Încă un pic

Autor: Mihaela Petrescu

Timp de lectură 14 minute

Nu știu ce a fost în mintea mea când am deschis ușa la 3.40 dimineața, în picioarele goale și pijamaua aia cu elefanți roz. Probabil că bubuitura, pentru că n-a fost ciocănit, sunt sigură că n-a fost, m-a aruncat direct în fața ușii, cu gândul că s-a întors. O să ne certăm, mi-am zis. Nu e oră de întors și nici starea lui n-o să fie ce trebuie pentru discuția asta, dar o să spunem lucrurile până la capăt, așa, cu fața umflată de somn.

          Nu era el. Era vecinul de jos, cu geaca trasă peste tricou și niște pantaloni de trening rupți în genunchi. Mi-a vorbit în șoaptă, ca și cum nu el mă smulsese din pat și avea să-mi spună un secret de bloc, din cele rușinoase, care se întâmplă numai noaptea. A zis că îi curge în baie și s-a gândit să urce, să vadă dacă nu e de la mine. Ce-o face el la trei dimineața, de își dă seama că îi curge în baie? Și cât de tare trebuie să curgă, până la urmă, ca să te ridice din pat?

          În fine, am zis intrați, deși nu știu dacă asta se spune unui bărbat pe care îl cunoști doar din auzite și care nici nu vorbește destul de tare. Pe nevastă-sa o știam după ciorbele şi omletele care urcau foamea în dormitorul meu, pentru că își prelungiseră (fără autorizație) bucătăria cu balconul de sub camera mea. O auzeam des și clar, nu-l plăcea prea mult, mai ales când vorbeau despre bani și concediu.

          A aprins lumina din baie numai după ce am încuviințat din cap.  A rămas în prag, prea mare pentru locul ăla mic. O să intre pe lateral? Mi-am privit baia odată cu el: prosopul aruncat pe calorifer, paharul cu periuțe, elefanții mei roz, picioarele goale pe gresie. Nu făcea nimic. Doar se uita, iar eu m-am purtat ca și cum baia mea ar fi trebuit să facă o impresie bună.

          Am căutat amândoi sub chiuvetă, la marginea căzii și după mașina de spălat. Ce repede se ascund uneori lucrurile mici pe unde nu te aștepți și de acolo își sapă drum, în toiul nopții. Așa a fost și cu Sleepy, hamsterul meu, care a scăpat din cușcă și s-a băgat definitiv prin cine știe ce colț. Mobila din bucătărie era grea și făcută pe comandă, așa că mama a zis să nu tragem nimic decât dacă începe să miroasă. Tata nu suporta ideea să avem morți prin pereți. I se părea lipsă de igienă, în primul rând, și de responsabilitate din partea mea, în al doilea. Mai era și un al treilea rând, ceva despre sufletul lui Sleepy, dar pe ăla am vrut să-l uit.

          Doar că lucrurile mici, chiar și ascunse bine, tot dau pe-afară. Cum a fost aia cu „mă doare burta” ca să nu mă duc la concursul de franceză. Nu știam boabă, dar profa mă plăcea și îmi dădea note bune pentru că îi duceam țigări furate din sertarul „pentru doctor” al părinților. Sau când am spart vaza aia de moștenire de familie, am lipit-o la loc și am întors-o cu spărtura spre geam. Poate că aș fi scăpat neprinsă atunci, dacă nu găsea tata un ciob sub masă. Asta e, urmele rămân, ies la suprafață și strigă că încerci să ascunzi minciuni, greșeli, lipituri.

          Acum, la mine nu se vedea nimic. Prosopul de pe calorifer era uscat, sub chiuvetă nu băltea nimic, iar pe faianță nu cobora nicio picătură. Am tras totuși apa la toaletă, am învârtit robinetul la chiuvetă, apoi l-am închis și am privit atent cum nu curge nimic pe la îmbinări. Vecinul a dat din cap și a zis că o să cheme pe cineva dimineață, poate e de pe coloană, poate chiar nu e de la mine. A spus asta cu un ton din care am înțeles că vizita asta nu-i liniștise suspiciunile. M-a neliniștit și pe mine, deși mă știam curată și n-aveam niciun chef să las în baie o armată de spărgători de gresie și faianță, care să găsească fisuri unde vor ei și să mă scoată pe mine vinovată.

          N-ar fi fost prima oară. Am mai pățit asta cu instalatorii: au venit, și-au dres vocea grav, de parcă urma să aud un diagnostic de boală incurabilă, au schimbat ceva ce nu puteam verifica, mi-au luat banii și m-au lăsat cu impresia că problema a pornit de la mine, de la faptul că m-am mutat în apartamentul ăsta fără să înțeleg ce cumpăr. Nu mi-au spus direct „e vina ta”. Au spus așa, mai pe ocolite, cum spun băieții când se despart frumos de tine: „meriți ceva mai bun”.

          După ce vecinul a plecat, am rămas puțin în hol, lipită de ușă, ascultând cum coboară. N-am observat niciodată dacă pe scara noastră se aud zgomote noaptea. Sunt o grămadă de lucruri pe care nu le știi despre locul în care trăiești până nu te ridică cineva din pat, să te oblige să te uiți la ele.

          Am auzit ușa închizându-se dedesubt, am încuiat și m-am întors în baie. Lumina albă ridica vălul de pe toate lucrurile pe care nu voiam să le văd: colțurile ușor înnegrite de la duș, urmele de calcar de pe baterie, siliconul de pe marginea căzii, îngălbenit și puțin umflat. M-am aplecat iar sub chiuvetă și am pus mâna pe țeava rece. Nu se vedea nimic și, cu toate astea, undeva mai jos, pe peretele altcuiva, începuse deja să curgă. Ciudate lucrurile astea care nu se văd la tine, dar se simt la alții. Ca atunci când eu încă îi spuneam lui Vali că îl iubesc, iar prietenii mei mă întrebau de ce tresar de fiecare dată când îi sună telefonul şi pleacă să vorbească din altă cameră.

          Nu m-am mai întors în pat. Mi-am aprins o țigară, cu prudența omului care se teme să nu declanșeze iar ceva. Am pornit radioul, să nu mai fie așa de liniște încât să-mi aud respirația.

„If the sky that we look upon, should tumble and fall,

Or the mountain should crumble to the sea

Ceva-ceva despre cum n-o să vărs lacrimi,

Stand by me.” 

          Adică stai aici lângă mine și când pică cerul, și când muntele se prăbușește în mare, și când țevile încep să curgă. Stai lângă mine și... Doar te uiți? Și nu e puțin egoistă chestia asta? Nu te salva, rămâi aici, avem de crăpat împreună. N-am înțeles nimic.

          Am închis radioul și am băut apă rece direct din sticlă, cu ochii la masa de lângă geam, unde încă mai era cana lui. N-am aruncat-o fiindcă mi s-a părut ridicol să transform o cană într-o despărțire oficială. Toarta e lipită cu un adeziv transparent, care ține mai bine decât unele promisiuni. Aproape toate din casă sunt așa. Măsuța din living se leagănă dacă pui laptopul în colțul greșit. Sertarul de la comodă se deschide doar dacă îl ridici puțin înainte. La priza din dormitor, încărcătorul trebuie sprijinit cu o carte, ca să facă contact.

          Lucrurile nu cedează dintr-odată la mine. Se slăbesc încet, cu bun-simț, cât să cred că mai merge și așa. Și poate că la obiecte, chiar merge. Le lipești, întorci spărtura spre perete, le împingi mai încolo și speri să nu se vadă prea tare. Mai greu e când muți minciunile și greșelile de la lucruri mici, la oameni mari. Dacă încep să se strice oamenii, nu mai ai ce lipi.

          Am știut că e o greșeală să accept să țin pisica Adinei cât a plecat ea în vacanță. Nu-mi plac pisicile, mi se par pretențioase și arogante, genul care te caută numai când au nevoie de ceva. Primele zile ne-am ignorat cu succes. Îi puneam mâncare, îi schimbam apa, ea se uita prin mine. Pe urmă a început să mi se frece de picioare dimineața și mi s-a părut că există o șansă să ne înțelegem. Pe la sfârșitul primei săptămâni a devenit apatică, n-a mai vrut să mănânce și, într-una dintre ieșirile noastre în curtea blocului, a dispărut. Nici acum nu știu dacă a fugit, dacă a furat-o cineva sau dacă pur și simplu a ales altă viață, în care eu să nu mai apar deloc.

          I-am scris Adinei la pensiunea aia fără semnal, unde plecaseră să se deconecteze de lume și să se reconecteze unul cu altul. N-am știut cum să formulez dispariția unei pisici fără să sune ca un deces în familie sau ca o glumă proastă. Am scris de mai multe ori „îmi pare rău”, „să nu te superi”, „dispărută” și am tăiat de fiecare dată. Până la urmă, i-am trimis ceva care suna aproape senin.

Dragă Adina,

Matilda e bine, cred. Cel puțin, e acolo unde a ales să fie. Într-una din plimbările noastre, a simțit că poate să-și urmeze propria cale, iar eu i-am respectat alegerea, deși aș fi vrut să intervin. Îți scriu doar ca să știi: la întoarcere, s-ar putea să nu mai fim în formula lăsată de tine.

          Nu mi-a răspuns și nici nu m-a căutat. M-a sunat după vreo doi ani. Terapeutul îi spusese că e blocată energetic și că, dacă vrea să se elibereze, trebuie să-i ierte pe toți cei care i-au făcut vreodată ceva rău. Se pare că „merge și așa” se potrivește numai la lucruri. La ființe, mai puțin.

          Cred că prietenii și rudele venite în vizită de-a lungul timpului mi-au văzut mai puțin din viață decât toți oamenii chemați să repare câte ceva prin apartamentul meu. Mi-am adus aminte de instalatorul cu genunchii uzi de la alte băi, care mi-a cerut un prosop curat și apoi mi-a povestit despre pensia maică-sii și boala soției. Băiatul care a venit să schimbe o yală și s-a uitat pe îndelete la raftul de lângă ușă, unde țineam vitamine, chibrituri și o poză cu mine la mare, făcută de Vali într-o vară în care încă ne mai plăcea să ne facem poze unul altuia. Și omul cu centrala, care mi-a zis doamnă, deși aveam trening și eram nemachiată, mi-a rămas în minte mai mult decât cele trei chiștoace de țigară pe care le-a lăsat pe raftul meu cu icoane sfințite. Până să intre, m-a întrebat de două ori „unde e domnul?” și eu m-am răstit un pic „care domn?”, apoi mi-a zis că el nu lucrează la nefamiliști, că nu i se pare normal să trăim așa, în păcat. I-am explicat că nu, niciun păcat, domnul e doar dus un pic, azi l-a prins într-o zi din aia, dar e foarte preocupat în sinea lui de centrală, cred că o să și sune imediat și atunci vor vorbi, ca de la instalator la familist.

          Toți reparatorii au intrat, au desfăcut, au evaluat, au strâns la loc, au zis „merge și așa”. Nici nu știu dacă m-au liniștit sau m-au învățat să accept mai ușor lucrurile care nu mai funcționează bine. Dacă vine cineva după Vali, tot așa o să se uite, o să bombăne „cine v-a lucrat aici?”, o să strângă la loc și o să zică „deocamdată mai ține”?

          M-am dus iar în baie și am tras apa, deși nu era nevoie. Am urmărit-o cum se rotește, dispare și lasă vasul curat pentru câteva secunde, înainte să înceapă iar să se adune urmele pe care le ștergi și tot revin. M-am întrebat când anume începuseră și la mine urmele astea. Dacă odată cu el sau cu mult înainte. Dacă nu cumva mă obișnuisem deja cu lipitul, cu peticitul, cu amânatul lucrurilor care se desprind. Vali spunea mereu că exagerez, că mă panichez din nimic, că am talentul de a transforma orice robinet care picură într-o inundație. După care pleca și uita să mai vină. Sau venea târziu și prea liniștit, doar cât să-mi mute aerul din loc. Își arunca geaca pe canapea, îmi punea o mână pe umăr şi mă săruta pe frunte, fără să mă privească. Apoi își făcea un ceai, un duș şi se băga în pat lângă mine. Așa am ajuns să deschid ușa la 3.40 dimineața, cu gândul că s-a întors. Te obișnuiești cu unele lucruri, când au bătut destul la ușa ta.

          Atunci l-am auzit. Întâi am crezut că mi se pare, un zgomot atât de mic încât putea să fie din țevi sau doar din capul meu. Pe urmă a venit iar: pic. Nu sub chiuvetă, nu în cadă, ci în spatele peretelui, unde nu poți ajunge decât dacă spargi. Mi-am ținut respirația, cu mâna încă pe butonul rezervorului, ascultând. Pic. Și încă unul. Exact cât să nu mai poți adormi.

          M-am uitat spre ușa de la intrare și mi-au dat lacrimile. Deschisesem. Nici măcar nu întrebasem cine e înainte. Ieșisem desculță, buimacă și aproape împăcată cu gândul că s-a întors, ca și cum asta încă mai era o variantă. Dacă nu era vecinul de jos? Dacă era altcineva? Dacă împingea puțin mai tare și intra?

          Tremuram în baie, iar lumina aia albă mă făcea să par și mai trează. Arătam ca o femeie care ar fi trebuit să știe să se păzească.

          M-am dus și am pus lanțul, deși ușa era deja încuiată. Am tras de clanță și m-am uitat pe vizor de parcă pe palier ar fi putut aștepta cineva care să aibă răbdare cu mine până dimineață. Blocul stătea în liniștea lui de calorifere vechi și oameni care dorm cu televizorul pornit. Dacă se întâmpla ceva serios, n-aveam pe cine să sun fără să explic întâi cine sunt, de ce sun la ora asta și de ce n-am pe altcineva.

          Am luat telefonul și l-am ținut în mână fără să apăs nimic. Numele lui era încă acolo, fiindcă mi s-a părut și mai ridicol să transform ștergerea unui număr într-o despărțire oficială. Nu voiam să-l sun. Nici nu cred că l-aș fi sunat, de fapt.

          Pentru astfel de ore rămân oamenii unii la alții. Pentru țevi, pentru bătăi în ușă, pentru dureri de măsea, pentru chei uitate, pentru mers la urgență, pentru geamuri trântite de vânt, pentru nopți în care nu există nimic poetic de salvat. Iar eu aveam o cană, o poză cu mine și obiceiul de a merge și așa.

          Am proptit telefonul la încărcat, cu fața în jos și m-am întors în baie. Am luat un prosop mic și l-am așezat pe gresie, sub locul de unde nu cădea nimic. Pe urmă am mai pus unul, împăturit, lângă mașina de spălat, deși acolo era perfect uscat. Atât puteam face fără să chem pe nimeni, fără să explic, fără să mă fac iar de râs în fața vreunui bărbat venit să-mi spună de unde curge. M-am așezat pe marginea căzii și am rămas așa, ascultând. Pic. Pauză de țigară. Încă un pic.

          A început să se lumineze și baia arăta la fel. Prosopul de pe calorifer era uscat, faianța curată, țeava rece, toate la locul lor, de parcă noaptea își făcuse de cap în altă parte. M-am uitat în oglindă și mi-am văzut părul ridicat într-o parte, cearcănele, elefanții roz de pe pijama. Arătam ca o femeie care ar fi trebuit să știe să se păzească și care a pus două prosoape pe gresie, așteptând dimineața.

          În bucătărie s-a auzit frigiderul oprindu-se cu un poc scurt. I-am dat un pumn în laterală şi am așteptat cinci secunde, ca la resuscitare, iar zbârnâitul a reînceput. Aș bea o cafea, dar am uitat să cumpăr. De fapt, nici nu cred că am timp de asta. Undeva mai jos, apa mea trăiește pe un perete al altcuiva.

---