Ispitirea Sfântului Anton

Timp de lectură 8 minute

Și-a făcut cruce grăbit și, în loc de rugăciune, a scuipat către ușă. Afară se auzeau pașii fraților, agitându-se în întuneric. S-a dus la găleată și a luat o cană cu apă. Ardea pe dinăuntru ca și cum ar fi avut febră. A băut. A aprins lumânarea și a așteptat ca flacăra să prindă bine fitilul, apoi a început să-și cerceteze cămăruța cu grijă. A ridicat fața de masă, a deschis ușa dulapului, s-a pus în patru labe și s-a uitat sub pat. Visul nu schimbase nimic. A stins lumânarea și s-a dus să dea drumul la vaci.

A mânat vitele printre sălcii și din întuneric a trecut în lumină. Își simțea fața umflată, îl durea capul și îi era greață, dar știa că nu e bolnav. Când au ajuns la râu, animalele s-au împrăștiat nepăsătoare, căutând iarbă, iar el le-a privit o vreme. Le-a urmărit contururile greoaie, coarnele ca niște ornamente absurde și ugerele cu pielea rozalie, cu țâțe lungi, delicate. O vacă a ridicat capul, a întins gâtul și a mestecat în gol, frământându-și buzele, ca și cum ar fi căutat să spună ceva, apoi a eliberat un jet gros de pișat.

Anton a mers câțiva kilometri buni pe marginea drumului. Tirurile veneau în viteză și, când îl depășeau, îi lipeau poalele anteriului de picioare. Nu exista trotuar. Doar o limbă îngustă de pământ, cu brazde de iarbă, plină de ambalaje. Cineva a strigat la el, dintr-o mașină, însă cuvintele s-au risipit și n-a putut înțelege nimic. În parcare, așezată pe bordură, fata fuma o țigară. Ceva mai departe, colega ei negocia cu un taximetrist, rezemată de portieră. Călugărul s-a oprit, le-a privit și a zâmbit distrat, de parcă uitase pentru ce a venit. Apoi s-a apropiat de fată și i-a întins banii. Ea s-a ridicat, a aruncat țigara, a numărat cu grijă și apoi, după ce a terminat, a dat din cap și i-a făcut semn să o urmeze.

A urmărit-o cum iese din parcare, călcând stângaci în pantofii cu toc, fără să se întoarcă spre el. Avea mersul unui copil somnoros care-și adună jucăriile înainte de culcare. A dispărut într-un pâlc de salcâmi, dincolo de tomberoanele de gunoi pe lângă care se învârtea o cățea costelivă.

— Grăbește-te, părinte, că zboară păsărica!

În crâng mirosea a pișat și peste tot erau aruncate șervețele și sticle de plastic. Fata l-a așteptat jucându-se distrată cu poșeta. În spatele ei, printre trunchiurile cenușii, se vedea un câmp de grâu și silueta greoaie a unei termocentrale, cu hornurile stinse.

— Așa te îmbraci tot timpul? l-a întrebat, când a ajuns în dreptul ei, făcându-și de lucru cu un nasture de la pieptar.

Anton i-a urmărit degetele subțiri, cu unghii lungi, vopsite prost. A prins-o cu blândețe și i-a întors palma în sus. S-a aplecat și a depus un sărut uscat în dreptul încheieturii, acoperindu-i pielea cu barba sălbăticită, apoi, cu o voce răgușită, i-a cerut să se dezbrace. Fata a chicotit, și-a retras cu blândețe mâna și a lăsat poșeta în iarbă. Apucând bluza cu ambele mâini, a tras-o iute peste cap și imediat, aproape în fugă, și-a dat jos fusta scurtă de blugi, pe sub care nu purta nimic. A rămas numai în pantofi, puțin ciufulită, fixându-l sfidător pe călugăr.

Avea picioarele subțiri, cu pulpe delicate și genunchii ciolănoși. Sub sânii mici, cu sfârcuri maronii, îi ieșeau în evidență coastele și pântecul tras. Pielea lăptoasă, acoperită, precum gutuia, cu un puf albăstrui, era pătată pe gambe de vânătăi, iar deasupra antebrațelor, deasupra urmelor de înțepături, căpătase o nuanță gălbuie. A dat capul pe spate, încercând să-și aranjeze părul, fără să-l scape din ochi, așteptându-se ca el să se repeadă în orice clipă asupra ei. 

Anton a simțit cum i se taie răsuflarea. Ceva în el vibra, scuturându-l. A încleștat dinții și a făcut un pas către fată, clătinându-se.

— Îți place ce vezi?

Nu i-a răspuns. A ridicat mâna și i-a mângâiat umărul, clavicula, pieptul. Ea era caldă și avea pielea fină. Aproape că nu o simțea sub degete. I-a prins un sfârc între degetul mare și arătător și l-a strâns ușor. Unghiile lui, murdare de pământ, căpătaseră viață și umblau libere. Fata a gemut și l-a îndepărtat cu blândețe.

— Vrei să ți-o sug?

El a fixat-o, pierdut. A simțit-o umblându-i la curelele brâului și a zâmbit prostește când ea s-a descurajat în fața anteriului. A ajutat-o, stângaci. L-a împins cu blândețe într-un trunchi de salcâm și s-a lipit de el, repetând întrebarea, de data asta șoptit, suflându-i fierbinte în ureche. S-a cutremurat. În spatele fricii începuse să se zbată, imperceptibil, altceva. Ca atunci când îți tot miști cu limba o măsea cariată și, cu cât o faci mai mult, parcă nu te mai poți opri chiar dacă te doare.

— Vrei să ți-o iau în gură?

Anton a apucat-o de umeri și a îndepărtat-o puțin, ca și cum ar fi vrut să o vadă mai bine. S-a uitat la ea, năucit. Pentru prima dată i-a văzut buzele, subțiri sub stratul gros de ruj, și cearcănele acoperite neizbutit cu fond de ten. I se păruse tânără, dar acum nu mai era atât de sigur. Ochii ei continuau să îl întrebe, sec, același lucru. Fâstâcit, s-a uitat în jos și și-a descoperit trupul mătăhălos, țâțele deformându-i pieptul, burta alunecând ca și cum ceva s-ar fi surpat pe dinăuntru și pulpele cu pielea fleșcăită. Și-a văzut membrul vinețiu, chircit. Fără să ridice privirea, i-a dat drumul și s-a auzit cerându-i să i-o sugă. Ea s-a apropiat si s-a lipit de el, împungându-l cu sfârcurile. I-a luat-o în mână și a strâns-o cu grijă, apoi, fără să-i dea drumul, s-a aplecat și a început să-l sărute pe piept, lingându-l uneori cu limba și mușcându-l jucăuș. Anton a simțit cum ceva cald crește în urma atingerilor ei. A dat capul pe spate și a deschis larg ochii. Deasupra lor, într-un salcâm, se legăna un animal hidos, un soi de maimuță, cu trupul golaș, acoperit ici-colo de smocuri de blană roșcată. Creatura stătea pe vine și îl fixa cu o privire rătăcită. Avea ochii injectați și o gură mare, fără dinți, căscată larg, în care se vedea agitându-se o limbă întunecată.

Îngrozit, Anton a încercat să urle, însă nu a putut scoate niciun sunet. A dat să se smulgă și să o ia la fugă, însă niciun mușchi nu i s-a mișcat în trup. Nici măcar nu și-a putut întoarce privirea și, ca posedat, a rămas să fixeze ochii sângerii ai demonului. Fata i-a luat un sfârc în gură și și-a strecurat genunchiul între picioarele lui, lipindu-se mai mult de el, caldă. Îi simțea fiecare atingere. Ardea tot. Fata i-a întâmpinat dorința cu un chicot surprins, i-a abandonat pieptul și s-a lăsat pe vine, luându-l în gură. L-a prins de fese, împingându-l în ea mai adânc, imprimându-i un ritm străin, ridicol. Părea că doar o bucată a lui rămăsese vie, restul cărnii atârnând ca o carcasă în camera frigorifică. Brusc s-a simțit ca și cum ar fi fost izbit puternic în stomac și totul s-a întunecat.

Când și-a revenit, în jurul lui era atât de întuneric, că a simțit nevoia să închidă ochii. Își auzea bătăile inimii în urechi și, ceva mai departe, șoapte de neînțeles. A încercat să se liniștească și vocile s-au îndepărtat ori au încetat. Și-a făcut trei cruci cu limba în gură apoi, temător, a încercat să-și miște mâinile. Era complet dezbrăcat. Îl dureau tare umerii și spatele, ca și cum ar fi fost jupuit, dar s-a putut mișca și s-a ridicat încet în capul oaselor. A bâjbâit prin întuneric din ce în ce mai liniștit, convins că e la el în chilie. A găsit lumânarea și bricheta la locul lor pe masă și, înainte să le aprindă, a mai făcut trei cruci cu limba în gură.

Flacăra s-a clătinat, decupând o bucată din întuneric. Hainele lui erau aranjate frumos pe scaun. A căutat în brâu și a găsit banii la locul lor, împăturiți. Anteriul mirosea a balegă și a tămâie. Visul nu schimbase nimic. A oftat ușurat.

Când flacăra a aprins fitilul, a început să cerceteze, ca de fiecare dată, chilia. S-a uitat sub fața de masă, în dulap, apoi s-a pus în patru labe ca să caute sub pat. Nu a găsit nimic. S-a ridicat cu greu și s-a dus la găleată, a dat capacul deoparte și a umplut o cană cu apă. A băut cu poftă, lăsând câțiva stropi să-i cadă pe piept. Ardea tot.

Și-a pus chiloți curați și a căutat un maiou dar, încercând să-l îmbrace, l-a usturat spatele. A luat lumânarea de pe masă și a mers la spălător unde, deasupra ligheanului, avea o oglindă. S-a răsucit cât a putut de mult, suficient cât să-și vadă pielea crestată de-a lungul spinării. Tăieturile nu erau adânci și nu mai sângerau, dar pielea era roșie și pulsa la atingere.

S-a îmbrăcat, a stins lumânarea și a ieșit în curte. Se auzea o rugăciune. S-a gândit că e bine ca cineva să se roage tot timpul, așa cum e bine ca cineva să păstreze focul în vatră. A pornit pe alee cu pași mari, grăbindu-se să ducă vitele la păscut. În curând se lumina și avea de mers câțiva kilometri buni până în parcare.

Adrian Bratucu

n. 1979, Nehoiu), absolvent de Energetică, Secția Centrale Nucleare (2002), cercetător și proiectant pe platforma de la Măgurele apoi vânzător de camioane și semiremorci până în prezent. În liceu am fost membru al cenaclului Ion Caraion alături de profesorul Marius Râpeanu, scriitorul George Băiculescu și poetul Nicolae Gâlmeanu. Am participat la cursuri de scriere creatoare cu Andrei Crăciun, Iulian Tănase, Cosmin Perța, Mihai Buzea și Florin Iaru și am publicat câteva povestiri scurte în revista Continuu, în antologia Zugzwang și pe Nesemnate. După cursul Addliteram, îndrumat și încurajat de Florin Iaru, am adunat textele relevante scrise până acum în ceea ce se vrea a fi o carte de proză scurtă.