri, un ritm lent, umed, ca și cum mase uriașe de materie ar fi fost presate și ar fi pocnit sub această presiune. Iar între ciclurile zgomotoase se strecura un fel de gâlgâit adânc care rezona prin podea, prin oasele mele și prin aer. Am ieșit pe balcon și am văzut că la marginea periferiei mele vizuale clădirile nu se mai terminau în linie dreaptă, ci într-o curbură descendentă, ca și cum ar fi urmat conturul interior al unei cuve gigantice, iar deasupra acelei zone plutea o ceață groasă, lăptoasă, în care nu puteai ghici nicio urmă de lumină. Am avut impulsul absurd de a sări, doar ca să verific dacă partea de jos mai există. Totuși, mi s-a părut că nimeni nu observă aceleași lucruri... Oamenii continuau să-și vadă de drumuri, într-adevăr din ce în ce mai puțini, din ce în ce mai tăcuți, și uneori vedeam cum unii se opresc din mers pentru câteva secunde, cu capul ușor înclinat, iar apoi aprobă din el și continuau să meargă, de parcă ar fi ascultat niște instrucțiuni transmise direct înăuntrul lor.

             Am început să am vise recurente în care orașul era transparent, iar dincolo de el se vedeau pereți rozalii, musculoși, care se contractau lent, pereți striați de vene groase prin care curgea un fel de lumină vâscoasă, tulbure. De fiecare dată când mă trezeam din acest vis, aveam pe limbă un gust acru. Într-o dimineață, am observat că blocul de vizavi lipsește. De fapt, nu știu dacă lipsea cu adevărat, pentru că era înlocuit de o ceață groasă, ca și cum cineva ar fi trecut cu guma de șters peste un desen care nu i-a ieșit cum trebuie. Oamenii din jur nu păreau șocați, ci ocoleau firesc zona, ca și cum acolo ar fi fost dintotdeauna un șantier abandonat. Atunci am înțeles că procesul avansa și faptul că digestia realității are în spate funcții și mecanisme prin care ceva sau cineva  se hrănea din structura lumii și separa probabil ce poate fi absorbit și asimilat de materialul rezidual.

             Am început să simt că sunt urmărit în permanență. O atenție constantă, clinică, ca și cum eram evaluat și analizat pentru consistență, iar această senzație m-a pus în gardă. O stare de alertă epuizantă care mă făcea să verific mereu contururile lucrurile, să-mi pipăi brațele pentru confirma duritatea lor, să-mi mușc mâna pentru a verifica durerea. Într-o seară, oglinda din baie mi s-a părut că reflectă imaginea cu o fracțiune de secundă întârziere, că mișcările îmi rămân în urmă, că practic nu mai imită cu exactitate ceea ce fac eu. Am acoperit-o imediat și nu m-am mai uitat în ea din acel moment. Însă am început să văd suprafețe lucioase bombându-se subtil, ca niște membrane uterine sub presiune, iar uneori, sub ele, siluete alungite se mișcau lent de parcă înotau printr-un fluid dens.

             Amestecul.

Când au dispărut sunetele păsărilor, am știut că procesul se apropie de final, fiindcă liniștea din oraș căpătase o calitate totală, rotundă. Într-o zi am ieșit pe stradă și am văzut oameni nemișcați, care priveau în sus, cu gurile ușor deschise. Din cer coborau filamente translucide, fire subțiri de ceață care le atingeau fețele și le penetrau gurile și nările. Niciun fel de rezistență din partea lor.  Când unul dintre acele filamente s-a apropiat de mine, am simțit un miros dulceag, fermentat, și un val de amintiri mi-a acaparat mintea, scene din copilărie, fețe uitate, rușini, bucurii, toate amestecate ca ingredientele într-un blender cosmic. Filamentul s-a apropiat de buzele mele și a început să tremure ca o antenă, iar în spatele capului am simțit un halou de lumină rece, chirurgicală. Am simțit că acea lumină mă pătrunde precum o mână care răscolește într-un sertar plin cu de toate: atunci am înțeles că faza amestecului presupune destrămarea ordinii interioare, ruinarea secvenței vieții și trecerea noastră printr-o centrifugă care, la sfârșit, separă amintirile de „ce ar fi fost dacă”.

Am reușit să plec înapoi în apartament cu pași rigizi, de parcă aș fi fugit din propriul corp, și în timp ce urmam scările blocului fiecare treaptă părea să aibă altă înălțime, un capriciu geometric, iar în urechi îmi pulsa sunetul pe care îl face o lingură cu care amesteci ceva gros într-o oală, un sunet lipicios care avea consistență aproape fizică. În apartament, pereții miroseau a umezeală veche, însă peste acest miros se așeza un parfum dulceag, ca de fructe prea coapte, iar aerul părea mai dens și încărcat de particule care mi se lipeau de limbă și îmi lăsau un gust amărui de pastile. M-am gândit că acesta este semnul următoarei etape...

Digestia.

Nu am simțit nicio durere, ci o obscură căldură în abdomen. Lumina din exterior, pe măsură ce devenea tot mai verzuie, pe măsură ce se contracta și încovoia, îmi ardea ochii. În cap mi se succedau idei bizare, fragmentate, în care cuvintele se mâncau unele pe celelalte înainte de a se termina, iar când încercam să-mi aduc aminte numele meu întreg, îl găseam incomplet, ca și cum cineva ar fi mușcat din el. De pe hol se auzeau uneori pași oprindu-se în fața ușii mele, iar apoi plecând. Când îmi lipeam urechea de lemnul ușii, nu auzeam decât freamătul umed al salivei care se mișcă în cavitatea uriașă a gurii universului. Când am mers la chiuvetă să beau apă, jetul a ieșit lent și vâscos, dar continua să fie transparent. Când am luat o gură, am simțit o ușoară arsură pe gât, iar în acel moment m-a lovit certitudinea: începuse secreția, începuse dizolvarea legăturilor dintre lucruri, a ramificațiilor care dau logică universului acesta.

Pe parcursul zilelor următoare, digestia a luat forma unei presiuni constante, ca o mână uriașă care mă frământa, iar realitatea făcea același lucru cu mine pe care îl făcea și orașului: îmi despica experiențele, le cataliza, le înmuia, la reducea la o pastă mai ușor de înghițit. Îmi amintesc că am încercat să citesc dintr-o carte, însă la fiecare rând literele își schimbau ușor forma, cuvintele se deformau în altele, propozițiile să încolăceau precum niște viermi, iar în acel haos am simțit o rușine ciudată, ca și cum eram incapabil să țin laolaltă ceea ce, cu o săptămână înainte, ar fi fost banal. Sunetele din oraș dispăruseră aproape complet, însă se auzea uneori, prin țevi, acel ritm de trei bătăi, urmat de un gâlgâit profund... Ceva care pare că s-ar fi hrănit... Ceva ce semăna foarte fidel cu...

Absorbția.

             Am simțit fizic un gol în piept, o ușurare suspectă, am simțit cum o parte din frică nu mai exista. Și nu pentru că aș fi devenit deodată mai curajos, ci pentru că însăși frica fusese extrasă și catabolizată drept nutrient. Odată cu frica, au început să dispară și alte straturi ale lumii: rușinea și nostalgia, tendința de a compara trecutul cu prezentul. Totul a devenit steril. Când am încercat să-mi amintesc de o persoană dragă, imaginea îmi venea în minte fără niciun fel de emoție, fără căldură, ca o fotografie într-un dosar vechi. Când spuneam în gând „Mi-e dor”, cuvintele aveau aceeași greutate ca și „Îmi lipsește o cheie”. Totul era o simplă constatare. Am început să observ că lucrurile din jurul meu se subțiază, ca și cum ar fi fost progresiv consumate, iar în urma lor nu mai rămânea decât o carcasă. Simțeam cum ceva mă scanează din interior, o limbă uriașă care căuta parcă să găsească doar ce merită păstrat. Să absoarbă doar ce merită absorbit. Eram pregătit pentru următoarea etapă.

             Excreția.

             Sfârșitul a început când am realizat că nu mai pot ține minte chipul meu fără să mă gândesc la un alt chip, unul străin, suprapus, ca și cum identitatea mea fusese amestecată cu cea a reziduurilor colective. Orașul arăta curat, prea curat, străzile erau libere, ca și cum cineva ar fi șters tot ce indica trecerea oamenilor. În acea atmosferă sterilă, am simțit brusc o senzație violentă de greață, un val care mi-a urcat din stomac în gât, iar corpul meu a reacționat: m-am aplecat și am vomitat. Ce a ieșit din mine semăna cu o pastă cenușie, lucioasă, plină de fragmente minuscule care scânteiau, iar în acea masă am recunoscut, cu oroare, bucăți de imagini, scene, momente, nume, mirosuri, toate reduse la o simplă pulpă verzuie, toate aruncate afară sub formă de deșeuri. Mirosul era insuportabil.

             În acea zi, cerul a coborât și mai mult, filamentele translucide au devenit mai groase, iar în aer plutea un foșnet ciudat. Într-un colț al camerei, acolo unde mi s-a părut dintotdeauna că spațiul din jurul meu se înclină, s-a format o pată densă de întuneric, ca o gură fără buze, iar din ea venea un miros de canalizare amestecat cu aftershave, care îmi confirma certitudinea că transcendența trecuse întâi prin stomac. M-am apropiat fără să vreau, atras de reflexul finalului, iar când am privit spre acea pată am văzut un mușchi umed, strălucitor și cu striații bogate. Atunci am înțeles că ceea ce rămâne după digestie, ceea ce se excretă nu se aruncă la coș, ci se depune undeva, se compactează, se transformă în altceva. Se transformă în marele produs final al universului, într-o crustă pe care poate se va clădi o nouă civilizație fundamental digestivă, iar eu, martorul, eu, ultimul om, rămân încă suficient de puternic încât să percep tranziția, să simt mirosul, să aud mestecatul, să-mi recunosc propria greață ca pe un ultim gest omenesc dintr-o lume care tocmai își evacuează resturile. Martor al acestei grandioase eliminări, stăteam în fața unei pete care mirosea a canalizare și a parfum ieftin, convins fiind că asist la un proces perfect de metamorfoză și că eu eram cel care dă tonul unei noi lumi. Unui nou început. Am mers la baie și am tras apa...

             Deodată, afară s-a dezlănțuit o furtună de căcat. Marea și binecuvântata evacuare, așadar. Marele bilanț al existenței omenești – triumful intestinului asupra materiei.

Andrei Cioata

Îmi place să scriu și cred că literatura poate lua forme dintre cele mai spectaculoase și neașteptate, și mai cred că literatura îți permite absolut orice. Mai puțin să îți plătești facturile de pe urma ei. În rest, sunt foarte curios dacă Anne Carson va lua cândva Nobelul sau nu.