Mingea

Autor: Laura Oancea

Timp de lectură aprox 25 minute

De obicei când aud români la nemți în gară nu prea e un semn bun, dar acum nu simt așa. O ceață groasă prin care circulă vag vocile lor, mă face să mă gândesc că poate am doar eu niște frici neîntemeiate, ca o ceață pe creier. Altfel, ai zice că nu e nimeni pe aici, mai ales că peronul din Flensburg a stat gol până acum mai mult de o oră. Lumea începe să caște, atât aud. Și pe mine căscând la rândul meu așa tare de parcă căscam la propria viață. În sfârșit a ajuns și trenul care urmează să traverseze Danemarca și face 5 ore până în capătul peninsulei, la Frederikshavn. Românii se suie în tren și eu după ei. Intră în vorbă unii cu alții și mă trezesc și eu întrebând dacă sigur ăsta e trenul bun. Mi-au zis și ei zâmbind că speră ca ăsta să fie.

Păreau foarte dezorientați, iar un bărbat cu față de turc, nedormit, cu ochii cam umflați și roșii, îmbrăcat numai în haine de firmă sport, cu un fes ponosit pe cap și fără vreun bagaj, se bagă și el în seamă, zice mirat ceva ce nu prea înțeleg, ceva cum că ia uite că suntem mai mulți români în tren, și rămâne în urmă cu restul românilor. Eu înaintez spre un loc mai spațios. Vorbește și bărbatul ăsta cu ochii bulbucați română și îi întreabă pe ceilalți doi bărbați încotro și cu ce treabă. Mintea îmi e în altă parte, însă înțeleg din discuția lor că cei doi nu au bilet. Bărbatul mic cu fes le zice că încearcă el să îi ajute când vine nașu și încep să vorbească despre muncă, bărbații dau de înțeles că de ceva vreme caută un nou loc de muncă, se plâng de condițiile de lucru, de lipsa banilor, cu o resemnare care mă revoltă și întristează, așa că încerc să alung gândul.

Totuși, mă sperii auzind dintr-o dată cum bărbatul cu fes protestează pe un ton vehement împotriva resemnării lor, zice ceva de sclavie, cum suntem toți tratați ca niște sclavi. Mintea mea deja nu mai umblă pe unde vrea, toată atenția merge spre omul ăsta, picat parcă de nicăieri fix aici. Nu asta caut și eu? Să mă eliberez de sclavie? Bărbații nu comentează nimic, dar el îi dă înainte cu sclavia modernă, cum a lucrat el pentru Amazon, își băteau joc de el, suedezii l-au bătut într-un tren că nu avea bilet, dar de când cu Danemarca, total altă treabă, omul e om și atât. Aud că nu garantează că nașul danez o să fie super înțelegător, dar insistă să încerce să îi ajute pe cei doi. În mână flutură în timp ce gesticulează o foaie mică boțită, puțin murdară, făcută aproape evantai. Ochii îmi fug numai la foaia aia, nu știu de ce, e ca o ancoră pentru mine, chiar și așa ca vai de ea, cum arată acum. Continuă omul ăsta mic să zică cum și-a luat o mulțime de lovituri în cap, dar el a fost puternic și a rezistat, pierde foaia pe sub masă, o ridică nepăsător, apoi continuă și povestește cum i-a curs sânge, cum pe el nu o să reușească să-l stârpească nimeni, că el e un om liber, că nu îi poate lua nimeni puterea. Simt deja un disconfort de la cum povestește în detaliu toate astea și cum i-au pus copci și mi se strânge stomacul. Și nici nu prea văd cu ochi buni ideea de a-i ajuta pe cei doi să călătorească fără bilet.

Acum vine și controlorul. Într-o engleză chiar bună bărbatul cu fes explică că el are adresă în Danemarca, lucrează acolo, arată foaia evantai care îmi redă speranța într-o oarecare ordine și siguranță, și controlorul spune sec că nu îi poate ajuta pe cei doi, că trebuia să fi cumpărat bilet din gară, înainte de a se urca în tren. Cei doi se ridică și dau să plece iritați și nemulțumiți și celălalt le zice că măcar a încercat, dar atât s-a putut. E un om bun, mă gândesc, cine știe prin ce o fi trecut și el, iar ăștia nici măcar nu îi mulțumesc.

Stă câteva secunde, aud cum se foiește pe scaun, închid ochii puțin, îi deschid și mă trezesc că apare pe scaunul din fața mea:

-V-am auzit că vorbiți română, pot să stau și eu aici, nu? Nu vă deranjez, sper, dar am auzit că vorbiți română…

-Sigur că nu, răspund eu mirată că chiar nu sunt deranjată, omul arăta destul de obosit și șifonat, cu puchini mari la ochi, dar cu unghiile curate și îngrijite, îmbrăcat cam subțire pentru început de martie, și vorbea cam tare în timp ce restul oamenilor păstrau o liniște perfectă.

-Vin tocmai din România cu trenul, nu am închis un ochi. Să nu credeți că doamne ferește sau alte alea. Mă vedeți pe mine îmbrăcat mai așa, mai nebărbierit, neîngrijit, dar de obicei nu sunt așa, și doar am haine de calitate, nu sunt boschetar.

-A, dar nu am zis nimic legat de asta.

-Zic așa că lumea imediat, a, gata, ăsta e boschetar, ne fură, ne aia. Se uită lumea, doamnă, dar dumneavoastră sunteți altceva și să nu vă închipuiți că fac ceva, nu am eu treabă cu oamenii. Eu acum n-aș putea să pun mâna credeți? zice el punând mâna pe telefonul meu, luându-l, punându-l înapoi și tot așa. Pot să pun mâna, dar la ce bun? Aveți și dumneavoastră telefon, pun mâna imediat dar la ce bun? Sau două vrăjeli, două vorbe, că vă văd cum arătați, știți câte fete iau calea asta? Dar dumneavoastră aveți ceva, nu-mi dau seama… Unde trebuie să ajungeți? zice el în timp ce mâna mea dă să se îndrepte spre telefon, dar ceva mă face să mă răzgândesc la mijlocul drumului spre el. Acum că mă gândesc, uite așa ajungi să călătorești și fără bilet, că mna, bilete online, și asta nu mă face neapărat un om rău.

-Suedia.

-Aha, niște diavoli suedezii, o să vedeți. Au vrut să-mi ia puterea. Au crezut că mă pun la pământ. Eu m-am ridicat. Era să mor de atâtea ori. În cap mi-au dat, eu n-am cedat. La nemți la fel, peste tot am fost, par eu așa dar eu am văzut lumea asta, doamnă, nu e ce pare. O să vedeți. Par eu așa, dar am văzut lumea, am văzut prea multe.

-Nu știu ce păreți, dar de ce m-aș lua după aparențe?

-Vedeți? Dumneavoastră sunteți altfel, v-am zis de la început. Dar ce faceți în Suedia, dacă pot să vă întreb? Că păreți fată finuță, inteligentă. Dar puțin naivă, vă zic, nu vă supărați pe mine, sper.

-La studii. Interesant ce ziceți. De ce naivă? zic complet netulburată, gândindu-mă că doar nu am plecat de acasă ca să rămân la fel de naivă, lucruri grele mereu mi se întâmplă, cine știe câte mai apar, dar deja sunt zgomot de fundal, am timp destul să mă tulbur când se întâmplă, nu de pe acum.

-Vă simt. Eu simt, simt tot, lumea zice că sunt nebun, dar eu văd tot. Nu gândesc nimic, văd. Dacă vă zicea altul tot ce am zis eu, doamne, să vă fi vrut răul, lumea e rea, ăștia joacă imediat, nu se încurcă, dar eu de ce aș face asta?

-Nu ați face asta, spun eu hotărâtă uitându-mă fix în ochii lui.

Merge la intimidare sau ce face? Doar nu o să mă las nici eu mai prejos.

-Aș putea să vreau să vă văd ca pe o femeie, înțelegeți ce zic, să vreau altceva, dar dumneavoastră sunteți sora mea. Înseamnă să cedez puterea mea. Eu am scos femeile din viața mea, îmi iroseam sămânța, puterea mea, știți ce zic, sămânța mea, de bărbat. Într-una iroseam. Cum mă trezeam, țâșnea din mine. Arteziană. Nu râdeți. Așa mă trezeam dimineața. Și e simplu, Adam și Eva, că sigur la cum vă văd știți deja istoria, Eva de ce a ispitit? Eva ispitește. Dar am avut un vis, îmi iroseam peste tot sămânța, oriunde pășeam, știți ce înseamnă asta, că văd că vă uitați așa la mine, nu se mai oprea, ieșea din mine, vjuuuu, șuvoi peste tot, nu râdeți, a fost vis de la dumnezeu, să mă trezesc. Îmi cedam puterea mea, dumnezeu a zis ia-ți puterea înapoi. Și mi-am luat-o, de atunci nu mai am treabă cu femeile.

Mă sâcâie acest dumneavoastră și cum apasă când începe cu eu am dres eu am făcut, plus acest dumnezeu al lui, dar nici la per tu nu am nevoie să mă ia și nici altceva nu prea vreau să discut. Până unde poate ajunge? Chiar sunt curioasă. Sau poate e doar inerția dimineții. În capul meu traduc parcă tot ce zice dintr-o altă limbă pe care parcă o știu dar nu chiar, și asta mi se pare că îmi dă o oarecare siguranță.  Dar nu și când repetă întruna că cedează el puterea, se vede că a i-au dat în cap bine.

-Ați avut o revelație. Dumnezeu v-a vorbit, zic eu mirată că chiar cred întocmai ce spun. Totuși, la partea cu Eva v-aș contrazice cu mare plăcere.  Doar nu credeți că Eva e vinovată.. Ce v-au făcut femeile din viața dumneavoastră? Și bănuiesc că știți, că sunteți trecut prin viață deja, nu toate femeile sunt la fel.

-Vrăji, se ocupa cu vrăji. Magie, haideți că înțelegeți, treburi necurate. Doamne ferește, nu, că eu mă uit la dumneavoastră, sunteți altceva, nu semănați. Dar asta ce am avut-o eu, vă zic, mie mi-a fost milă de ea, a dormit la mine în mașină, am împărțit pâinea mea cu ea. Mi-a fost milă, prostituată, săracă lipită. Prost am fost, am cedat puterea mea.

-Adică, ce a făcut?

-Păi nu mai venea, doar cerea bani, azi una, mâine mai mult și tot așa… Dar nu mi-ați zis ce studiați. Și ce munciți?

-Nu muncesc. Studiez literatură.

-Păi și bani? Păi și ce vreți să faceți?

-Am bursă. Să fiu liberă, zic eu puțin frustrată că nu am deschis subiectul și despre astrologie sau tarot. Am zis să mai aștept puțin, să nu-l agit din prima.

-Foarte bine, să nu credeți că întreb că cine știe ce urmăresc sau doamne ferește. Dumnezeu mi-e martor. Dumneavoastră sunteți un om bun, se vede, eu iubesc oamenii, toți suntem frați. Vă văd ca pe sora mea. Sunteți sora mea. Dar pe cei care mă vor jos nu îi las, nu mai răspund de mine, cu dumneavoastră nu am treabă. Întorc mâna mea împotriva lor. dumnezeu știe, îi stârpesc, ei zic că-s nebun, eu ascult ce îmi zice dumnezeu.

-Știu deja asta, păreți un om bun și inteligent și înțeleg că vreți să vă răzbunați, dar asta nu e o alt fel de irosire a puterii? De ce v-ar pune dumnezeu să vă răzbunați? Și de ce ați vrea să fiți rău ca el? și mă uit serios și țintă în ochii lui parcă vrând să arăt cine domină de fapt discuția.

-Știam că sunteți finuță așa de fel, v-am mirosit. Dar lumea e rea, nu e ce pare. Nici dumnezeu nu e. E rău, rău. E crud. Nu se încurcă.

-De ce e așa? Și de ce să fiți ca el? Nu pricep.

-Vă zic, sunteți naivă așa de fel, aveți mare grijă. Nu e ceea ce pare.

-Dar nu mi-ați zis de ce e așa.

-El testează puterea. Cel mai bine e să vedeți dumneavoastră, fiecare cu ochii lui, eu vă vreau binele că vă văd mai așa. V-am scanat, eu văd oamenii.

-Nu mă îndoiesc. Dar dacă vă tot testați puterea între voi așa, o să băltim cu toții în sânge. Asta vreți?

Ideea că omul ăsta din fața mea parcă aduce cu un personaj, dar despre care nu am citit niciodată nimic, e prea tentant.

-Atâta zic, lui dumnezeu nu îi place omul moale, bleg.

-Dar nici ăștia cruzi.

-Sora mea, nu eu sunt crud. Dumnezeu e crud, dar nu el e crud, nu înțelegeți, e simplu. Nu întorc decât ce primesc. Cum arată lumea? Ia, ziceți mie! Lumea e moale, lumea nu întoarce nimic înapoi. Întoarce spatele, nu obrazul. De aia lumea e și mai crudă, că vede spatele. Și pe la spate înjunghie. Legea junglei pentru că lumea întoarce spatele. Toți stau cu spatele, nu e mișcare deloc, nu merge de vorbă bună. Dupaia începe și lumea să vadă cu ochii ei că nu mai merge nici cu ho, nici cu bătaia, și apare altceva, altă lume, altă ordine, zice el vizibil epuizat. Dar mai avem mult până acolo. Acum dumnezeu e crud pentru că suntem proști. Am cedat puterea, suntem sclavi. Nu există milă la așa ceva. Vă arăt ce am citit pe telefon, dacă nu mă credeți, zice el firesc și ia telefonul meu în mână, îl ține puțin, după care îl lasă jos în fața lui, la fel de firesc. Dar știți ce zic, sora mea, că vedeți și dumneavoastră cum merge lumea.

-Da, știu, zic eu și nici nu mă agit să iau telefonul din fața lui.

Ceva îmi zice că omul ăsta urăște poate atât de mult tehnologia că nici să o fure să o vândă nu are chef, sau poate asta e doar în capul meu. În rest chiar nu mă îndoiesc de tot ce pot traduce sub omul ăsta și sub dumnezeul lui, doar că simt că direcția discuției nu prea mai are cum să fie bună, sau conform așteptărilor mele. Acum vorbește pe un ton și mai ridicat ca înainte, cei câțiva pasageri încep să se uite la noi și la mâinile lui marcând prea mult teritoriu în aer, dar mi-e prea somn să încerc să mai controlez ceva la ora asta. Îmi retrag subtil telefonul și mă uit la ceas. Îi zic că trece repede timpul vorbind așa cu el și se luminează instant la față. Nu aș zice, totuși, că e sclintit complet. Sau nu mi-e pur și simplu frică de el. De ce mi-ar fi? Am și eu un cap, trebuie pus la treabă. Mda, acum mi-e frică tocmai pentru că pare să nu-mi fie frică. Totuși, nu are un telefon la el, decât foaia asta albă boțită care acum atârnă în aer de mâna lui în mod paradoxal în semn de pace. Nu are ce să-mi ia, pentru că nu am nimic de pierdut, pentru că nu dețin nimic. Asta am decis înainte de a pleca din România și a o lua de la zero. Am vândut tot, nu suport obiectele să-mi dicteze viața, iar dacă aș rămâne fără telefon, asta e ceva care mai mult mă face curioasă să văd cum reacționez decât să mă panicheze, chit că până și biletele sunt digitale și asta poate fi o problemă, dacă mai vreau să și ajung în Suedia. Până și ca să plătesc am nevoie de telefon.  Hmm… Dar nu am zis tot eu, când am ieșit pe ușă, că iau și eu totul așa cum vine? Poate eram doar apatică, dar ce să și faci? O viață în care nu prea se mai întâmplă nimic interesant, în care psihologul, tarotul și astrologia îți rezolvă sau te împacă cu micile probleme și melodrame pe care le faci din țânțar armăsar, asta nu e viață. În care toate spiritualitățile și metodele de reconectare încercate nu au unde să fie aplicate. Te duci în retreat și te întorci în același loc, la același birou. Pentru că afli cum ești, de ce ești, dar nu cum și de ce trebuie să ajungi unde trebuie să ajungi. Când tu vrei să scapi de birou, de clădire, de oraș. De la un punct încolo nu te mai miră cunoașterea de genul ăsta, ca într-o bulă. Trebuie ceva mai mult, mai palpitant, mai visceral sau o minune nouă. Ceva dincolo de toate. Pentru care să te agiți. Ți se stafidesc și simțurile stând așa în apatie. Sau poate să fiu atât de plictisită să caut singură să-mi complic viața cu probleme noi? Mi s-a reproșat, că de ce Suedia, e vreo miere acolo, nu puteam mai aproape de casă, nu mă gândesc și la familie, prieteni, sunt doar pentru mine, așa, egoistă, de prea bine fac așa? Dar dacă rămâi și nu crești, cum ești? Și unde să rămân? Tot în bloc, tot la birou?

Trebuie să mă gândesc și la mine, atâta știu, înainte era despre alții. Iar asta nu are cum să complice inutil. Doar să ajung o dată în Suedia. Și chiar și așa, ce, nu aș mai ajunge eu în Suedia fără telefon? Am trecut eu prin altele mai nasoale de atât. De asta mi-e parcă și lene să mă panichez dinainte. În același timp ceva din mine vrea să-l confrunte pe bărbatul ăsta mândru. Să-i zică că ceva nu e așa cum crede el, deși nu e clar deloc ce ar putea fi altfel și asta abia mă face să-mi dau seama că poate mi-e frică, dar mintea mea încearcă să raționalizeze tot, culmea, ca să nu-mi mai fie frică. La o adică, imediat îmi vine să mă smiorcăi dacă se întâmplă să nu am net, chit că îi dau bice înainte și mă descurc, darămite dacă aș rămâne fără telefon... Și ce fel de putere te mai ajută într-o astfel de situație? Poate tocmai asta, să nu-ți arăți mintea slabă. Să vezi studiul de caz din fața ta și pe tine în stare să-l tratezi ca atare. Plus că oamenilor, fie ei oricât de răi, nu le place să li se acorde importanță? Sau să fie văzuți ca oameni buni? Mda, sper…

-Cine v-a vrut cel mai mare rău? mă trezesc eu să deschid gura.

-Familia mea doamnă, frații mei adevărați, m-au izgonit, mai ales soră-mea, e rea, e vrăjitoare, face treburi necurate. Toți au fost împotriva mea. M-au dat afară, m-au vrut numai în noroi. De aia am plecat de acolo, am plecat de alaltăieri, dar nu mă doboară ei pe mine, nu mai am treabă eu cu ei. Eu sunt puternic! M-am ridicat.

-Vă e frică de vrăji dacă credeți în dumnezeu?

-Există, doamnă, lucruri rele, diavolul, dumnezeu te lasă pe tine să vezi, dar e și el rău. Dacă nu vrei să vezi, nu vezi, dar se fac vrăji grele, nu mai e omul om. Am pățit, dar nu m-au doborât, dumnezeu mi-a zis să deschid ochii, să nu cedez puterea.

Iarăși cu cedatul lui, aoleu, mă gândesc. Dacă nu ar fi drumul ăsta lung, parcă ideea de a coborî la prima m-ar tenta.

-Sunteți predicator? nu știu ce-mi vine să zic asta.

-Cam așa ceva, am ajuns și până la Roma, mi-au zis că sunt nebun, m-au dat afară în șuturi. M-am luptat, m-au îmbrâncit pe scări. Le-am zis că nu e chiar așa ce cred ei și ce fac ei, ei sunt mâna diavolului. Dumnezeu mi-a zis du-te și spune-le, nu vor decât să-ți ia puterea. Ei nu știu ce vorbesc, sunt orbiți, lacomi.

Începe să gesticuleze din mâini de parcă ar lovi în aer dușmani imaginari, ți se face și frică când te uiți, să nu-i scape vreuna direct în fața ta, ochii i se bulbucă și mai tare, zici că sunt plini de sânge pe dedesubt care abia așteaptă să țâșnească. Simt deja că mi se termină răbdarea, dar îmi amintește tot mai mult de mingile alea scăpate de sub control într-o cameră plină cu copii, și încerc să fac abstracție:

-Dar considerați că dumnezeu are nevoie să se contrazică cu alții? Că are ceva de demonstrat? Parcă nu l-aș vedea chiar așa de fraier.  Păreți un om care a citit, totuși, Biblia, zic eu forțând cât se poate de mult lucrurile și încercând să mă păstrez în logica lui.

-Eh, ați zis-o. E ceva cu dumneavoastră. Nu-mi dau seama.

-Eu cred că deja știți, dumneavoastră știți dinainte.

-Da, da, zice el neconvins și luându-și timp să se gândească. Nu e fraier, e rău! izbucnește el, Mi-e mi-a făcut mult rău. Prostituata cu vrăjile, ca să mă pună pe mine la încercare, să vadă el puterea mea. Și i-am arătat. Nu mă mai ating vrăjile. Și ce ziceți că studiați în Suedia? zice el schimbând brusc subiectul ca străfulgerat.

-Tarotul, zic eu.

-V-am zis! E ceva cu dumneavoastră! râde el înțelegător. Sunteți încă naivă. Nu e treabă cu așa ceva. Prostituata se ocupa cu așa ceva. Scorpion! Ăștia le place cel mai mult cu așa ceva. Sunt negri toți, au ceva în ochi. Întuneric. Unde a ajuns acum? Oamenii cedează puterea. Nu mă credeți, dar vă zic. Eu știu.

Iar simțeam că fac muncă de traducător. Naiba cu puterea lui cu tot. E totuși ceva aici și nu-mi dau seama. Apare în câteva secunde și controlorul nou, schimbat la următorul oraș, și îi spune agitatului din fața mea că trebuia să coboare la o stație mai devreme, dar data viitoare să fie mai atent. Bărbatul vede nedumerirea pe fața mea.

-Vedeți, nu mă dă nimeni jos. Danezii e altă nație. Românii mei m-au hulit. Mergem până la capăt, merg cu dumneavoastră până la următoarea, dupaia iau ceva și mă întorc, nu se întâmplă nimic, nu zice nimeni nimic, ăștia e altă nație.  Trebuia la stația aia, dar aia e. 

-Nu înțeleg, nu vă place asta cu tarotul, dar credeți în zodii. Nu vă cam contraziceți?

-Eh, sunt unele chestii, după ce treci prin viață vezi că unii sunt așa, alții altfel, ce zodie sunteți?

-Scorpion, râd eu ca să-l ațâț și mai tare.

-Doamne dumnezeule, ține-mă! se ridică el de pe scaun cu mâinile spre cer. Păi de-aia, de-aia, v-am zis. Aia e, o să vedeți cu ochii dumneavoastră, dar încă mai e timp să vă întoarceți din drum. Nu e treabă curată, zice el punându-și mâinile în cap.

-De ce nu e? zic eu uitându-mă la el deja ca un spectator la o piesă de teatru și mirându-mă câtă energie poate să aibă un om nedormit de două zile, nemâncat cine-știe de cât timp.

-Pentru că cedați puterea.

-Care putere? Nu cunoașterea e putere? aproape încep să țip și eu, că deja mă enervez.

Și-mi face semn cu degetul spre tâmpla lui resemnat. În definitiv, avea dreptate, la ce mai e bună mintea atunci? Totuși, ca să ajungi să dezvolți așa o minte, mai ai nevoie de niște cârje, nu?

-De ce păstrați astrologia? Biserica nu e de acord cu ea, revin eu.

-Avem soare pe cer? Lună, stele, planete?

-Da.

-Ei bun…Avem apă, pământ, aer, foc?

-Nu pricep.

-Avem deci.

-Da.

-Astea le-a făcut dumnezeu.

-Și tarotul e făcut din ele. Și ele de dumnezeu, și tot așa și deja nu mai are nimic niciun sens.

-La fel și intuiția, puterea omului adevărată, puterea dumneavoastră. Ea a fost prima! strigă el hotărât, cu degetul arătător ridicat în aer.

-Păi și atunci la ce folos și astrologia, dacă avem intuiție și cheia e la noi mereu, că nu mai pricep nimic…

Doamne, mi-am pus mintea cu nebunu…

-Aici aș zice ceva, dar mi-e că nu o să fiu înțeles.

-Ziceți ce vreți. Totuși, ca să știi cum să cunoști, să decodezi, să vezi tipare, ai nevoie de ambele, cunoașterea nu e lucru rău și nu e de ici de colo. De ce să le dai cunoaștere la fraieri dacă s-ar putea ca asta să îi întoarcă împotriva ta, corect? De aia nici nu credem că merităm să cunoaștem.

-Nu e lucru rău. Eu nici nu am zis că e lucru rău. Dar nu e treabă bună cu ele, nu mă înțelegeți…

-Așa? Cum vine asta? zic eu iritată că iar simțeam că trebuie să traduc ce spune.

-Când sunt doar ele nu mai e treabă. Uneori ce faci? Nu tu cărți, nici fereastră spre cer. Unde e puterea mea? Zac pe jos într-o cameră, m-au bătut baltă de sânge, suedezii nu se uită, dumnezeu cu fața întoarsă, îi pute, nu se uită, e rău, el nu se uită niciodată la tine dacă ești jos. Așteaptă să audă cum te ridici de la pământ gol, cu mâinile goale. Fără nimic. O să înțelegeți, sora mea, acum sunteți naivă, vă zic, cu iertare… Se vede că ați trăit fin, eu văd…

Afurisitul. Fără nimic! Are sens, nimic de zis. Totuși, nu mă pot abține să-l provoc. La o adică, dacă tot sunt sora lui, de ce nu?

-Și dacă nu v-ați fi ridicat? Doar nu era un eșec personal… Mintea e și ea manipulabilă, are prejudecăți, se crede mândră, are idei vechi care nu mai funcționează. Credeți că mintea e liberă și pură?  De câte ori nu v-ați răzgândit în viața asta și a fost mai bine, deși credeați că știți tot?

-Eu înțeleg și ce ziceți, sora mea, așa e, sora mea, nu contrazic, eu apreciez oamenii cu minte, zice el pufâind din buze, parcă obosit, neștiind cum să mai explice. Dar nu. Eu încă mai aveam putere în mine, nu mândrie. Eu nu am treabă cu mândria. Dar eu nu pot așa moale, bleg. Trebuia să găsesc o cale. Nu doar să mă ridic, să supraviețuiesc. Eu trebuia să știu încotro, așa nu mai mergea. Calea mea! zice ridicând iar degetul arătător și luându-și o mică pauză. Uitați-vă numai la câtă mâncare este pe pământ, apă curată, și ni se zice că nu avem ce pune pe masă, că le găsim pe toate numai la ei. Vă las, eu trebuie să cobor. Nu uitați, sora mea, o să-mi mulțumiți, diavolul dă blegeală, când ești moale, aia nu e cumpătare, e sămânță irosită.

Deci așa arată luatul de la zero de fapt. Poate că niciodată nu am luat-o de fapt de la zero. Doar am schimbat pinul pe hartă, de pe un oraș pe altul.

-Stați să vă iau în brațe înainte. Mulțumesc, zic eu simțind un soi de familiaritate cu omul ăsta ca o minge dinaia mică, vie, care sare tare și care ar putea să țâșnească dintr-o dată te-miri-unde. Îmi amintește, în mod foarte ciudat, exact de mingile alea în multe culori din copilărie pe care le puteai ține în pumn, dintr-o gumă tare, pe care le aruncam de pereți prin camere și nu ne păsa dacă ricoșează cu putere în noi. Ne plăcea să nu știm când ne vine drept în cap, râdeam până la epuizare, era mișcare, asta făcea toată distracția. Iar eu acum, în mod și mai ciudat, simt că mă distrez la fel de tare, deși mingea pare că o arunc de pereții unei catedrale fără o identitate religioasă anume, de data asta. Ricoșează haotic într-un fel de icoană cu gara unui oraș cu un tren în față care seamănă cu cel în care mă aflu, dar parcă e un marfar mare în care sunt transportați oameni cu fețele murdare, de fapt niște cărbuni cu fețe de oameni, care se sparge, pentru a lovi icoana cu un om pe bicicletă, dar fără să o spargă și pe aceasta, după care lovind din nou parcă și mai cu putere reprezentarea unui parc pictat într-o lumină sfântă cu alei labirintice pline de înghețată veche curgând din tomberoane, în spate părând să se aplece peste parc cu totul blocurile imense de apartamente, pentru a ricoșa apoi în icoana unei păduri cu case mici la margine, ca, în cele din urmă, să țintească centrul următoarei imagini în care se vede un fel de altar, doar că plasat la ieșire din catedrală, unde e o masă pe care oamenii au pus ierburi, ciuperci, fructe, aduse în coșuri din nuiele, să le împartă între ei. Și unde se rostogolește mingea asta ca un măr vioi, pentru a se opri în sfârșit în fața mea.

Mă uit acum și eu și toți ceilalți oameni din vagon, până la deschiderea ușilor, la omul ăsta mic cu fesul lui gri, ponosit, de parcă l-am ști de când lumea. I-am mai surprins trăgând cu urechea când auzeau cuvinte comune, câte ceva legat de Biblie sau întorceau capul când, în contrast cu vorbele lui, eu răspundeam pe un ton calm și jos, și nu aș zice că păreau deranjați, mai degrabă părea că și-au lăsat omul pe mâini bune, de parcă era unul de-al lor, și atunci își puteau băga la loc căștile în urechi liniștiți. Până la urmă de ce ar fi fost deranjați? Care e faza că trebuie să stai mut în tren, când sunt atâția oameni în jur? Sau să nu ai voie să izbucnești, să te aprinzi? Cum s-a presupus că lumea o să fie musai deranjată? Văd că omul meu nu mai are ochii roșiatici de parcă stau să erupă. Zice că sunt o figură și că crede că a fost ceva azi, nu știe ce, doar asta este ce s-a întâmplat, o întâlnire care e doar o dată. Că nu are telefon și nici conturi pe rețelele sociale și își flutură foaia evantai în semn de rămas bun, după ce o uită și o recuperează în grabă de pe măsuță, de parcă nu știe nici el dacă e chiar importantă. Încep să cred că poate chiar nu e. Mă uit la el cum se îndepărtează și nici nu mai contează acum pentru mine cum arată transpuse în viața lui de zi cu zi toate credințele pe care le are, puterea lui, răzbunările... Pentru că mă uit acum la pumnul meu care parcă ține strâns în el mingea asta lăsată de el, ca un măr, pe care o iau cu mine de acum.

---