Cocoșul

Timp de lectură 9 minute

Oare cu ce ar putea să-i impresioneze? Toți trec fără pic de interes pe lângă ea, de parcă nici nu contează, de parcă nici nu se află acolo și atunci cum poate să afle ce îi lipsește și cum poate să-i facă pe acei bărbați să se oprească, să tresară la prezența ei sau măcar, pentru Dumnezeu, să îi arunce o privire. A trecut deja peste teama că ar fi urâtă, a îmbrățișat ideea că nu avea nimic de arătat, că nu oferea ochiului niciunul dintre lucrurile pe care le aveau celelalte fete și că nu stârnea nici cel mai mic interes în acei oameni. Iar acei oameni puteau fi oricare, acum ar fi fost ieșit din comun să aibă pretenții asupra însușirilor lor, să caute ea bărbați care să fie arătoși sau educați, bărbați care să se îmbrace precum cei din reviste sau care să aibă subiecte de conversație palpitante. Exact la asta se gândea câteodată, atunci când prindea destul curaj să ridice o mică dorință față de un potențial pretendent: oare cum ar fi să aibă un bărbat care începe discuții incitante? Să stea să discute cu un om o noapte întreagă și să se simtă deschisă, sensibilă și vulnerabilă. Era deja prea mult și gândurile astea o făceau doar să se simtă și mai vinovată, și mai disperată, ceea ce nu era de niciun ajutor, pentru că nu știa ce ar fi trebuit să schimbe ca să îi facă pe oameni măcar să o privească.

Razele dimineții au apărut însoțite de un frig chinuitor care intra pe sub ușa cocioabei în care dormea Ilinca. În timpul nopții fusese liniște, din când în când se mai auzea respiratul greu al cocoșului pe care îl luase înăuntru ca să-l îngrijească. Nu mai avea puterea să cânte dimineața, cu toate că ceva înăuntrul lui ar fi vrut să facă asta și, odată cu răsăritul, deschidea ochii și ridica ciocul fără să scoată niciun sunet. Era a patra zi de când stăpâna lui, o fată de douăzeci și patru de ani, îl luase din mijlocul găinilor și îl pusese să doarmă într-o cutie de carton, lângă salteaua pe care dormea ea. Primea medicamente și, câteva ore în fiecare seară, îi era cald, mult mai cald decât în cotețul păsărilor. Spre dimineață însă, se făcea frig și cocoșul începea să tremure, până în momentul când simțea primele raze ale soarelui și atunci o putere specială îl făcea să încerce să se ridice pe picioare și să cânte, întindea gâtlejul în sus, deschidea pliscul dar nu ieșea nimic, trupul lui mic nu avea puterea să scoată cucurigul de altădată. Fata i-a dat un medicament cu forța, apoi tot cu forța i-a turnat câteva picături pe gât, a curățat puțin cutia în care stătea, i-a pus apă într-o strachină veche și apoi a plecat. Ca în fiecare zi, a uitat să tragă draperia de la geamul casei și cocoșul a rămas în întuneric.

S-a spălat pe față cu apa rece de la robinet, gângurind o înjurătură în maghiară pentru animalele nanei Silvia. Îi plăcea să înjure doar în maghiară, așa învățase de la Șandor. A luat două castroane de boabe de porumb din sacul pe care îl ținea la colțul casei și le-a aruncat în curtea păsărilor, gâștele au apărut primele, apoi încet, în spatele lor, au ieșit găinile și ultimele, cele două bibilici mici, fricoase, dar zgomotoase. Ilinca primise doi pui de bibilică în urmă cu câteva săptămâni de la unul dintre vecini, un om foarte bătrân care încerca să scape de orătăniile din curte, nu mai putea să aibă grijă de ele. Și-a luat pe ea o geacă de fâș groasă, a tras o fustă largă și neagră peste fusta albă pe care o purta prin casă și a ieșit în drum.

Fata se ducea în fiecare zi la curtea nanei Silvia, o curte mare și veche, cu o casă înaltă, săsească. În multe zile, bătrânii nu-i ziceau să facă nimic, nana Silvia doar îi făcea observații. „No, măi fată, dar mai spală-te pe față.” Ilinca se uita în pământ și mergea mai departe. Ajungea în grajd, unde știa ce avea de făcut – strângea bălegarul și îl punea în roabă, apoi lua o perie și începea să curețe spatele vacilor, trecea la iapa cea slabă și maronie, și la sfârșit căra roaba până în fundul curții. Din când în când, culegea fructele din mica livadă a nanei, iar vara și primăvara ducea animalele sus pe deal și stătea cu ele acolo câteva ore, cât pășteau. Nu-i plăceau vacile că nu erau astâmpărate și se uitau fără interes la ea, însă iapa cu ochii blânzi parcă o înțelegea, cu ea vorbea cel mai mult.

Ilinca nu avea nicio zi de școală, dar învățase să scrie și să citească de la Șandor, în puținele zile în care ciobanul nu era beat și nu o bătea. Se pricepea la oi, dar nu se pricepea la oameni și nimeni nu a avut încredere în ea ca ciobăniță, așa că, după ce a murit Șandor, s-a așezat în locul pe care îl știa cel mai bine: la marginea satului nanei Silvia, mama lui. Bătrâna era neprietenoasă, dar o ajutase atât cât să-și facă și ea un gard și să-și pună un acoperiș la cocioaba construită de Șandor cu mulți ani în urmă. Tot nana i-a dat câteva oi, pe care Ilinca le-a vândut ca să-și ia păsări. Bărbatul ei, Milan, era un ungur de aproape nouăzeci de ani care umblase toată viața prin lumea largă, cu multe femei, și, spre bătrânețe, după ce a împlinit optzeci de ani și după ce a murit fiul lui, Șandor, a venit de tot acasă. Nana Silvia îl primise fără să-i fie drag și îl bodogănea în fiecare zi, mai ales că în ultimii ani nu era în stare să o ajute prin curte, iar bătrâna se încăpățâna să țină două vaci, o iapă și mulți porci.

Ilinca venea în fiecare dimineață la ei și îi ajuta cu drag pentru puțini bani, nu ar fi văzut lucrurile altfel,  „Și apoi, no... unde să plec, nană?”, răspundea ea de fiecare dată când nana Silvia o întreba de ce nu-și caută de lucru și de ce nu se mărită. Adevărul era că nu se gândise niciodată să facă altceva și că, într-un fel, acum era pentru prima dată în viața ei independentă, cât crescuse lângă Șandor și lângă alți ciobani nu avusese niciodată nimic de spus, făcea ce i se spunea. A bătut țara în lung și în lat cu ei, a fost prin Parâng până sus pe vârfuri, apoi a coborât până la Mănăstirea Oașa, a urcat sus spre Sebeș și odată a fost chiar în orașul Deva. Dar cel mai mult i-a plăcut când a dus-o Șandor în adâncul pădurii, la „Sarmiza Geduza” (Sarmizegetusa), cum spunea ea – acolo unde au trăit strămoșii lor, îi spusese el și ea îl credea. A fost bun cu ea cât era mică, de pe la zece-unsprezece ani a început să o pună să munceacă la fel ca ceilalți ciobani, când se supăra pe ea o făcea țigancă și îi zicea că au abandonat-o niște țigani la stână. Iarna, când nu era nimic de făcut, Șandor se lăsa pradă alcoolului și se închidea cu sticlele de vin și de pălincă în cocioaba de la marginea satului, iar pe Ilinca o ducea la nana Silvia ori o obliga să doarmă în cotețul găinilor. Într-o iarnă, nu a mai ieșit trei zile din cocioabă, Ilinca l-a găsit învinețit, s-a speriat și a strigat atât de tare că s-a auzit în jumătate din sat.

În timp ce mortul era întins în mijlocul curții nanei Silvia, pentru ca oamenii să-și ia rămas bun de la el, ea s-a dus prin sat și s-a rugat de bărbați să sape groapa. A găsit un băiat murdar dintr-o familie săracă, nu avea mai mult de șaptesprezece ani, care a fost de acord să sape groapa pentru ceva de mâncare și un bax de bere, era tot ce își permitea Ilinca. Băiatul ăla a fost singurul care i-a aruncat o privire mai blândă, singurul care a făcut-o să se simtă om, era târziu, aproape de apusul soarelui și băiatul aproape că terminase groapa și golise un pet de bere, ea i-a adus o mămăligă și o farfurie cu orez și varză călită. Băiatul a întrebat-o supărat de ce nu i-a adus și ceva carne. Ea i-a spus că n-are, dar că îi dă a doua zi, la pomana de după înmormântare, băiatul a ieșit din groapă, a rezemat cazmaua de o altă cruce și s-a apucat să mănânce acolo, în mijlocul cimitirului, ea a stat și s-a uitat la el fără să zică nimic. La sfârșit, i-a cerut farfuria și furculița și a dat să plece, când el i-a zâmbit și i-a zis pe o voce puțin tremurândă: „Mulțumesc, Ilincă, îi mâncare tare bună asta.”

I-a alinat durerea pierderii lui Șandor și a rămas cu amintirea asta încă doi ani, timp în care niciun alt bărbat nu i-a mai dat atenție, nimeni nu i-a mai oferit măcar o privire înțelegătoare, cu atât mai puțin un zâmbet. În unele zile trecea special prin fața birtului din sat, ca să vadă dacă e vreun bărbat pe acolo, dar degeaba, chiar și în zilele în care se găseau doi-trei bețivi, când trecea ea se făceau că nu o văd. Niciodată nu a primit mai mult decât „Seara bună!” sau „Servus!” A trecut și în seara aceea, după doi ani, prin fața birtului, a ocolit satul ca să vadă dacă are noroc să audă măcar un servus spus cu chef de vreun mușteriu. L-a văzut tot pe el, băietanul crescuse un pic, dar era la fel de murdar, îmbrăcat cu haine strâmte și cu părul blond năclăiat, lângă el era o fată, tânără și îmbrăcată curățel. S-a simțit lovită în moalele capului de un topor, ziua îi era blestemată. Măcar doi ani trăise cu amintirea. Le-a zis „Servus!” cu o voce stinsă, el i-a răspuns, fata nu s-a uitat la ea. Ilinca a mai făcut câțiva pași, apoi s-a întors și a aruncat printre dinți „Dracu` să te ia, femeie!”.

În bezna cocioabei, a pipăit pe perete întrerupătorul, a apăsat și a început să caute cu privirea cocoșul. Nu mai era în cutia lui, strachina cu apă era goală și paiele erau împrăștiate prin toată casa. Într-un colț al camerei, dincolo de oglindă, sub geam, stătea întins un morman de fulgi, pieptul umflat, penele roșii erau maronii, și cele albastre, de la coadă, purpurii. Cocoșul nu mai mișca.

Teodor Dumitrescu

35 de ani, am mai publicat proză scurtă în revista Ficțiunea, Revista de Povestiri, Liternautica și pe site-ul LiterNet.ro. Am trecut prin două școli de scriere creativă (2024-2025): Wannabe al lui Mihai Buzea și cursul lui Marin Mălaicu-Hondrari, organizat de Revista de Povestiri. În restul timpului sunt economist și lucrez ca manager financiar la o companie americană.