Viața cum devine

Autor: Dorian Dron

Azi e liniște. Sau cel puțin în cameră. De fapt nici în cameră. Vecinul de sub mine bagă bormașina. De afară se aud ambulanțele. Apoi o petardă. Și încă una. Pare război. Sau zici c-a explodat vreun aragaz. După care liniște. Dar o liniște grea, de parcă urmează ceva. Poate un țipăt. Poate o mamă care urlă. Un copil aruncă o jucărie. O alee pavată. Mașinuţa se descompune. Un geam în dreapta, roțile în față. O plesnitură. Apoi un plânset. Și iar e liniște în cameră. Tastatura își urmează degetele. Tac, tac, tac. Click la mouse. Hârșâitul pe pad. O nouă dungă se creează. Iau unghia şi desenez. S-a lăsat un strat de jeg. Nu e vizibil, dar așa e orice pad. Desenez o figură. Ca asta.

Zâmbesc. Și apoi o tai cu altă unghie. Trag tastatura peste desen.

Telefonul vibrează. Sună maică-mea.

Resping. E timpul. Alarma o ia progresiv. O las puțin. Tema e „the Voyage". Mă prinde. Apoi devine enervantă. Decline, decline, decline. Întorc ecranul cu fața la birou. E liniște iar. Din căști se aude o notificare ca de pop-up. Apoi încă una. Şi încă una. Mesajele ling ecranul. Colegii de serviciu au nevoie. Răspund la primul, la al doilea. Mă eliberez. Click, tap, tap, click. Bormașina pornește. Lunch. Blochez ecranul, deschid TV-ul. Unu’ urlă în ecran. Ceva de prețul corect. Click pe icoana Youtube. Logoul, un scroll bar se încarcă, apoi bass-ul din soundbar face să tremure geamul. Am uitat sonorul tare. La Netflix tre' să duci volumul aproape de 20. După ce uit să-l reduc. Inima pompează. Tâmplele cântă la unison o panică veche. Bum-bum, bum-bum. Inspiră. Adânc. Expiră. 6 secunde cu 10. E mai bine.

Canapeaua scârțâie când mă trag pe cur. Întind picioarele pe masa din fața mea. Am pus o pernă, să n-amorțească gleznele. E bine așa. Caloriferul e cald. Mă prinde o stare de somnolență.

Îmi aduc aminte de analize. Sunt ale ei. Și vreau să le văd înainte să le vadă ea. Ca să pot s-o pregătesc în caz de ceva.

Nu mai e liniște. E o stare între a fi în cameră și a ieși din ea. Mi-ar fi mai bine să ies. Să plutesc deasupra corpului ce ar continua să privească televizorul, să trec prin beton, să fiu aproape de păsări și să privesc lumea de sus. Căci lumea mea nu e aici. E dincolo de corpul meu. Chiar dincolo de minte. O minte încă în stadiu de larvă, ce nu reușește să se descopere pe sine, dar care vrea să iasă din ea. Să se regăsească în spațiu cu alte minți ieşite din corp, ce vor să cunoască. Mi-aș dori să știu ceva la care alții nu au acces. O idee despre lume. Un fragment dintr-o zonă invizibilă nouă. Creierul meu să se conecteze la o sursă aflată la ani lumină distanță și să-mi deschidă ochii. Să activeze în mine câmpuri energetice flămânde, bariere de protecție și curiozitate. Să pot mișca lucrurile, să levitez și să vindec. Să ating și să vindec. Pe mine, pe alții.

M-aș putea concentra atat de tare încât aș putea vedea prin pereți, direct la sursă. Doar să închid ochii și să văd. Lumea e acolo și așteaptă. Eu, în scaunul de birou aștept să mă conectez la ea. Și e iar liniște.

Când închid ochii e liniște. Dar în mine nu. Mintea nu se așează într-un șablon. E vie. Caută să simtă. Să trăiască liniștea ca pe o lume doar a ei. Departe de prezent. Departe de timp. Într-un nano-prezent, dintr-un nano-timp. Un spațiu redus la microscop, din care se naște viața. Iar mintea observă viaţa cum devine.

Sunt deasupra camerei mele. Orașul se vede ca o cetate în care torțe țin loc de mașini. Totul e în mișcare. Oamenii sunt furnici ce-şi duc plasele de la Mega ca pe guguloaie de căcat. Aerul se purifică odată cu înălțimea. E mai dur. Îmi simt plămânii solicitați. Sau ce ar trebui să-i înlocuiască. Un corp de aer sau ceva. Dar e ca și cum aş fi acolo. Tot un eu, chiar dacă nu așa cum îl văd în cameră. Simțurile sunt amplificate, energiile intră direct în pielea mea de aer. Ajung la creier și devin informație. Îmi place tot ce văd, ce trăiesc. E liniște. Până la prima pasăre ce trece prin mine. Nu mă vede. Nici n-are cum. Ea are pene și oase, e un obiect zburător. Eu sunt ceva imaterial şi simt viața sub formă de energii. E plăcut sus, dar soarele începe să ardă. Cum, nu știu. De ce ar fi o întrebare. Nu mi-am terminat timpul pe pământ. Fă din liniște timp și traiește prezentul ca pe un ultim vis. Așa mi s-a spus. Sau așa am înțeles, că bormașina a revenit. Huruitul ei se aude ca un cântec. Peretele ripostează. N-ar vrea să doarmă. Cum nimeni din bloc nu poate. Liniștea e un construct. O nostalgie a bătrânilor după viață. Liniștea e visul tinerilor de a spera la bătrânețe. O pensie, o ieşire la piață. Niște produse la reducere. Un meci de table în foişorul din parc și o sticlă de bere. Poate și-o țuică, să dea poftă de mâncare.

Programul la serviciu s-a terminat. E şase seara. Mai sunt şase ore până schimbăm anul. Deja afară începe ritualul petardelor. În curând războiul cine o are mai mare și mai gălăgioasă o să înceapă. Sunt în buricul lumii, în locul de unde se potrivește ceasul, unde capitala dă ordine provinciei. Iar liniștea e doar un construct. O petardă. Niște artificii. Un ecou amplificat. Or să urmeze. Multe. Sute. Bani arși. Zgomot. Câini lătrând. Speriați. Bătrâni terifiaţi în case. Știri în așteptare cu numărul cazurilor de internări. Radiografii. Degete spintecate. Creiere în același stadiu. Amibe. Animale fără gândire. Scuze pentru animale. „Să vă luați petardele și să vi le lăsați în pulă, să vă explodeze coaiele alea mici și fără spermă. Amibe. Un copil plânge. Plânsul se transformă în panică. Un tată începe să înjure. O petardă a atins copilul. Sună la urgențe. Încearcă să-l liniștească. Un nou set de înjurături. Petardele se opresc. Puțin. Dar e liniște din nou. O femeie îi ține isonul tatălui și înjură cumpărători de petarde. Apoi o alta. Vocile se strâng, dar nu sunt de ajuns. Liniștea e apăsătoare. Sunet de sirenă. Apare ambulanţa. Copilul plânge. Ușa se trântește. Părintele îi urmează la spital. Apoi o petardă mică, naivă. E una de încercare. Trece testul. Mai apare una. Și încă una. Apoi cele mari, tip grenade. Începe războiul Iar oamenii închid ferestrele și sting luminile. Să nu le dea vreo idee să „tragă” cu vreo „artifică" înspre ei. O noapte de frică la trecerea dintre ani. Oare așa e normal. Să ne fie frică? Să purtăm cu noi teama aia că se va întâmpla un căcat? Asta să fie plăcerea, învingerea fricii cu o petardă?

Căci da, revelionul preia din arhetip ideea alungării spiritelor rele. Dar atunci erau buhaiul și biciul. Acum dinamita și praful de pușcă. Ochii lăcrimați, aerul poluat, urechile ce țiuie ore în şir şi greață. Cauți un pic de oxigen. Plămânii sunt încărcați. Par de plumb și atârnă greu pe interior.

Războiul începe. Blocul se clatină. Geamurile protestează în zadar. Iau telecomanda. Deschid Youtube-ul. What is Love (Baby don't hurt me). Ridic volumul. Iau sticla de şampanie. Desfac plasa de sârmă. Apuc dopul. Nu e ca-n alți ani. Nu vreau să ud pereții, s-agit spumantul şi să ne facem fleașcă. Sunt adult. Paharele așteaptă să se ciocnească între ele. La mulți ani!

La cinci minute după război orașul își recapătă viața. Trage din aer ca un plămân gigantic ciuruit. Să adune cat mai mult și să încerce să-l păstreze.

Eu am geamurile închise. Aplicația de puritatea aerului este în roșu, cu mențiunea: „poartă mască”. În casă miroase a spumant şi a chili con carne. Ne luăm în brațe. Dansăm puțin. Ne sărutăm.

-  La mulți ani! Zici să ieșim de dimineață?

-  Da, orașul e mort.

Să vedem soarele lăsat în pace să scaneze blocurile, străzile, mașinile parcate pe trotuare, păsările, cablurile de curent şi internet. Oamenii să rămână în case, cu draperiile trase și să doarmă. Să doarmă până după prânz, mult. Să iasă noaptea sau, de ce nu, a doua zi. Liniștea să persiste. Să rămână. Grea, ca o bucată de gheață lipită de o culme de rufe.

Oamenii sunt buni, mai ales când dorm. Să nu-i trezim!


Absolvent al Facultăţii de Litere şi al Masterului de Scriere Creatoare din Braşov, Dorian Dron (n. 1987, Pucioasa, Dâmboviţa) a publicat în 2018 romanul Scara (AB4) la editura FrACTalia şi Amintirile unui spălător auto în 2021 la editura Casa de Pariuri literare. Este prezent în antologia Dragostea când te doare apărută la editura Litera în 2022, cu povestirea Mesajul. A colaborat cu echipa editorială a revistei Hyperliteratura scriind o serie de recenzii literare. Ia parte la cenaclul Corpul T al Facultăţii de Litere din Braşov, sub îndrumarea profesorilor de literatură invitaţi: Romulus Bucur, Mihai Ignat, Rodica Ilie, Adrian Lăcătuş. Participă la două ediţii ale Maratonului de Poezie de la Facultatea de Litere sub îndrumarea profesorului Andrei Bodiu. Este autorul site-ului blogullor.ro unde publică o serie de interviuri cu muzicieni de top şi recenzează romane contemporane. De-a lungul anilor, câştigă o serie de concursuri literare, însă adevărata şcoală a Literelor o învaţă la cursurile de scriere creatoare cu regretatul Alexandru Muşina.

Ți-a plăcut această povestire?

Apasă pe una din stele pentru a vota.

Scor 3.7 / 5. Număr voturi: 24

Nu sunt voturi până acum. Votează primul!


Da mai departe:

Autorii lunii

1 posts
Absolvent al Facultăţii de Litere şi al Masterului de Scriere Creatoare din Braşov, Dorian Dron (n. 1987, Pucioasa, Dâmboviţa) a…
View Posts →
1 posts
Mihai Buzea (n. 1971), absolvent de Filologie (1996) şi de master (2005), a fost profesor, vânzător de asigurări şi reporter.…
View Posts →
1 posts
Ionuț Cheran s-a născut în 15 Mai 1986 la Sibiu. A publicat două cărți de povestiri fantastice sub pseudonimul Celestin…
View Posts →
f
1942 Amsterdam Ave NY (212) 862-3680 chapterone@qodeinteractive.com

    Free shipping
    for orders over 50%