Un om ca oricare altul

Timp de lectură aprox. 14 minute

Un om ca oricare altul, asta era Violeta. Nici prea frumoasă, nici prea urâtă, nici prea slabă, nici prea grasă, nici prea deșteaptă, nici prea proastă. Mediocră, cum îi spusese diriga maică-sii în clasa a IX-a, arătându-i în catalog notele, mulți de 7 și de 8, câțiva de 9 și cîte-un 10 rătăcit pe ici pe colo. Muncitoare și cuminte, nimic de zis, de-asta și are notele astea, dar nu poate mai mult, continuase ridicând din umeri.

Pentru maică-sa era, oricum, de ajuns. Tu să-ți vezi de treabă și să iei bacul, că de restul om vedea noi, așa-i repeta în fiecare weekend, când Leti, Leta sau Letuța, cum îi spunea ea, lua autobuzul de la capătul orașului ca să ajungă la casa de la țară unde îi trăiau părinții și unde și ea locuise până să înceapă clasa a IX-a.

Și Violeta își văzuse de treabă. Așa cum putea ea, uneori mai bine, bravo, Vio, îi zicea diriga când reușea să rezolve câte-un exercițiu la tablă, alteori mai prost, e prea greu ăsta pentru nivelul tău, spunea atunci diriga și Violetei i se părea că viața e o clădire cu mai multe etaje și că ea are acces doar la cele de jos, după care stop, s-a stricat liftul, o fi bine, o fi rău, cine poate să spună. Așa cum era de așteptat, luase bacul cu un rezultat mediocru. Popescu Violeta, 7.56, medie formată absolut surprinzător dintr-un 10 la română și note în jur de 6 la celelalte materii. De trei ori introdusese maică-sa codul în aplicația cu rezultatele înainte să se bucure, o fi vreo greșeală sau zi drept, mamă, ai copiat după cineva, cum 10, de unde 10, tot liceul nu te-a scos profa din 7 și 8.

Dar nu era o greșeală, rezultatele rămăseseră aceleași la fiecare afișare, iar de copiat chiar nu avea cum și după cine să copieze, erau camere peste tot și mai și stătuse în prima bancă, chiar în fața catedrei. Plus că nici nu mai conta, până la urmă. Cu un 10 nu se face primăvară, deși ce bine pică atunci când ai, în sfârșit, cu ce te lăuda, e bine Leti, a luat bacul cu brio, și femeia scotea imediat telefonul și mărea captura de ecran, să se vadă bine nota de la română.

Așa ajunsese Violeta să dea admitere la Litere, unde intrase, după cum era de așteptat, cu o medie mediocră. Nici în timpul facultății nu se remarcase prin ceva anume, dar se ducea la cursuri și lua note de trecere, uneori mai mari, alteori mai mici, ca toată lumea, așa că, după cei trei ani de studiu, ajunsese profesoară cu acte în regulă. Se înscrisese la examenul de titularizare după ce stătuse o dimineață întreagă la coadă, în curtea inspectoratului, împreună cu sute de alți candidați, fiecare cu dosarul lui cu șină plin cu acte și adeverințe de tot felul. La lecția pe care o susținuse la o școală oarecare din județ primise nota 8, stați liniștită, domnișoară, așa e la început, îi spusese metodista, iar Violetei îi trecuse prin minte că habar n-are ce înseamnă acel așa, ea se străduise, folosise exemple și exerciții relevante, atinsese competențele și obiectivele pe care și le propusese, iar copiii fuseseră cooperanți, mai mult de atât nu știa ce-ar fi putut să facă.

Mulți ani după aceea avea să-și aducă aminte de această primă lecție ca fiind una dintre cele mai reușite pe care le susținuse vreodată. O lecție de nota 8, se pare. Oare restul de cât or fi fost? Toate lecțiile alea pe care și le pregătea cu atenție și grijă acasă, de enerva pe toată lumea din familie, ce dracu’, mă Vio, îi zicea Marius, nu poți să te duci și tu ca toți profii, să te așezi la catedră și să zici deschideți manualul la pagina 72 și faceți exercițiile, ce atâta pregătire, pentru ce? Nu că n-ar fi avut dreptate, Violetei i se părea chiar că, cu cât se străduia mai mult, cu atât mai proaste ieșeau orele.

Trebuie să-ți calibrezi așteptările, i-a spus directorul când s-a dus să-i spună că ea nu mai poate așa, intru la clasă și vorbesc singură, copiii fac gălăgie, mănâncă, aruncă cu ghemotoace de hârtie, fac concurs de râgâituri, se uită pe telefoane, și orice aș face nu mă ia nimeni în seamă. Dar directorul îi explicase că nu e deloc așa, sunt copii, nu își dau seama că e spre folosul lor, trebuie numai să te impui. Problema e la mine, deci, se gândise atunci, hm. Doar că nu avea nici cea mai mică idee ce să facă mai departe, așa că în fiecare zi intra cu groază în clădirea școlii, lasciate ogni speranza. 

La școala asta ajunsese de la început, mare noroc pe tine, Vio, să iei post din prima, îi ziseseră colegii de grupă, care prinseseră suplinire la zeci de kilometri distanță de reședința de județ, și Violeta se gândise că da, e chiar norocoasă, cine-ar fi crezut că, după nota de la susținerea lecției, s-ar putea salva la examenul scris, de obicei e exact invers, metodiștii dau 10 pe bandă rulantă, tocmai ca să-i ajute pe candidați să-și ridice media. Numai ea luase, total pe neașteptate, 8 la proba practică și 10 la scris. Al doilea 10 din viața ei la un examen important și de data asta maică-sa se bucurase și mai mult, rezultatul era afișat cu nume și prenume pe site-ul oficial, ia uitați-vă la Letuța mea, a luat singura notă maximă din județ.

Cu o medie așa de bună se titularizase, deci, din prima, și încă la o școală bine cotată, o să te saturi de meditații, îi ziceau toți când aflau unde a luat post, doar că, la început, Violeta refuzase toate cererile, întâi să capăt puțină experiență, după care, când ar fi zis că e, în sfârșit, pregătită, nu o mai solicitase nimeni.

E bună doamna de română, ne lasă să facem ce vrem, ziceau copiii când erau întrebați despre ea, iar părinții căutau alte soluții, cum să învețe copiii ăștia dacă nu pune nimeni biciul pe ei? Pe vremea noastră... și-aici urmau mereu niște puncte de suspensie, ca să se înțeleagă bine diferența dintre atunci și acum, dintre profesoarele severe de pe vremuri și doamnele astea crescute în democrație, care le permit orice. Nu e vorbă, și dacă se găsea vreun profesor mai aspru, care să-i pună la respect pe copii, părinții tot nemulțumiți erau, cum vreți să-și dezvolte creativitatea și leadershipu’ dacă îi țineți ca la închisoare? Nu mai e ca pe vremea noastră... și iarăși se simțeau punctele de suspensie, doar că acum sensul lor era exact pe dos. Zugzwang.

Oricum, Violeta nu avea prea mult de-a face cu părinții. Nu luase dirigenție și se ținea, în general, departe de discuții, și pe la poarta școlii, și în cancelarie. Problemele ei erau strict legate de copii. Și, poate, de inabilitatea ei de a lua lucrurile așa cum sunt, fără așteptări, fără dezamăgiri. Totul e în capul tău, îi zicea Marius, dacă nu ți-ar păsa așa de mult, ai vedea că, de fapt, e problema lor, nu a ta. Arde-i la note și-o să vezi că se schimbă situația, dar Violetei îi era milă, se gândea mereu să nu-i demotiveze, să nu le scadă încrederea în forțele proprii, destul suferise ea când era copil că nimeni nu o lăuda, nu o încuraja, nici măcar nu o asculta cineva, ce știe ea, zicea maică-sa când cineva o întreba tu ce zici, Leti, ce părere ai. Așa că închidea ochii pentru greșelile minore, dându-le totdeauna note mai mari decât meritau și șanse după șanse.

O proastă, asta era. Idealistă, zicea Marius, dar ce știa el. Ce era de știut, de altfel. Că Violeta nu dormea nopțile gândindu-se cum să facă să îi liniștească și atragă pe copii, că în ultimii ani, de când se făcuse profesoară, nu mai reușise să termine de citit nicio carte, pentru că pur și simplu nu reușea să se concentreze, să intre în poveste, să țină minte ce a citit, deși recitea uneori și de cinci-șase ori un paragraf? Că totul i se părea greu și fără sens? Că se trezea în fiecare dimineață mai obosită decât se culcase? Că își vărsa nervii pe Marius și pe copil? Asta știa toată lumea, de la vecinii care o auzeau țipând de se cutremurau geamurile până la colegii de la școală, cu care învățătoarea copilului își împărtășea pe la colțuri îngrijorarea, tare trist e fiu-său, un pic dacă ridic tonul face ochii mari și-ncep să-i curgă lacrimile, dar știi cum plânge, tu, cu suspine, nu-i a bună, ceva se întâmplă la ei în casă.

Până și maică-sa, care nu vorbea niciodată despre lucrurile neplăcute din familie, de parcă tăcerea care se așeza peste ele ca praful le-ar fi făcut să dispară, o luase o dată deoparte, auzi, Letuțo, fii și tu mai blândă, că o să te trezești într-o zi că ia Marius copilul și pleacă, cât să mai înghită și el, e om bun, e păcat, mamă, să te porți așa cu el. Dar Marius părea să suporte, se adâncea în treburile lui și nu o lua prea tare în seamă, cu copilul stăteau mai rău lucrurile, era palid și apatic și plângea din orice, pic de vlagă n-are în el, zici că-i vrej de fasole, nu om.

Du-l, dragă, la psiholog, îi zisese Ioana, singurul om din cancelarie cu care mai schimba câteva vorbe, că în rest chiar n-avea ce și nici cu cine, de politică era sătulă de la televizor, rețete de mâncăruri exotice și prăjituri îi trimitea maică-sa pe Whatsapp, iar alte subiecte nu se discutau aproape deloc, că ce atâtea interese să mai aibă și profesorii. Dar Violeta nu era prea încrezătoare că asta ar fi soluția, deși, până la urmă, nici rău nu putea să facă. Doar că în ultimii ani tot mai multe dintre fostele ei colege de liceu și facultate se reinventaseră ca psiholoage – după ce încercaseră diferite profesii, descoperiseră brusc, majoritatea după câte un eșec personal, că împlinirea vine din încercarea de a-i ajuta pe alții. Salvez ca să mă salvez, cum ar veni. Și toată transformarea din coafeză sau corporatistă sau profesoară de franceză în psiholog i se părea Violetei forțată și falsă și îi scădea semnificativ încrederea în profesia asta. Bineînțeles că nu erau toți psihologii așa, dar nici pisicile nu erau toate negre, și, cu toate astea, Violeta făcea șapte pași înapoi și-și scuipa de trei ori în sân de câte ori îi trecea câte una calea.

Și oricum, dacă stătea bine să se gândească, ea ar fi avut mai multă nevoie de psiholog decât copilul, dar pentru ea nu avea niciodată nici timp, nici bani, eu sunt bine, nu-mi trebuie nimic, așa zicea mereu când o întreba cineva ce și-ar dori de Crăciun sau de ziua ei sau cu orice altă ocazie. Doar că, de fapt, i-ar fi trebuit multe. Fie și – sau poate că mai ales – chestii mărunte, atenții, o îmbrățișare neașteptată, un zâmbet, o încurajare, un semn oarecare că cineva se gândește la ea. Pentru că asta o măcina cel mai tare, invizibilitatea asta a ei, lipsa de răspuns a celorlalți la cam tot ce încerca ea să facă. Ca și cum n-ar fi fost.

Reacțiile negative le putea duce, chiar dacă nu cu plăcere. Dar ignorarea o destabiliza, mai ales când știa că nu a făcut lucrurile pe deasupra, să fie, ci s-a frământat zile și nopți și-a schițat și-a șters și apoi a luat-o de la capăt de-o sută de ori, până ce a fost mulțumită, așa da, numai că nu era niciun așa și niciun da, la școală era dezastru, cei mai mulți dintre copii nici nu ascultau ce au de făcut, oricâte fișe interactive și jocuri le-ar fi propus, acasă totul era un haos, nervi și țipete și nimic care să o mulțumească în vreun fel, părea că tot ce face e în zadar.

Se gândise și să-și caute altceva de lucru, dar degeaba, nu primise nicio invitație la interviu, în ciuda zecilor de anunțuri la care își trimisese candidatura. Gândește-te, îi zicea Marius, că CV-ul tău ajunge la o HR-istă începătoare, studentă încă sau care de-abia a terminat facultatea și că, după ce te categorisește din prima ca fiind babă, că ai trecut de treizeci de ani, citește despre experiența ta profesională ridicând din sprâncene, hm, profesoară, ce naiba știe asta să facă, și gata, direct la coș cu el. Scrie și tu bla bla acolo, transformator de destine, future shaper, de-astea, altfel n-o să te sune nimeni în veci, așa e la corporație.

După ani de vorbit singură și de notat în jurnal planuri, obiective, reflecții, soluții care se dovedeau de fiecare dată ineficiente, Violeta știa însă valoarea fiecărui cuvânt și-i plăcea să le folosească pe bune, fără înflorituri, vanități și ipocrizii. Mai bine sărac, dar curat, îi răsunau în minte vorbele pe care toată copilăria le auzise în bucătăria din casa părintească, atunci când se adunau toți în jurul mesei și părinții își povesteau ce-au făcut peste zi. Doar că și sărăcia are prețul ei, una e să n-ai bani de vacanță în Caraibe și alta să n-ai ce pune pe masă. Așa că a continuat să meargă la școală. Ce e cu Vio, începuseră să-l întrebe oamenii pe Marius, mereu când o văd e încruntată, e bolnavă sau ceva?

Bolnavă nu era, chiar dacă uneori și-ar fi dorit să fie, măcar așa aș căpăta și eu puțină atenție. Ceva însă, în ea sau pe lângă ea, n-ar fi putut să spună, nu mergea foarte bine. Pe zi ce trece devenea tot mai străvezie, oamenii se băgau în fața ei la coadă la supermarket, era mereu lăsată ultima când era vorba de prime sau proiecte care aduceau bani în plus, o uitaseră chiar și pe site-ul școlii, la secțiunea Echipa, unde toți colegii ei apăreau cu poze și scurte prezentări. Fusese, de altfel, chiar ideea ei, făcuseră un brainstorming despre ce să conțină site-ul și asta i se păruse ei important la momentul ăla, să apărem și noi undeva, să știe părinții cum arătăm, poate așa își dau seama că suntem și noi oameni ca toți oamenii. Se gândise vreo două zile ce să scrie despre ea, îl rugase pe Marius să-i facă poze peste poze, în asta arăt prea grasă, în asta nu-mi stă bine părul, vai, ce bătrână par, până ce, în final, alesese una de la finalul facultății, ce tânără și naivă eram. Și toate astea degeaba, toți colegii ei stăteau frumos înșirați pe pagină, unii mai zâmbitori, alții mai puțin, numai ea lipsea. O să vorbim cu băieții să te adauge, dar proiectul se încheiase, fondurile se cheltuiseră, site-ul părea că va rămâne pentru totdeauna în forma lui inițială. Fără ea.

Lasă, că pe tine te punem pe Facebook, zisese directorul, și într-adevăr, făcuseră o postare doar despre ea, stârnind întrebări curioase pe la colțuri din partea colegilor, trei râsete, o inimioară, două like-uri și câteva comentarii răutăcioase de la tot felul de oameni ascunși sub profiluri cu nume false, ce față de centuristă ai, mereu mi-a plakut okelaristele, hai la muncă, că nu toți stăm degeaba și predăm. Uneori se gândea că prea se victimizează, hai, frate, că nu ești tu centrul universului, toți oamenii au momente și momente, las’că trece. Doar că trecea și nu prea.

Așa că, în ziua în care Skoda argintie cu număr de Gorj a lovit-o în plin, nimeni n-ar fi putut să spună dacă a fost o clipă de neatenție, se grăbea să nu întârzie la școală și nu s-a asigurat, a sărit pur și simplu în fața mașinii, sau poate, și aici lui Marius i se strângea inima, ce-o să-i spun eu copilului când o să întrebe, sinucidere. Cine se aștepta la așa ceva, clătina din cap maică-sa, cu mâna la gură și lacrimile curgându-i șiroaie, Leta mea să ne facă una ca asta.

La înmormântare au venit doar rudele și câțiva vecini. Era o zi cețoasă de toamnă, în care nu prea-ți venea să ieși pe-afară, dacă nu aveai treabă. Anunțul prin care i se anunța trecerea în neființă, Drum lin spre stele, colegă dragă, scria deasupra pozei de la finalul facultății, a apărut pe pagina de Facebook a școlii a doua zi.

Ramona Micu

Ramona Micu (n. 1979) a debutat în 2021, la Casa de pariuri literare, cu volumul de proză scurtă “Poem cu oameni mari şi mici”. Începând cu anul 2015, a participat, cu mici întreruperi, la întâlnirile Creative Writing Sundays, organizate de Revista de povestiri.