Îmi place să mănânc un măr când zbor

Autor: Liuba Rusnac

durata lecturii aprox 12 minute

Am mers sâmbătă seara împreună la supermarket. Venise pentru zece zile la mine, să vadă apartamentul în care m-am mutat și să viziteze orașul. Îi plac magazinele de antichități, le-a cutreierat în fiecare zi. Număram zilele alea ca pe cele în care am stat în carantină.

            Am mers la supermarket înainte de ora de închidere. Angajații ștergeau rafturile golite de pâine, scoteau din priză dulapul de pește. O angajată a încuiat una din cele trei intrări în magazin, pe cea care dă spre chioșcul de țigări, cu ore de funcționare bizare pe care numai dependenții le pot urmări.

            Dar și mie îmi place să respect regulile. Voiam să ne grăbim, să nu reținem angajații ăia și așa munciți și prost plătiți. Dar Anja alegea mere. Se oprise în fața raftului cu merele cele mai insipide. Eu o așteptam să avanseze la următoarele.

            — Merele astea n-or să aibă niciun gust, i-am spus.

            Anja le pipăia în continuare.

            — Ți-am povestit? a spus într-un târziu și a cules un măr care-mi strângea gura pungă numai când îl vedeam. Când m-au oprit atunci la aeroport în Chile.

            — Hai că închid, i-am răspuns eu. Uite astea ar trebui să fie mai bune, i-am arătat niște Jonatan.

            — Lucram atunci pentru America Latină, a continuat. Aveam baza la Washington, dar zburam des în sud. Deci am mers o vreme mult în Chile. Aveam contract acolo.

            — Și acum ce acoperi din Istanbul? am întrebat-o, că nu știam.

            — Orientul Mijlociu, mi-a răspuns cu un măr verde albăstrui în mână. Și zbor eu în Chile, a continuat. Aterizez, mergem la securitate, că e securitate și când intri. Și ce să vezi? Un polițist se apropie de mine și mă roagă să-l urmez. Avea polițistul un câine mic cu el, n-am înțeles ce voia de la mine. Dar în țările astea cam faci ce ți se spune. Ne și învață la bancă cum să ne comportăm în situații din astea. Merg cu el și ajung pe un holișor, era deja seară, aș fi preferat să ajung pe zi la hotel, dar acum eram pe holișor, mă invita într-un cabinet. Cățelul ăla mic după noi. Și-mi spune omul ceva într-o spangleză din care înțeleg într-un final ce s-a întâmplat: aveam un măr la mine. Aveam un măr în geantă. Îl luasem de-acasă să-l mănânc pe avion. Îmi place să mănânc un măr două când zbor. Și cățelul l-a mirosit.

            Mă mir, mi-am zis eu în gând.

            — Pe scurt, a continuat ea, asta era problema. Nu se intră în Chile cu mâncare, mai ales cu fructe și legume. Iar cățeii ăia mici, o droaie de căței mici, sunt antrenați să miroase pasagerii care vin cu așa ceva.

            — Ai zice că America Latină are alte probleme.

            — După ce am înțeles ce crimă comisesem, polițistul m-a invitat să ies pe holișor și să fac stânga. Ies, fac stânga și ce să vezi? Coadă de oameni. Acolo trebuia să aștept și eu. M-am oprit în spatele unei femei, o tipă blondă bine îmbrăcată. Se uita la mine, mai multe perechi de ochi s-au întors sa mă măsoare.

            — Asta îmi amintește de documentarul cu britanica din Ibiza care a ajuns păcălită de niște traficanți tocmai în Lima cu niște kilograme de cocaină în valiză la aeroport. Au prins-o, au condamnat-o și a făcut cinci ani de pușcărie în Peru.

            Auzise și Anja despre asta. Fusese multă vreme la știri în UK, când lucrase ea o vreme în Londra.

            — Și blonda din fața mea, a continuat, se întoarce la mine și mă întreabă: pe tine cu ce te-au prins? Cu un măr, i-am răspuns eu. Pe mine c-o portocală, mi-a spus tipa și a ridicat din umeri. Erau la coada aia numai oameni bieți din toată lumea, femeia aia venea tocmai de la Moscova, care făcuseră greșeala să ajungă în aeroportul din Santiago cu vreun măr, o portocală, o banană. Un bărbat avea două prune strivite într-o pungă. Le ținea atârnate ca pe niște coițe vinete și le arăta la toată lumea. Am citit repede pe internet despre lege. Am înțeles, ok, era o amendă. Nu-mi convenea, dar în cel mai rău caz plăteam și mergeam la hotel. Am încercat eu să scap de amendă…

            — Le-ai spus că ești de la bancă.

            — Nu, exclus, a ripostat ea. Aș fi făcut și mai rău. Cu autoritățile pliscul închis. Nu le spui de unde ești, ce faci. Le-am spus că n-am știut, că e prima dată...

            — Păi nu e de bine că banca împrumută bani țării?

            — Nu. Americanii, politică. E riscant.

            Eu voiam să mergem odată la casă să plătim.

            — Să mergem să plătim, i-am spus.

            — Ei bine, a continuat ea și a pus repede vreo zece mere în coș, plătesc eu amenda și scriu la bancă. Speram să decontez ceva. Avem niște protocoale, mai ales în țări cu conflict, poți deconta plăți din astea abuzive, chitanțe scrise de mână. Dar Chile nu e taman țară din asta. În orice caz, mi-am zis: data viitoare mănânc mărul în avion. Zis și făcut, zbor iar peste vreo lună. Mănânc mărul frumos în avion. Aterizez. Merg iar la securitate. Din nou polițiștii cu droaia de căței. Și iar mă invită să vin cu ei. Eram uluită. Iar holișor, cabinet, mi se explică. Le spun că n-am niciun măr, că l-am mâncat pe avion. Ei caută în geantă. Și ce să vezi? Găsesc cotorul. Eu, pasager civilizat, n-am lăsat cotorul acolo pe scaunul avionului. L-am luat cu mine să-l arunc la gunoi. Și cățelul a mirosit cotorul.

            — E chestiune de biodiversitate, am comentat eu, ca în Australia.

            — Și iar coadă, iar o mână de oameni uluiți, fiecare cu fructul în mână: mere, banane, o pară, ce-și ia omul să aibă un snack. Și eu cotorul.

            — Casa asta e deschisă, i-am arătat eu casa deschisă și ne-am îndreptat să plătim.

            — Plătesc eu iar amenda...

            — Mai sunt unii ca noi întârziați.

            Ne oprisem la o coadă cu alți cumpărători nesimțiți ca noi, mai toți străini.

            — După ce-am stat o vreme la coada aia…, continuă ea, ah, și ce să vezi, avertisment: aveam antecedent. Trebuia să plătesc și mai mult. Ceva halucinant.

            — Mai bine traficai altceva.

            — Și iar mi-am zis: mănânc mărul pe avion și las naibii cotorul acolo, că sigur sunt obișnuiți ăia de la Delta. Mă și miram că nu ne spuneau pe avion să fim pregătiți. N-am mai scris de data asta la bancă. Mi se părea penibil și ireal ce mi se întâmpla. Am înghițit în sec și am plătit și amenda aia. Și iar peste vreo lună trebuia să merg acolo, eram la o fază de raport a contractului. Am mâncat mărul pe avion, am îndesat cotorul în buzunarul scaunului. Aterizez, merg la securitate, iar polițiști cu droaia de căței, iar mă scot din rând că să merg cu ei. Nu-mi venea să cred. Eram convinsă că-i vreo glumă proastă, ceva camera ascunsă. Holișorul, cabinetul, legea. Eu le ziceam c-am mâncat blestematul de măr în avion și am lăsat cotorul pe scaun. Ce mai voiau de la mine? Ridicasem vocea la ei. Și ce să vezi? Eu mâncasem mărul și aruncasem cotorul, dar spurcatul ăla de cățel adulmecase oricum mirosul din geanta mea, acolo unde stătuse mărul. (Eu iar m-am mirat.) În orice caz n-a mai trebuit să plătesc amendă.

            — Plătesc eu, i-am spus când ne-a venit rândul la casă. Tu pune în sacoșă.

            — De-atunci nu mai iau niciun fruct cu mine nicăieri.

            — Te-ai învățat minte.

            — Apă și o gumă de mestecat.            

Merele alese de Anja au rămas pe blatul de bucătărie multe zile și după ce ea a plecat. Nu s-a atins nici ea de ele și nici eu n-am îndrăznit. Atăt de îndesate și lipsite de zeamă erau că absorbeau lumina din jurul lor.


scrie de prin 2017. A participat la cursuri de scriere creativă în București și Viena: Short Story/Creative Writing cu Paul Melone, Viena; cursuri de literatură pentru copii în limba engleză, Viena; apoi în București și online-cursurile de literatură pentru copii cu Florin Bican, cursul de proză cu Marius Chivu și Florin Iaru; Creative Writing Sundays organizate de Simina Diaconu și altele. A publicat în „Dilema Veche“, „Revista de Povestiri“ și recent în „Matca Literară“. Liuba Rusnac a crescut în Republica Moldova, a studiat și locuit mulți ani în București și de trei ani s-a mutat definitiv la Viena.

Autorii lunii

1 posts
scrie de prin 2017. A participat la cursuri de scriere creativă în București și Viena: Short Story/Creative Writing cu Paul…
View Posts →
1 posts
n. 1963, pe vremea când terminam liceul, dacă aveai cât de cât afinitate cu matematica și fizica dădeai la Politehnică.…
View Posts →
1 posts
n. 1981, Slatina, județul Olt, Medic stomatolog, locuiește în Timișoara. Este prezent cu texte în antologia de proză scurtă Literomania…
View Posts →
1 posts
Am 29 de ani și de când mă știu am fost pasionata de lectura. Îmi plac poveștile in care oamenii…
View Posts →
f
1942 Amsterdam Ave NY (212) 862-3680 chapterone@qodeinteractive.com

    Free shipping
    for orders over 50%