Stația Omega

Autor: Cosmin Leucuta

Timp de lectură aprox. 14 minute

Bărbatul și-a împins ochelarii pe nas, apoi s-a lăsat pe spătar.

– Nu-mi dau seama ce are.

S-au uitat amândoi la chenarul dreptunghiular de culoare gri, cu banda lui albastră în partea de sus, și bulina roșie cu un X alb în partea stângă.

Eroare.

– Și eu ce fac acuma? a întrebat tânărul înalt.

– Le oprești.

– Până când?

– Nu știu! E Crăciunul peste două zile, nu stă nimeni să ia la bibilit pagini întregi de cod pentru așa ceva. Oprești toate panourile de reclame și o rezolvăm după sărbători.

– Nu pot.

– De ce?

– Pentru că-s multe cu problema asta.

– Câte?

– Nu știu exact, câteva sute. Pe lângă șosele și autostrăzi. Prin parcări, cred că și prin pădure avem câteva. Le poate vedea clientul că nu funcționează și atunci la revedere contract. Chiar n-o poți rezolva?

Bărbatul cu ochelari și-a mușcat buza:

– Acuma, nu. Ce pot face e să le restartez de fiecare dată când dau eroare.

– Presimt un „dar”.

– Dar trebuie să fii pe fază, că altfel rămâne eroarea acolo, s-o vadă toată lumea.

*

Mașina a oprit după prea mulți metri ca să fie ceva planificat, ca și cum șoferul hotărâse brusc să o ia.

Fata a alergat spre mașină.

– Hei!

– Încotro? a întrebat-o el.

Fata i-a spus, și el a zâmbit:

– Ai noroc, e în drum!

Și-a aruncat rucsacul plin de zăpadă pe bancheta din spate, apoi s-a trântit pe scaunul de lângă șofer și s-a uitat în jur.

– Ce te așteaptă la destinație? a întrebat el.

Avea o voce plăcută.

– Ăăă, acasă. La ai mei.

– Faci autostopul des? a întrebat el și s-a întors brusc spre ea la cuvântul „des”, ca și cum ar fi încercat să verifice ceva ascuns.

Tinerei i s-a făcut brusc teamă.

El a râs:

– Dacă ți-ai vedea expresia.

– Ce?

– Arătai de parcă am scos un cuțit la tine.

 Fata a rămas tăcută.

– N-o să-ți fac nimic. Nu-s vreun ucigaș.

– Cred că asta-i exact ce ar zice un ucigaș, a șoptit ea.

– Probabil. Dar poți să ai încredere în mine.

– Și asta e ceva ce ar zice un ucigaș, a observat ea.

Au izbucnit amândoi în râs.

– Serios, îți promit că o s-ajungi întreagă acasă.

– Apreciez.

Bărbatul și-a desprins brațul drept de pe volan și a atins un buton.

– Ți-am dat căldură în scaun. Cred că ești degerată.

– Mersi, da.

– Cât ai așteptat?

– Nu știu, o juma’ de oră?

– Nu prea ia lumea autostopiști. Decât dacă vrea să-i omoare.

Au râs pe înfundate.

– Am pierdut busul și n-aveam chef să mă întorc la cămin. Dacă mă setez că plec undeva, plec.

– Hm.

– Trebuie să plec. Efectiv nu mai pot rămâne pe loc.

– Hm, a repetat el.

– Ce? s-a întors ea.

– Ciudat.

– O fi, dar așa merge treaba.

– Deci ești aici din cauza unei fixații?

– Probabil ceva mai complicat, dar în esență, da.

– În esență, a râs el.

– Ce?

– N-am mai auzit de mult expresia asta.

– Tu, încotro?

– Tot spre casă.

– Ești căsătorit?

– De ce întrebi?

Fata a rămas tăcută. El și-a lins buzele:

– Am fost.

– Ce s-a întâmplat?

Bărbatul a ridicat din umeri.

– Copii?

– Trei.

– Jesus!

– Ce?

– Nu știu, mi se pare enorm să ai copii!

Pauză.

– Ai o țigară?

El a scos din buzunarul de la piept un pachet și i l-a întins.

– Lucky Strike? Nici nu știam că mai există țigările astea. Câți ani ai?

– 39.

– Fac 21 peste 8 zile.

Bărbatul și-a îngustat privirea:

– Ești născută de revelion?

– Dap. Brichetă?

– Stai așa, a oftat el și a început să scormonească prin buzunare.

A ridicat o Zippo plină de zgârieturi. Fata a început să râdă.

– Ce-i așa amuzant?

– Țigările tale, bricheta asta, mașina, copiii. Divorțul. Zici că ești Don Draper.

– Don Draper?

– E un personaj dintr-un serial.

– Fuma Lucky?

Ea s-a aplecat ușor spre el:

– Doar Lucky. Parcă și semănați.

– Înseamnă că era arătos, a râs bărbatul.

– Da, toate erau în limbă după el.

Bărbatul a rânjit:

– Dă-mi și mie una.

– Cum e să fii căsătorit?

A privit-o pieziș și a ridicat din umeri:

– Nu m-am gândit vreodată „cum e”. Iei lucrurile așa cum vin. De ce vrei să știi?

– Păi, să încerc să-mi dau seama dacă o să fac și eu același lucru mai târziu.

– Și o să faci dacă eu ți-o recomand?

– Eh, nu doar pe recomandare, dar e o referință.

Bărbatul a murmurat:

– Nu dau sfaturi pe chestiuni personale.

– De ce?

– Fiecare om are problemele și gândurile lui. Nu vrei să fii motivul pentru care cineva își schimbă sau își strică drumul în viață.

Fata l-a privit:

– Foarte filozofic.

– Crezi? a râs el.

– Am auzit des chestii similare la facultă.

– Ce facultate faci?

– Filozofie.

– Și cum e?

– E OK, înveți tot felul de chestii. Tu ce ai făcut?

– N-am făcut.

– De ce?

– Mi s-a părut degeaba.

– Și ce lucrezi?

– Nu prea lucrez. Mă plimb.

– Cum adică?

– Sunt comis-voiajor. Mă plimb și vând chestii.

– Ce chestii?

– Orice fel de chestii.

– Și de unde știi dacă cineva vrea să le cumpere?

Bărbatul s-a întors cu un zâmbet în colțul gurii:

– Îi conving eu.

– Cum?

– Aș putea să-ți spun, dar atunci ar trebui să te omor.

Fata l-a privit îngrijorată:

– Ce-i tot dai cu omorâtul?

– Sincer, de când te-ai așezat pe scaunul ăla nu mă gândesc decât cum să te fac să te simți confortabil.

– Așa crezi că mă faci să mă simt confortabil?

– Nu, mă gândeam să fac niște glume, și singurele care-mi ies pe gură-s tâmpeniile astea morbide.

– De ce vrei să mă faci să mă simt confortabil?

– Mă gândesc că nu-i ușor să intri singură, noaptea, în mașina unui necunoscut.

A privit-o apoi și-a întors înapoi privirea la șosea.

– Nu m-am gândit la asta prea mult. Erau șanse bune să mă ia o femeie, sau un cuplu, a spus ea.

– Dar nu te-au luat. Te-am luat eu.

Fata s-a alarmat pentru o clipă, apoi și-a pus o altă țigară în gură.

– Fii atentă ce ceață e pe-aici! a spus el.

Ea a privit prin parbriz, într-adevăr ceața era atât de densă încât razele farurilor păreau că se lovesc de un perete de beton înaintea lor.

S-a întins spre unul dintre butoanele radioului și a încercat să găsească un post.

Era doar zgomot alb.

– Ce le-ai luat copiilor de Crăciun?

– Mama lor se ocupă, eu decontez la final.

– Dar știi ce-și doresc?

– Cel mic vrea un dinozaur.

– Câți ani are?

– Patru. Numai dinozauri visează.

– Drăguț.

– Ăla mijlociu vrea un tren electric.

Fata a început să râdă:

– Lasă-mă să ghicesc, cea mare e o fată.

– Este, a râs el.

– Și ce vrea?

– Îmi zicea că ar vrea să vorbească cu dumnezeu. Să-i ceară ceva.

– De obicei Moșului îi ceri chestii în preajma Crăciunului.

– Da, dar ea vrea să-i ceară lui dumnezeu de data asta.

– Ce?

– N-a vrut să spună. I-am zis să se ducă la biserică. Cum altfel poți vorbi cu dumnezeu, nu? Că doar n-o să-i scrii un post-it pe frigider, nu?

– Sunteți credincioși?

– Nu prea.

S-a lăsat liniștea punctată doar de vibrațiile roților.

– Ar putea face asta dacă am trăi într-o simulare, a spus fata brusc.

– Cine, ce să facă?

– Fiică-ta. Să-i scrie un post-it lui dumnezeu și să-l lase pe frigider. Să-l citescă.

– Să trăim într-o ce?

– Ai auzit de teoria simulării?

– Nu.

– E o idee care zice că trăim într-o lume simulată pe calculator.

Bărbatul a rămas tăcut, privind-o. Fata a continuat:

– Nu-i o idee nouă. Există de multă vreme. Unii spun că nivelul nostru tehnologic ar fi, teoretic, destul de avansat încât să putem crea și rula simulări de genul ăsta.

– De ce am face așa ceva?

– Păi nu noi. Noi doi am fi cei simulați.

– Adică programe de calculator?

– În esență, a spus fata.

Bărbatul a râs.

– Cei care au creat simularea și au programat totul... ei ar fi pentru noi ca niște dumnezei. Și lor ar putea fiică-ta să le lase un post-it pe frigider.

– Am înțeles. Și acești dumnezei i-ar împlini dorința?

– Depinde de dorință.

Și-a aprins un alt Lucky apoi i-a oferit și ei pachetul. Ea și-a aprins o țigară.

– Fumezi foarte mult, a observat el.

– Cunosc oameni care fumează mult mai mult. Eu o fac de plictiseală.

– Tipic, a râs el.

– Tu de ce fumezi?

– Mă ajută să mă limpezesc.

A privit-o un timp, în beznă, gândindu-se că era frumoasă și părea tristă, și pentru o clipă a simțit nevoia să îi spună asta.

Fata privea pe geam afară, nu era atentă la drum.

Abia când figura fetei a fost luminată brusc și puternic și-a întors privirea la șosea.

În clipa următoare mașina s-a smucit puternic spre dreapta într-un derapaj scurt și un claxon prelung a vuit pe lângă ei.

– Ce dracu’ faci?! a strigat ea, apucându-se de mânerul portierei.

Mașina s-a redresat.

– Încerc să nu ne omor în seara, a zâmbit el, ținând țigara între dinții. Nu văd nimic.

– Ăla era un tir?

– Da...

Vocea lui s-a stins ușor în timp ce își mijea ochii încercând să distingă ceva în ceața din fața lor.

– Dar...? a întrebat ea.

– Dar tirul ne-a depășit. L-am simțit trecând pe lângă noi.

– Și?

– Luminile veneau din fața, nu din spate.

Fata s-a încruntat, încercând să-și facă calculele în minte.

– Ți s-a părut, a dat din mână.

El a inspirat și a clipit des.

– Mda. Poate-s cam obosit, a admis el.

A răsuflat prelung:

– Ești OK?

– Da. Încearcă să nu te relaxezi prea tare, OK?

– Mai povestește-mi despre simulări.

– Ce să mai zic? Unii cred că probabil trăim într-una.

– Cât de probabil?

– Unii zic 50-50, alții 99,9%.

– 99,9% sună foarte sigur.

– Așa-i?

– Pe ce se bazează cifrele astea?

– Păi nu pe chestii concrete. Oricum totu-i teorie. OK, nu chiar tot, dar lucrurile pe care nu le-am văzut și nu le-am atins, dar despre care se știu multe... sunt teorii bazate pe deducții și presupuneri, multe neverificate ca lumea niciodată, încât au ajuns să fie luate drept adevăruri.

– Cum ar fi?

– Cât de mare e galaxia asta.

– Și simulările?

– Teoria zice că dacă am ajuns destul de deștepți încât s-o gândim, există șanse să fie reală. Ca și cum unii dintre noi, programele din simulare, s-au trezit la viață și încearcă să spună celorlalți adevărul.

– Doar că ceilalți nu prea îi cred.

– E greu să crezi așa ceva.

Fata i-a apucat brațul drept:

– Asta pare real, nu?

– Foarte.

Degetele ei întârziau pe pielea lui, continuau să strângă. Apoi s-a desprins de el și și-a pus mâna în poală.

– Dar?

– Dar... niciodată nu știi când o să te trezești să vezi că cerul a dispărut, sau arată ca un TV setat pe un canal fără emisiune.

Bărbatul și-a dat fără să vrea capul înapoi:

– Sper că nu. Îmi place cerul așa cum e, a spus el și a privit în sus.

Dar era beznă și ceață.

– Tuturor ne place.

– Dacă chiar am trăi într-o simulație, cum am putea să ne dăm seama?

Fata a râs:

– Asta-i întrebarea.

– Deci?

– Se presupune că din când în când ar apărea erori.

– Ce fel de erori?

– Chestii inexplicabile. Un deja-vu, update-uri incomplete sau... erori de programare, comportamente bizare ale oamenilor.

– Cum ar fi nevoia ta de a pleca la drum odată ce te-ai setat pe chestia asta, chiar dacă n-ai cu ce?

Fata l-a privit lung și a aprobat.

– Așa ceva înveți tu la facultate? Aproape regret că n-am făcut filozofia.

Ea a râs:

– Să nu-ți fie. Filozofia aia de bază e foarte plictisitoare. Mai dă-mi o țigară.

– Ia-ți singură. N-am văzut așa ceață de când mă știu. Cea mai densă pe care am văzut-o vreodată.

– Cum e să divorțezi?

Bărbatul s-a întors spre ea cu o lentoare aparte, apoi și-a îndreptat din nou privirea spre întunericul din calea lor.

Într-un târziu a spus:

– Pui multe întrebări.

– Nu mi se pare.

– Ești cea mai vorbăreață persoană pe care o știu.

– Scuze. Îmi place să ascult.

– Să asculți străinii povestindu-și viețile? De ce?

– Nu știu. Toată lumea vrea să vorbească despre viețile lor, și după ce termină de vorbit toți se simt mai bine.

El a râs:

– Eu nu.

– De ce?

– Ce rost are? Ajungi la destinație și n-o să ne mai revedem. Te încarci degeaba.

– Ce fel de șofer ești, iei autostopiști în mașină și nu te aștepți la conversație?

– Nu iau autostopiști.

– Pe mine de ce m-ai luat?

– Nu-s încă sigur.

Fata a privit drumul, apoi a adăugat:

– Pun întrebări ca să cunosc lumea.

– Ce înseamnă asta?

– Nu știu.

– Îți spun eu: nu poți cunoaște pe nimeni.

– Ce cinic ești!

– Păi, nu-i așa? De câte ori ai crezut că îl cunoști pe om, să te trezești că face ceva ce n-ai fi pariat într-un milion de ani că va face?

Ea l-a privit mirată.

– Ce, n-ai fost trădată niciodată de vreo prietenă, de vreun iubit? Nu spuneai că nici cerul nu-i altceva decât un ecran?

– Am zis că s-ar putea.

El a pufnit și și-a mai aprins o țigară:

– Pierzi esențialul.

– Care-i ăla?

El a răspuns, mai mult pentru sine:

– Toți suntem străini, și lumea-i străină pentru noi.

– Și-atunci ce ne ține laolaltă?

– Nimic, a zâmbit el.

Fata a rămas tăcută, rumegând ecoul cuvintelor.

Au condus în liniște un timp, apoi ea și-a întors privirea spre el și s-a apropiat de umărul lui, punându-și tâmpla pe el.

– Ești cald

– Hm?

– Când te-am prins mai devreme de braț.

– Ah.

– Îmi place să simt pielea caldă.

– Cum simulezi căldura?

Fata s-a îndreptat:

– Habar n-am. Ai idee cât mai avem până ajungem?

– Teoretic, puțin, nu știu, jumătate de oră? Deși...

– Am impresia că n-am mai văzut pe nimeni de multă vreme.

– Asta voiam să zic și eu. Ceea ce-i foarte ciudat. E vineri seara și înainte de Crăciun. Șoselele astea-s de obicei pline.

– Am luat-o pe alt drum?

– Nu, a asigurat-o el.

A privit acul rezervorului.

– Încep să-mi fac griji, a spus ea privindu-și ceasul.

– De ce?

L-a privit, apoi a repetat:

– Unde naiba suntem?

El a încercat să-și ia un reper, a privit în jur, dar a rămas tăcut.

A oprit mașina pe marginea drumului și au ieșit afară.

Fata și-a pornit lanterna mobilului și a luminat peste marginea drumului.

– E foarte liniște. Auzi?

– N-aud nimic.

– Exact. Nici vântul nu bate, nici copacii nu se mișcă.

S-a întors spre el cu fălcile încleștate:

– Nu țin minte să fi trecut vreodată printr-o pădure în drum spre casă.

– Probabil am luat un viraj greșit. Pe ceața asta...

– Știi unde suntem?

Înainte ca bărbatul să răspundă ea a deschis hărțile, dar nu avea semnal.

– N-am nicio idee, a rostit el într-un final.

– Cum ieșim de aici?

Au stat așa un timp, apoi el a spus:

– Conducem mai departe, o să ajungem în final într-un oraș.

Fata nu era convinsă.

– Hai, urcă.

Ea nu s-a mișcat. Bărbatul a privit-o cu ochii lui negri, pe sub sprâncene:

– Urcă!

– Încerc.

El și-a ridicat sprâncenele.

– Vreau să mă mișc, dar nu pot.

Bărbatul și-a îngustat ochii și s-a apropiat de ea.

A apucat-o de umeri și a împins-o ușor spre mașină.

Fata s-a pus în mișcare.

Motorul a pornit cu un scrâșnet ciudat, apoi au demarat mai departe.

Ceața continua să fie impenetrabilă.

Șoseaua era pustie, întunericul parcă tot mai dens, liniștea tot mai apăsătoare.

Fata stătea cu fruntea lipită de geam, căutând repere, orice ca să-și dea seama unde erau.

Au mai fumat fiecare câteva țigări, aruncând mucurile rămase peste marginea geamurilor lăsate, în noapte.

Au condus astfel încă vreo 20 de kilometri când, la un moment dat, fata a țipat scurt și ascuțit, și l-a apucat de antebraț:

– Ce-i aia?!

– Ce?

– Aia! a spus fata cu glasul spart, și a lipit un deget de parbriz.

Bărbatul și-a îngustat ochii încercând să pătrundă ceața, apoi a oprit.

Cu ochii largi au ieșit amândoi din mașină.

Totul în jur era perfect nemișcat și mut.

Lăsând portierele deschise s-au apropiat de marginea drumului.

Se puteau distinge trunchiurile care creșteau pe lângă șosea, tot mai întunecate pe măsură ce lumina se estompa.

– Ce dracu-i aia?! a țipat ea și el a putut să-i audă glasul temurând și respirația intrând în convulsie.

Prin ceața și întunericul din jur, în sălbăticia aceea care părea că nu figura pe nicio hartă din lume, vedeau plutind spectral, la câțiva metri deasupra pământului, printre brazii întunecați, un imens chenar dreptunghiular de Windows, cu banda lui albastră în partea de sus, și bulina roșie cu un X alb în partea stângă.

Mesajul zicea simplu: Error: could not run simulation. Please restart system.

---