Fraților, unde-mi sunt degetele?

Autor: Mihail Victus

Timp de lectură aprox. 11 minute

Telefonul punea capăt vacanței pe care Dashorj Bayar i-o tot promitea de doi ani soției lui. Dacă Șeful Guvernului luase direct legătura cu el, în loc să folosească un intermediar, însemna că problema era chiar mai gravă decât îi lăsase impresia scurta conversație. Înțelegea că îi fusese furat ceva Coducătorului, dar nu insistase să afle despre ce putea fi vorba – lucruri atât de delicate se tratau doar personal și cu maximă discreție. „Chemat la datorie”, asta a fost tot ce i-a spus soției, cuvinte care niciodată nu aveau nevoie de vreo explicație. Dar, pentru că biletele și cazarea erau deja plătite, a stabilit ca ea să rămână oricum în vacanță. I-a pus la dispoziție, ca însoțitor și protector, pe cel mai de încredere om al lui, cel mai urât om de încredere, un Neanderthal care cumva reușise să treacă peste fiecare etapă a evoluției, atât de rigid și de respingător că nicio femeie cu mintea întreaga nu s-ar fi gândit la el ca la un posibil amant. Măsuri de precauție, împotriva oricăror scenarii negative. Doar de asta continua Dashorj să fie Șeful Securității și, desigur, cel mai apreciat subordonat al Conducătorului. Într-un fel, și-a spus el în timp ce era condus spre palat de o coloană formată din trei jeepuri cu girofarurile pornite, nu-i părea rău că rata vacanța împreună cu soția lui. Și aproape imediat și-a făcut mustrări de conștiință – nu avea cum să vadă aspectele pozitive ale unui eveniment care totodată îl deranja în vreun fel pe Conducător. După atâția ani în care subordonații lui interceptaseră nenumărate conversații incriminatoare, lui Dashorj ajunsese să-i fie teamă de propriile gânduri, cele spontane, pe care nu le putea înăbuși înainte de-a se forma. Ar fi dorit să-și instaleze în creier un mecanism capabil să cenzureze, să filtreze orice nu trebuia să audă.

De pe treptele din fața palatului, Șeful Guvernului l-a întâmpinat cenușiu și împietrit ca o extensie a clădirii.

- Tot vreun tablou, frate Mukhat? a încercat el să-i mai alunge din îngrijorare. Sau Polpot, motanul, a intrat în călduri și lipsește de acasă?

I s-a făcut semn să vorbească mai încet.

- Situația este mult mai gravă, frate Bayar.

În dormitorul dictatorial, acolo unde Dashorj intrase doar o dată pentru-a se asigura că nu exista niciun aparat de spionaj și a o echipa cu măsuri de maximă siguranță, capul Conducătorului ieșea dintr-un morman de cearșafuri, ca trezit din cauza unui vis înspăimântător. La vederea lui Dashorj, chipul lui și-a recăpătat o parte din trăsăturile calde.

- Oamenii mei cei mai de nădejde, la un loc. Am încredere că veți rezolva ciudățenia asta.

Cu o fluturare din palmă, l-a îndemnat pe Dashorj să se apropie. Și-a întins picioarele și a tras puțin de baza mormanului de cearșafuri. Tălpile au ieșit, imaculate și catifelate ca ale unui copil plimbat doar în brațe. Lui Dashorj i-au trebuit câteva momente ca să remarce că în locul degetelor mici erau doar niște spații goale și netede. S-a convins de lipsa lor abia după ce a numărat restul degetelor. Tălpile s-au balansat dintr-o parte în alta, pentru a fi studiate în amănunt, apoi s-au retras sub cearșafuri. Obrazul stâng al Conducătorului zvâcnea incontrolabil.

- Am văzut că nu mai sunt când am vrut să-mi încalț papucii și să mă duc la baie. Pur și simplu m-am trezit și, puf! (degetele ambelor mâini împreunate și desfăcute brusc în aer, ca în timpul unui act de magie), parcă n-ar fi existat niciodată. Ce crezi că înseamnă asta, frate Dashorj?

- Le-ați căutat peste tot prin palat? a întors Dahorj întrebarea către Șeful Guvernului.

- Preaiubitul nostru conducător nu a ieșit deloc din dormitor și aseară degetele se aflau încă la locul lor.

- Poate că Polpot…

Conducătorul s-a ridicat în picioare – mormanul de cearșafuri, micșorat acum, arăta ca o crinolină.

- Am așteptări de la Șeful Securității. Poate că fratele Mukhat e întrecut de situație, dar de la tine, Dashorj, nu accept asta. Doar nu vrei să spui că motanul mi-a furat degetele.

Dashorj și-a plecat capul. Pusese în aplicare pedepse aspre pentru insinuări și mai puțin jignitoare.

- Vă rog să mă iertați. Numai că… așa ceva nu s-a mai pomenit.

- Ei bine, tocmai genul ăsta de răspuns nu voi accepta. De la niciunul dintre voi. Nu vreau să spun că nu ți-ai făcut bine treaba, frate Dashorj, dar cât de sigur ești că nimeni în afară de oamenii noștri de încredere nu se poate infiltra în palat?

- Pentru asta garantez cu propria viață.

Conducătorul s-a prăvălit înapoi între cearșafuri.

- În voi doi trebuie să am încredere, altfel m-aș putea preda singur dușmanilor. Și ăia abia așteaptă să mă rupă în bucăți. Frate Mukhat, pune-ți colegul în temă cu ipoteza ta.

- M-am gândit…

Șeful Guvernului s-a înecat cu restul propoziției și a tușit puternic, apoi a vorbit cu gravitate:

- Nu există șef de stat pe care poporul să-l fi iubit mai mult decât pe Marele Nostru Conducător. Dar mereu există și răuvoitori. Dumneata știi cel mai bine, frate Dashorj, ai cel mai mult de-a face cu ei. Și mai există cei de dincolo de granițe, cei care se uită cu invidie și ură la prosperitatea Republicii noastre dragi. M-am gândit… Ai auzit de acel experiment al americanilor, cu dispariția navei? Prin care au reușit pur și simplu să o facă să dispară și să apară în alt loc.

- Ca la un circ cu scamatorii, a completat mormanul de cearșafuri. Pui pe vreunul într-o cutie, abracadabra!, și pe urmă nu mai e în cutie, poate să apară undeva în public.

Simple trucuri, ușor de demontat, ar fi vrut să spună Dashorj, dar s-a abținut. Despre experimentul menționat de Șeful Guvernului nu știa mai multe decât citise întâmplător într-un ziar și se gândise că făcea parte din aceleași tip de minciuni ca mersul americanilor pe lună. Oricum, trebuia să demonstreze că era stăpân pe situație.

- Începând de acum, nu mai avem încredere în niciunul din angajații de la palat. Îi voi interoga personal, pe fiecare în parte.

- Să o lipsim de asta pe bătrâna mea doică, a zis Conducătorul. Mi-e teamă că o supărare prea mare ar putea s-o bage în pământ.

- Nimeni nu trebuie exclus, nici măcar eu, nici măcar fratele Mukhat. Pornim de la prezumția că absolut nimeni nu e cine pretinde. Dacă disparițiile au fost provocate de vreo substanță sau aparatură, vinovatul poate fi doar aici, în palat. În acest caz, am încredere că le vom putea recupera.

- Un om de acțiune, bravo. Mă săturasem de ipoteze și dat din umeri. De-aia te apreciez, frate Dashorj. Îți mulțumesc, deja sunt mai liniștit.

Paznicii, șoferii, bucătarul, menajerele, majordomul, grădinarii și oricine se aflase în proximitate în ultimele zile au fost închiși în palat, laolaltă cu Conducătorul, doica acestuia, Șeful Guvernului și Dashorj, iar cheile tuturor ieșirilor au fost închise în seiful din dormitorul dictatorial. O sută de soldați loiali au umplut curtea domeniului, având ordin să nu permită nimănui să intre și să tragă în oricine ar fi vrut să iasă fără acordul Conducătorului. Să dea impresia că face orice îi era cu putință și ceva în plus, asta era singura intenție a lui Dashorj. Nu reușea să scape de senzația că, într-o lume în care o pereche de degete se puteau imaterializa din senin, se simțea inutil. A făcut ce știa mai bine, ceea ce îi adusese respectul colegilor și o faimă din cauza căreia aflase că poporul îl numea Gâdele Dashorj. Nu îl deranja. Frica aducea întotdeauna mai multe rezultate decât amabilitatea.

A dat ordin ca niciunul dintre suspecți să nu primească apă sau mâncare, apoi a purtat câte-o discuție cu fiecare în parte, fără să divulge motivul interogatoriului. Ce făcuseră în ultimele zile, din ce mediu familial proveneau, ce părere aveau despre Conducător și Republică și despre democrație, dacă se declarau satisfăcuți de carierele și viețile lor – lucruri banale poate, dar îl ajutau enorm să stabilească niște profiluri, să descopere tipare, puncte sensibile mai ușor de atacat apoi cu violență, dacă ar fi fost nevoie. Până la sfârșitul zilei avea câte un dosar amănunțit pentru toți suspecții. Le-a recitit și a subliniat orice putea fi folosit sau i s-a părut dubios, ca până la urmă să adoarmă din cauza oboselii aplecat peste birou, cu capul afundat între brațe.

Că a doua zi s-a descoperit cu stupoare că nu mai era vorba doar de cele două degete și că picioarele Conducătorului se evaporaseră cu totul, n-a schimbat cu nimic problema, doar a intensificat-o, iar căutarea unei rezolvări a devenit și mai urgentă. Dacă era cineva responsabil, se afla acolo, între pereții palatului. Rămânea singura ipoteză credibilă. S-au căutat orice posibile ascunzători, dar eforturile n-au adus rezultate. Nici interogatoriile, chiar dacă Dashorj s-a folosit de amenințări și, când a fost cazul, de lovituri cu bastonul, împunsături cu ace pentru bovine în cele mai sensibile zone ale corpului și continuarea depavării de alimente (cu excepția lui, Șefului Guvernului și a doicii).

- Vreau rezultate! a țipat Conducătorul, aruncând în perete cu platoul de mâncare, când încă mai avea brațele, fiindcă după alte câteva zile au dispărut și acestea.

În patul din care fusese coborât doar pentru a fi dus la baie, Conducătorul arăta ca un punct de exclamare grosolan întors invers. Mereu prezentă în dormitor era silueta albă și fragilă a celui care până de curând fusese un Șef al Guvernului robust și impozant. Nici el, Dashorj, nu se mai recunoștea în oglindă. Dăduse jos mai mult kilograme decât reușise în cinci ani de regim și eforturi fizice. Trei suspecți (unul dintre paznici, o menajeră și majordomul)  nu rezistaseră interogatoriilor și cadavrele li se predaseră soldaților din curte, să fie îngropate pe câmp, fără ca familiile să le fie înștiințate.

Pentru a păstra iluzia că totul era în regulă cu Conducătorul, în ciuda faptului că nu mai apărea în public, așa cum atât de mult îi plăcea până atunci, Dahorj făcea scurte filmări cu acesta, reușind să prindă în cadru părțile din trup încă intacte. Atâta timp cât, cu ajutorul televiziunii naționale, Conducătorul reușea să se afle în casele oamenilor, aparent sănătos și ca întotdeauna de carismatic, nimeni nu intra în panică. A păstrat iluzia chiar și după ce din Conducător a rămas doar capul, așezat pe trunchiul unui manechin, un cap care atunci când nu se afla în raza camerelor de filmat arăta tot mai deznădăjduit și rostea jigniri și cuvinte pline de furie. Din personalul palatului supraviețuiseră doar doi paznici, iar interogatoriile s-au extins și la soldații din afară. Dashorj nu știa ce altceva ar fi putut să facă. Doica murea încet într-una dintre camere, din cauza îngrijorării, iar Șeful Guvernului semăna tot mai mult c-un nebun ținut pe sedative. Dashorj trăgea pe ascuns dintr-o sticlă mică de coniac ținută în buzunarul interior al sacoului, doar cât să-l ajute să se pregătească pentru ziua următoare, când oricând ar fi putut auzi ordinul să fie executat, pe motiv de incompetență.

Cu puțin înainte de a-i dispărea gura, Conducătorul n-a mai avut încredere în rezolvarea cazului și a poruncit invazia unei mici țări vecine, fostă anexă a Republicii până la jumătatea secolului trecut, al cărei actual președinte, susținea el, putea fi sigurul vinovat de acea imaterializare a lui. Mesajul era clar: încetați orice fel de ostilități, rupeți legăturile cu prietenii voștri americani și acceptați capitularea, iar noi nu vă vom bombarda în continuare. Nimeni nu se putea pune cu Republica, nimeni nu-l putea sfida pe Conducător, nici măcar după ce fusese redus la un cap fără gură.

Dashorj i-a telefonat soției și i-a spus că trebuia să prelungească vacanța până când primea noi vești de la el. Soția nu a pus întrebări. Omul de încredere avea bine grijă de ea, să nu-și facă griji. Mica țară vecină a rezistat bombardamentelor mai mult decât preconizase oricine, până ce au dispărut urechile Conducătorului, apoi ochii, iar într-un final a rămas doar nasul. Furios, nasul Conducătorului se folosea de nări ca de niște aripioare de morsă și țopăia dintr-o parte în alta a biroului. Ca ultim gest disperat, s-au căutat vinovați printre Membrii Guvernului. Aceștia erau așezați în linie, iar nasul, purtat de Dashorj pe o tipsie, îi mirosea pe fiecare. Se spunea că reușește să detecteze imediat trădătorii. Cei găsiți vinovați, prin trei sărituri violente pe tipsie, erau imediat scoși în curte și executați. În timpul unei astfel de manifestări, motanul Polpot a sărit brusc de pe birou, a înhățat nasul și a fugit cu el în pod, acolo unde, când l-au găsit Șeful Guvernului și Dashorj, tocmai termina de mestecat și se lingea pe bot.

---