Degetele nu pocnesc decât o dată pe zi

Timp de lectură aprox 20 de minute

Stătea plin de praf și transpirație în fața ușii apartamentului de alături, rușinat de situație și pregătind în minte un discurs plin de scuze și promisiuni. Butonul soneriei era la fel de vechi ca și clădirea, sau cel puțin așa părea, iar zgomotul pe care îl făcea era identic cu cel al ceasurilor deșteptătoare mecanice. Sună de 3 ori. Niciun răspuns. Se mira oricum că nu a ieșit nimeni de la început, nu se putea să nu fi văzut și auzit gaura din perete.

”Nu e nimeni acasă! Ce surpriză neplăcută vor avea oamenii ăștia când o să se întoarcă. Of, Doamne. Ce prost sunt!! Cât de prost!

Mai sună de 3 ori ca să se convingă că nu e nimeni acasă. Stătea în fața ușii pe o pasarelă care înconjura curtea interioară a unei clădiri de la 1900. În loc de balustrada obișnuită pasarela era mărginită de un gard de fier forjat, înalt de 2 metri, plin de motive zoomorfe, probabil la fel de vechi ca și clădirea. De fiecare dată când trecea pe pasarelă simțea că se plimbă într-o junglă de metal ale cărei pericole nu le poate decât intui.

Înapoi în apartamentul lui se așeză pe canapea privind în gol. ”Ce dracu mi-a trebuit mie să dau găuri? Puteam foarte bine să-l las așa.” Dar nu ar fi putut, știa că nu putea să lase lucrurile la întâmplare. Bulina roșie de pe clădire era o sursă constantă de anxietate pentru el și nu avea de gând să-i dea putere asupra lui și în propria casă. Era ultima bibliotecă Ikea, ultima piesă de puzzle de care avea nevoie ca să completeze camera de zi. Toate celelalte piese erau așezate perfect ca să le poată curăța eficient, la distanțe optime de punctele de interes în funcție de utilizarea lor zilnică. Biroul era lângă fereastră, așezat astfel încât lumina să bată din stânga și lumina să nu reflecte în monitor. Bibliotecile erau imediat lângă, ca să nu fie nevoie să traverseze camera ca să ajungă la ele. Cărțile erau înșiruite în funcție de utilitate, pe înălțime. Sus erau cele la care trebuia să ajungă rar, jos erau cele pe care trebuia să le deschidă mai des. Bineînțeles, într-un sistem de rotație pe care îl actualiza la fiecare două săptămâni. Acum toate astea nu mai contau, era ca și cum ar fi fost aruncate în mijlocul camerei. La ultima piesă a greșit și încă cum. Genul de prostie pe care nu o poate repara singur.

După o jumătate de oră a ieșit înapoi pe pasarelă și s-a reîntors în fața ușii vecinei. A sunat de 3 ori fără niciun răspuns. Avea nevoie să facă ceva până la venirea vecinilor așa că a început să strângă toate lucrurile ce ocupau camera de zi. Cutiile de carton și foliile de plastic au fost puse separat și pregătite pentru reciclat. A aspirat, șters praful în întreaga casă și a pus hainele la spălat. După ce a dus gunoiul s-a reîntors în fața ușii apartamentului 20 și a sunat iarăși de 3 ori. Nimic.

Casa era curată, lucrurile erau puse unde trebuie. Ar fi trebuit să se simtă mai bine, dar gaura din perete, era în plus. S-a așezat pe canapea și s-a uitat la ceas. Șapte fără un sfert. Trecuseră deja 2 ore. La șapte și jumătate va trebui să ia cina, e ora la care ia cina mereu. Nici măcar nu era o gaură perfectă, burghiul a rupt marginile peretelui și acum părea un gol mic și diform.

Șapte și 20. Înapoi pe pasarelă. Ușa vecinei. Soneria metalică. De 3 ori. Nimic. E vremea cinei, dar azi nu avea poftă de mâncare. A mâncat puțin, a aruncat restul. Niciodată nu punea o caserolă deschisă înapoi în frigider. După încă o bătaie la ușă fără niciun răspuns îi era clar că nu își va găsi liniștea prea curând. A petrecut următoarea oră așezat pe buza canapelei, cu spatele drept și tensionat ca la un recital de pian. Nu și-a luat ochii de la fereastra dinspre pasarelă, la care a tras și perdelele și draperiile doar ca să se asigure că nu își ratează vecinii când ajung. Dacă l-ai fi privit din afară ai fi zis că e o statuie de ceară, îl trăda doar clipitul și respirația lentă.

În camera de zi abia se mai puteau distinge siluetele mobilierului, în curând totul se va cufunda într-o beznă deasă. Curtea interioară avea această calitate de a înghiți fiecare fărâmă de lumină, imediat ce soarele atinge linia orizontului. Era târziu și nu știa nimic de vecini și ei nu știau nimic despre el sau ce făcuse. Se ridică în picioare și începu să-și pocnească degetele mâinii drepte cu degetul mare. Arătorul. Poc. Degetul mijlociu. Poc. Inelarul. Poc. Degetul mic. Poc. Apoi strânse degetul mare în pumn. Poc. Cinci din cinci. Făcea asta de când era mic ca să dezgroape o liniște scurtă, imediată. Ieși înapoi pe pasarelă. Balustrada înaltă părea acum liziera unei păduri amazoniene, plină de animale atârnate pe liane și ochi care pândesc în întuneric. 11 pași. 3 apăsări de buton. 3 sunete metalice. Nimic altceva. Apartamentul 20 era cufundat în întuneric.

S-a întors în apartament stors de energie. Din hol putea privi direct peretele spre apartamentul 20. Peretele care acum 4 ore era perfect și care acum avea o gaură care nu se putea încă repara. Care lega acum lumea lui de lumea de dincolo într-un fel care îl neliniștea.

După 20 de minute era tot în hol, încălțat, cu ochii ațintiți spre craterul din lumea sa. Arătătorul. Nimic. Mijlociul. Nimic. Inelarul. Nimic. Degetele nu pocnesc decât o dată pe zi! Știi asta! Degetul mic. Nimic. Și la degetul mare a strâns pumnul până durerea l-a făcut să se oprească. Nimic. Neliniștea era completă.

S-a dus la frigider și a scos caserola pentru cină, aceeași cină de 10 ani încoace, de luni până vineri. Sâmbătă și duminica erau zilele de pizza și paste, mereu în aceeași ordine. S-a așezat la masă, a aranjat furculița și cuțitul la distanță egală de farfurie apoi a aranjat paharul de apă. Apă! A uitat de apă! S-a ridicat și s-a dus spre debaraua din hol unde stăteau de obicei sticlele de apă. Prinde cu colțul ochiului un fascicul de lumină. Se uită la gaura din perete.

– Lumină, a intrat lumină! Încearcă să-și găsească poziția în care a văzut strălucirea, dar pare că nu mai găsește unghiul potrivit. Trebuie să fi ajuns cineva acasă!

Descuie frenetic ușa de la intrare și iese în pasarela întunecată. își numără pașii, 11. Sună de 3 ori fără niciun răspuns. Dă să plece când un foșnet din spatele ușii îl face să tresară. Pare că cineva îl privește prin vizor. Mai sună o dată.

-Bună seara, știu că târziu, nu vreau să vă sperii, sunt vecinul de lângă. S-a întâmplat un accident astăzi și am făcut o greșeală. Dați-mi voie să vă explic 5 minute sau măcar spuneți-mi când să vin mâine să rezolvăm. Am … am dat o gaură în perete și am ajuns până la dumneavoastră. O prostie știu, dar plătesc reparațiile, mă ocup de tot. Vă rog, putem vorbi 5 minute?

Din spatele ușii nu se mai aude absolut nimic. Se apleacă cu urechea spre ușă și bate de 3 ori.

-Mă auziți? E cineva?

Întuneric și liniște. Stă nemișcat și își încetinește repirația ca să nu și-o poată auzi nici el, apoi pune urechea pe lemnul ușii. Își simte pulsul în ureche. În rest nimic. Doar el, în întuneric, cu urechea lipită de ușa unor străini. Dacă l-ar vedea cineva acum sigur ar chema poliția. La gândul ăsta se îndreaptă și se întoarce în apartamentul lui. Rămâne fixat în hol cu ochii la gaura din camera de zi. Arătătorul. Nimic. Degetul mijlociu. Nimic. E în zadar.

Intră în bucătărie și se uită la mâncarea răcită deja. A uitat și de paharul de apă. Nimic nu merge cum trebuie azi. Ia farfuria de mâncare și o golește în coșul de gunoi, o spală, o șterge și o pune în dulap. Face la fel și cu tacâmurile și cu paharul, deși nu s-a atins de ele. Trece la ritualul de somn, spălat pe dinți, clătit de 3 ori, pijama, apoi pat, e ca o rugăciune în care cere mereu același lucru.

Din ușa dormitorului vede perfect gaura din peretele din living și o vede mai neagră și întunecată decât întunericul din jur. Se vede bine și din celălalt capăt al apartamentului. Se duce în dormitor și se așează în pat, pe mijloc, la distanță egală de margini. Închide ochii și încearcă să doarmă.

E în fața găurii din perete din nou și i se pare că se aude ceva prin ea, un zgomot ca de viscol care pare în celălalt apartament. Se apleacă și își pune mâinile de o parte și de alta a găurii ca să audă mai bine, se apropie tot mai mult cu urechea și viscolul pare că se întețește tot mai mult. Pe ce se apropie pare tot mai puțin viscol și tot mai mult altceva. CUVINTE! Sunt cuvinte, cuvinte șoptite în grabă, cuvinte de oameni care își spun repede secretele. Dar a cui sunt secretele? ce spun? Sunt secretele mele, toate secretele mele șii șoaptele devin strigăte într-un dans nebun.

Se ridică în capul oaselor respirând de parcă ar fi alergat. Simte cum broboane de sudoare îi acoperă fruntea și gâtul. E în patul lui. A visat. Ceasul indică ora 1 și 23. A dormit puțin peste o oră. Perna e udă, patul e ud. Va trebui să schimbe totul acum. Se ridică greu, cu mintea încețoșată. desface perna, plapuma și cearceaful, le împăturește și le duce în baie, nu înainte de a mai arunca un ochi spre gaura din perete. E neschimbată, acolo, în întunericul camerei de zi. Patul e nou după 34 de minute, e 2 fără 3. Se așează în pat.

-Ar trebui să mă duc să văd dacă e cineva acasă? E miezul nopții, normal că nu ar trebui. Ce o să creadă oamenii despre tine? Oare o fi ajuns cineva acasă? Dacă ajungea și vedea gaura sigur ar fi venit să îi bată la ușă. Poate au ajuns târziu și nu au vrut să mai deranjeze. Poate au lăsat totul pe dimineață. Da! SIgur dimineață îi va bate cineva la ușă. Nu! Va bate chiar el la ușă la 7 fix. Nu e nici prea devreme, nici prea târziu. La 7 fix. A simțit în sfârșit puțină ușurare și a închis ochii.

La 6: 43 era în hol, în fața ușii de la intrare. 11 pași. 3 apăsări pe sonerie. 3 sunete metalice. 3 bătăi în ușă. Nimic.

A încercat să-și bea cafeaua în camera de zi, pe canapea, ca în fiecare dimineață, dar gaura din perete nu l-a lăsat. Îi neliniștea, părea că vorbește cu el și că încearcă să-i atragă atenția. Așa că și-a băut cafeaua în bucătărie, într-o poziție nefirească pentru băut cafea, chircit pe un taburet între masă și frigider. Și-a frecat tâmpla dreaptă foarte mult în acest timp, mai mult decât de obicei. Va scrie un bilet și-l va pune pe ușă. Va lăsa și numărul de telefon.

”Bună ziua, numele meu e Alexandru Sevastopol, locuiesc alături. Ieri am făcut o greșeală și am trecut cu burghiul prin peretele dintre apartamente până la dumneavoastră. Îmi cer mii de scuze. Vă rog să mă contactați la numărul de telefon de mai jos. E o prioritate să rezolvăm această problemă. Îmi cer scuze încă o dată, A.”

7.45. E momentul în care trebuie să iasă din casă ca să prindă autobuzul 17 de la 7 fără. Era un haos mersul cu transportul în comun din București, nu putea estima nimic corect, dar măcar se liniștea pe drum numărând stâlpii de iluminat public până la birou. Mereu 73. Stătea în fața apartamentului 20 și încerca să-și dea seama unde ar trebui să pună biletul ca să fie cel mai vizibil. A ales să înghesuie biletul exact la nivelul ochilor unei persoane de 1.70. Nu știa cine locuia acolo, dar credea că e femeie. Auzise niște voci la un moment dat și o cheie răsucindu-se în ușă, dar asta fusese chiar la două săptămâni după ce s-a mutat. S-a gândit atunci că ar fi bine să iasă să se prezinte, dar era prins cu aranjatul lucrurilor prin casă și era atât de fericit încât nu a vrut să se întrerupă. Aranjatul lucrurilor îi dădea energie. Ar fi putut să alerge un maraton după o zi plină de pus lucruri în ordine. Curățenia îi aducea liniște, îl calma exact ca un diazepam cum îi dăduse mama odată când era mic și nu stătea locului. Număratul era mai degrabă un subsitut atunci când celelalte lipseau, un ”quick fix”. Îi ocupa mintea și îi plăcea, era microdozaj de mentenanță.

Autobuzul a întârziat mult peste limita tolerabilă. Mult, mult, mult peste! Deja neliniștit din cauza a ce se întâmpla acasă, asta îi amplifica starea. Număratul stâlpilor i-a calmat pulsul. Munca de la birou l-a ajutat și ea, numerele îi făceau bine. Și-a regăsit oarecum liniștea, dar la finalul zilei nu avea niciun apel pe telefon. Asta arunca o umbră peste ziua de muncă care fusese perfectă, identică cu celelalte zile de muncă, plină de cifre. Previzibilă.

Ajuns acasă și-a dat jos pantofii, și-a pus haina în cuier, a așezat geanta în dulapul de lângă intrare, a pus toate hainele de stradă împăturite atent în dulapul cu haine ce urmau să fie spălate. Nu purta nimic de 2 ori. Îi plăcea să fie metodic. De data asta s-a grăbit foarte tare, nerăbdarea era vie în el, îl ardea. Și-a ferit privirea de fiecare dată când a trecut pe lângă ușa camerei de zi. Pe pasarelă, 11 pași. Biletul lui nu mai e acolo. Îl cuprinse o stare de bucurie nebună care s-a umbrit însă brusc. ”De ce nu m-au sunat? Trebuie să fi greșit numărul sau cu scrisul meu urât sigur au înțeles greșit vreo cifră. Da, sigur asta s-a întâmplat. Sigur.” Apasă de 3 ori butonul soneriei în timp ce repeta grăbit ce voia să spună, frecându-și tâmpla dreaptă în sensul acelor de ceasornic. ”Bună seara, sunt Alexandru, vecinul de alături. Acum am ajuns de la muncă și văd că ați primit biletul meu. Aș vrea să rezolvăm problema legată de gaura din perete. Îmi cer scuze încă o dată, dar…”. În spatele ușii e liniște iarăși.

De data asta privește direct gaura din perete și e convins că acum e fericită. Îi recunoaște existența, e inevitabilă, e acum în viața lui și nu o poate face să plece. Încă.  Arătător. Poc. Mijlociu. Poc. Inelar. Poc. Degetul mare. Poc. E mai bine. Va mai scrie un bilet acum.

”Bună din nou, sunt tot eu Alexandru de alături. Probabil am greșit numărul de telefon sau nu mi-ați înțeles deloc scrisul. Mama mi-a spus mereu că la cum scriu trebuia să fiu medic. De aceea am ales acum să scriu cu litere de tipar. Ieri am făcut o greșeală uriașă și am trecut cu burghiul până în apartamentul dumneavoastră. Vreau să rezolv problema cât de repede posibil. Gândul că am deteriorat peretele dumneavoastră nu mă lasă să stau linișitit. Vă rog contactați-mă cât de repede pentru a rezolva. Îmi cer scuze încă o dată. Alexandru.”

12 pași. Cum 12, nu, nu are cum să fie bine. Nu poate să se întoarcă acum pentru că ar destabiliza totul și mai tare. Împinge biletul în crăpătura ușii și se întoarce. Jungla balustradei e mai deasă ca ieri și motivele astea zoomorfe par mai realiste ca altădată. Niciodată nu a observat cât de bine sugerează fierul forjat gura unui șarpe sau dinții de leu. Frunzele sunt atât de bine făcute că par să se miște.

Înapoi în apartament. Arătător. Nimic. ”Degetele nu pocnesc decât o dată pe zii.” scutură nervos din mâini și începe să-și frece tâmplele. Își petrece restul zilei în bucătărie. Joia e ziua în care gătește. La ora 9 termină gătitul, exact la timp. Până la 9.30 pune toate lucrurile la loc și lasă bucătăria curată, de parcă nu ar fi gătit nimeni niciodată în ea. Recăpăta controlul și asta îi dă speranță și energie. Iese în hol și își aruncă ochii spre camera de zi. Deja întunericul e dens dar gaura, ca și ieri, e mai întunecată. Iese pe pasarelă. 12 pași. Iarăși? Nu e bine, nu e bine! Biletul nu mai e la locul lui. Sună de 3, bate de 3. Nimic. Pune urechea pe mica fereastră de sticlă a ușii de lemn. Înăuntru liniștea e mută.

11 pași înapoi până în fața ușii apartamentului său. E bine,  dar nu vrea să intre. Stă cu mâna pe clanță și nu știe ce să facă. Intră fără zgomot și își păstrează privirea în pământ. Rămâne în hol, cu privirea fixată, nu vede gaura decât cu colțul ochiului, dar o simte. Locul e întunecat, mai întunecat decât orice alt lucru din apartament. Pare viu, pare că pulsează, că se prelinge în josul peretelui într-o scurgere lentă. Arătătorul. Nimic. Degetul mijlociu. Nimic. DEGETELE NU POCNESC DECÂT O DATĂ PE ZI! Palmele îi transpiră și simte cum un tremur dureros se înghesuie în pieptul său. Locul nu pare viu! E viu! Se mișcă! Îl simte cum se mișcă! Durerea îl face să tremure. Începe să se chircească și își freacă nervos tâmplele cu ambele mâini. Tensiunea pare că îl va face să explodeze așa că se întoarce brusc cu ochii larg derschiși spre peretele cu gaura vie, dar în acel moment orice mișcare încetează de parcă nici nu ar fi existat. Inima îi aleargă în continuare, dar gaura din perete pare acum doar o gaură în perete. Se îndreaptă de spate și respiră profund de 5 ori. ”Sunt prea obosit. Trebuie să mă odihnesc, mintea mi-o ia razna.”

După întreg ritualul de dinainte de culcare se simțea puțin mai bine. A evitat camera de zi și a reușit să se cațere în pat la ora obișnuită. Mâine va merge la doamna Maria, administratoarea clădirii și îi va spune tot ce s-a întâmplat. Ea trebuie să-i știe pe proprietari. De ce nu s-a gândit la asta de la început? Totuși nu înțelegea de ce vecinii îi luau scrisorile și îl ignorau. De ce stăteau cu o gaură în perete și probabil cu bucăți de zidărie împrăștiată prin cameră. De ce nu erau furioși sau măcar interesați să rezolve această situație. Probabil că s-au dus direct la doamna Maria să facă o plângere. Dar de ce? De ce nu l-a sunat? De ce? Simțea cum neliniștea îl cuprinde iar. Încerca cu toată forța să-și oprească gândurile cu degetele pe tâmple, rotiri constante în sensul acelor de ceasornic. După ceva timp inima îi bătea iarăși normal, dar tâmplele îl usturau. Cade într-un somn adânc.

Bătăile în ușă l-au făcut să tresară. Visa? Al doilea set de bătăi. Un. Doi. Trei. L-au trezit de-a binelea. Cineva bătea la ușă. S-a ridicat repede și a fugit spre vizor. Era complet întuneric așa că nu vedea nimic. Vecinii? Trebuia să se fi întors. A deschis ușa aproape entuziasmat, dar pasarela era goală. A ieșit desculț în mijlocul ei. Jungla balustradei părea complet aplecată peste toată pasarela, iar prin întuneric frunze ruginite de fier forjat se retrăgeau încet, deranjate de prezența lui. Totul părea viu, tensionat, ca un animal care pândește în întuneric. O luă în direcția apartamentului 20 care era complet cufundat în întuneric și liniște. În jurul lui se auzeau doar frunzele și lianele metalice care se retrăgeau. 13 pași și era înapoi în apartamentul lui. Îi era frică să privească spre gaura neagră din perete. O făcu și spre groaza lui din ea se scurgea ceva ce părea ulei negru. Respirația i se oprise, dar inima îi bătea în urechi. Încet căuta cu mâna întrerupătorul în timp ce privea lichidul negru apropiindu-se de podea. Lumina invadă camera odată cu clicul de plastic al întrerupătorului. Gaura era tot acolo. Neschimbată. Lichidul negru dispăruse odată cu întunericul.

-Înnebunesc. Jur că înnebunesc. Nu va mai putea dormi. E ora 3 și noaptea lui se sfârșise.

Restul nopții a petrecut-o la masa din bucătărie, calculând bugetul lui pe ultimele luni, cheltuieli și încasări și masându-și constant tâmpla cu mâna stângă. Din când în când ieșea în hol și se uita la gaura din perete, care în lumină își pierduse toate puterile în afară de una, cea de a crea dezordine totală în viața lui.

Ora 6 aducea lumina dimineții în casă și cu ea un fragil sentiment de liniște. Avea să sune la serviciu să se învoiască, oricum vinerile erau lente și nesatisfăcătoare, cu mai puține numere, nimeni în afară de el nu avea chef de muncă. La 8 va fi în fața ușii doamnei Maria. Va rezolva totul azi, va acoperi gaura din apartamentul vecinilor și din apartamentul lui și odată cu el orice lucru se scurge de acolo în viața lui. Va zugrăvi peretele. Ba nu, va zugrăvi întreaga cameră de zi și va rearanja totul și mai bine decât fusese până atunci. Nu știa cum va face asta deoarece a petrecut mai bine de o lună până a găsit locul fiecărui lucru din camera de zi, până a făcut-o să se simtă așezată.

La ora 8 suna la ușa doamnei Maria. Înainte să coboare a petrecut 5 minute în pragul casei uitându-se la ușa apartamentului 20, dar nu s-a dus până acolo. 3 apăsări de buton și 3 bătăi scurte l-au făcut să se simtă mai bine, o secvență perfectă. Din spatele ușii s-a auzit foșnetul unor haine și a intuit zgomotul unei mâini care se așezase în jurul vizorului. Câteva clinchete mecanice l-au anuțat că ușa se descuie. În ușă și-a făcut apariția o fată care putea să aibă oricât între 17 și 30 de ani, era fiica doamnei Maria despre care nu știa mare lucru, doar că revenise recent acasă după o perioadă mai zdruncinată în străinătate. Îl privea absentă, cu umbra machiajul de cu o seară înainte încă vizibilă pe față.

-Mama nu e. Vine mai târziu.

-Bună dimineața, ok, am înțeles. Aveți idee pe la cât? E important.

-Nu știu, după 5, poate 5 jumate. Să-i zic ceva?

-Da… da. Spuneți-i că a căutat-o Alexandru Sevastopol de la apartamentul 19. Apoi îi povesti fetei pe repede înainte întâmplarea din urmă cu 2 zile lăsând deoparte toate detaliile nocturne. Știa și el că lumea ar putea să le interpreteze greșit. I-a spus și despre biletele lăsate în ușă.

-Dar de ce nu repari la tine? Întrebarea l-a luat pe nepregătite și s-a fâstâcit fără succes să găsească un răspuns. Fiica doamnei Maria îl privea contrariată, apoi plictisită.

-Faci cum vrei, dar ăia n-au decât să crape dacă nu răspund. Ia zi, te-ai uitat măcar prin gaură să vezi înăuntru? și zâmbi cu un subînțeles pe care el nu a vrut să-l descopere.

-Cum să…? Nu, bineînțeles că nu. Vă rog să-i spuneți mamei dumneavoastră că am fost pe aici și că vreau să vorbesc cu ea cât de repede.

-Îi zic, îi zic, îi spuse zâmbind. Altceva?

-Nimic, atât! O zi bună. S-a retras stângaci și grăbit. Simțea nevoia să facă un duș ca să spele conversația asta. Sugestiile și aluziile femeii ăsteia n-au făcut decât să șubrezească și mai tare starea lui.

În apartament lucrurile păreau căzute în haos. Totul era la locul lui, cu toate astea nimic nu era unde trebuie. Se apucă să strângă, să reașeze, să șteargă și să spele într-o ordine pe care o știa foarte bine. Ura gaura din perete, prezența ei era un junghi în casa și în viața lui. Deși nu o recunoaștea încă, îl înspăimânta. Își petrecu o bună parte din zi făcând apartamentul să arate impecabil. A trecut de 3 ori prin tot procesul, sperând că sentimentul de liniște se va amplifica, dar cu fiecare repetiție își pierdea din intensitate. Era seară și doamna Maria nu l-a sunat și nici nu i-a bătut la ușă.

S-a gândit de câteva ori să repare gaura, dar gândul că ea va exista în continuare dincolo îi făcea rău fizic. Dacă va uita unde a fost și-l va urmări de sub stratul de alb ca pe o pradă? Trebuie să o repare așa cum trebuie, să închidă definitiv această fisură care s-a deschis în lumea lui.

După cină a ieșit din bucătărie într-un apartament cuprins de un întuneric dens. Stătea în fâșia de lumină a ușii de la bucătărie și scruta peretele din camera de zi. Gaura era la fel, cufundată într-un întuneric negru, lichid. S-a întors în bucătărie și a închis ușa după el.

”Sunt vecinul. Alexandru Sevastopol. Trebuie să vorbim. Am făcut o greșeală și am intrat cu un burghiu până în apartamentul dumneavoastră. Mă simt foarte prost pentru asta, dar nu e cazul să mă pedepsiți și dumneavoastră. Vă rog să mă contactați, am nevoie să repar această greșeală cât mai repede. Vă rog să mă înțelegeți, am o gaură în perete care-mi creează foarte mult disconfort și nu pot să-mi continui viața astfel. Numărul de telefon îl găsiți mai jos. Vă rog, sunați-mă cât de repede.” Împături bilețelul și ieși cu el în mână pe pasarelă. Frunzele erau aplecate peste tot traseul acum, iar în lumina lunii se vedea și mai clar cum se unduiesc în drumul lui. Părea că trebuie să se aplece ca să ajungă până la apartamentul 20.

A înaintat atent pășind cu grijă când pe vârfuri, când pe călcâie, aplecându-se sau ferindu-și trunchiul de obstacole. A îndesat biletul în crăpătura ușii și s-a întors să o ia înapoi. Deja pasarela se transformase, era aproape complet acoperita de frunze și crengi și cine știe mai ce. Traseul până acasă într-un tunel. Era atât de multă vegetație și atât de deasă încât bloca până și aerul. Îi era tot mai greu să respire. Liniștea era profundă, își auzea inima de parcă ar fi fost undeva lângă el, ascunsă într-o pătură groasă.

Trebuia să ajungă înapoi în casă. Porni încet, precaut, târându-și pioarele printre liane și rădăcini, atent să nu se împiedice și mereu ferindu-și corpul și capul de tentaculele vegetale de sus. Colțurile ochilor suprindeau corpuri sinuase ce se amestecau încoace și încolo prin frunziș. Ajuns în apartament s-a trântit cu spatele de ușă și și-a dat drumul în fund, cu capul în mâini a început să-și maseze tâmplele în sensul acelor de ceasornic. Camera de zi părea plină. Gaura ocupase întreaga cameră, nu mai era al lui și o simțea. Știa că în curând îi va ocupa tot apartamentul, toată viața. Și oamenii ăia de dincolo de perete nici măcar nu au decența să-i răspundă. Sunt indiferenți deși le-a spus, le-a scris în repetate rânduri, dar ei aleg să-l chinuie. Tuturor le-a plăcut să-l chinuie, mereu așa, prin indiferență și nepăsare. A vrut să fie furios, dar nu își dădea voie. Furia nu era un sentiment geometric, cum sunt celelalte. Furia nu o poate cuantifica.

-De ce nu-mi răspunde nimeni? Nu pot să trăiesc cu nenorocirea asta în casă! Își aruncă iar ochii spre întunericul lichid al găurii cu un amestec de frică și furie palpabil, dens.

-Trebuie să vindec cumva gaura asta! Camera de zi se umplea de un bâzăit care zgârâia, plină de o viață care îl excludea. Se simțea ca atunci când era mic și asculta prin perete petrecerea adulților, când trebuia să doarmă, dar el ieșea și asculta prin perete amestecul de voci lichide, pahare și muzică la care nu avea voie să participe. Atunci și-a dat seama prima dată că inima îi poate sparge pieptul. Mereu îi era frică că va fi descoperit și mereu era. Adormea apoi plângând, cu dureri care-l urmăreau câteva zile. În seara asta, în noaptea asta, trăia același sentiment de frică și durere iminentă, amestecată cu furie. Și camera de zi îl fascina și înfricoșa exact ca atunci, cu același magnetism irezistibil. Stătea acum în pragul ei și fixa gaura din perete. Arătător. Nimic. Degetul mijlociu. NImic. Tremura atât de tare că i se părea că tot ce vede vibrează. Mușchii începeau să doară.

Răsuflarea lui era sacadată, aproape animalică. Ochii îi erau larg deschiși, fixați pe interiorul găurii. Simțea cum aerul devine greu și îl apasă pe piept. Un țiuit adânc îi pulsa în urechi și tâmple, o presiune ca înaintea unei hemoragii.

A izbucnit într-un urlet care a tras cioburi de sticlă prin corzile lui vocale. S-a aruncat cu tot corpul înainte spre perete lovind cu pumnii în jurul găurii ca un copil. A lovit până l-au durut pumnii și palmele. A căzut în genunchi. Probabil toată clădirea îl auzise deja, nu mai avea nimic de pierdut. A sărit în picioare și s-a îndreptat spre dulapul de scule, a aruncat ușile la o parte și a smuls a patra cutie din rastel, răsturnându-le cu zgomot pe următoarele două. Mașina de înșurubat și toate biturile ei mici și colorate s-au împrăștiat pe podeaua holului. A trântit cutia mașinii de găurit pe covorul din camera de zi și a scos dalta, a potrivit-o în mașină și a setat-o pe modul pickhammer. A înfipt vârful de metal în mijlocul găurii din perete și a pornit un vortex infernal de zgomot și praf care scutura clădirea din temelii. În câteva secunde bucăți de cărămidă cădeau pe podeaua apartamentului vecin și praful plutea prin aer ca o ceață deasă.

S-a oprit când a văzut că deja îi încăpea trunchiul prin gaură. A fugit după lanterna pe care a smuls-o din sertar cu sertar cu tot. Se mișca din instinct, plin de adrenalină, de parcă se lupta pentru viața lui. Era pe jumătate intrat în apartamentul vecin dar lanterna era aproape oarbă din cauza prafului din aer. Se distingeau vag formele unor fotolii, a unor rafturi și a unei uși. Și-a tras dureros trunchiul și picioarele înăuntru prin spărtura proaspătă.

Era dincolo, în apartamentul vecin. În sfârșit. Acum nu aveau cum să-l ignore. Era acolo, la ei în casă. Dar nu era nimeni. Dacă era să fie cineva s-ar fi trezit cu siguranță după atât de multă gălăgie. În praful care se așeza a început să distingă biblioteca ticsită de cărți de toate dimensiunile și culorile, așezate haotic. A trecut în următoarea cameră, un hol mic în care a recunoscut interiorul ușii în care lăsase toate acele bilete. Dar apartamentul nu avea bucătărie, ci o chicinetă, o baie mică și un dormitor plin de haine de femeie în vârstă, aruncate peste tot.

Adrenalina îl părăsea și odată cu ea reveneau sentimente și senzații ascunse până acum de furie. Cea mai importantă, care era tot mai puternică, era aceea că mai fusese aici, că știa apartamentul bine, că îi recunoștea micile imperfecțiuni. Nu înțelegea de ce și cum, dar sentimentul i-a adus o neliniște dureroasă. A început să plângă cu genul acela de schimonoseală care îi făcea fața să doară din interior.

Bătăi înfundate au rupt neliniștea gândurilor și pentru o clipă nu știa ce aude. Un al doilea set de bătăi și mai puternice l-au lămurit, cineva bătea în ușa apartamentului său. A pornit grăbit într-acolo și s-a înghesuit iar prin spărtura din perete. Prin sticla mată a ușii se intuiau mai multe siluete și voci alarmate. S-a șters la ochi, dar a întins peste față un praf ud. A deschis.

În ușă era doamna Maria și alți doi vecini furioși în pijamale.

-Domnule Sevastopol ce dracu faceți la ora asta? Dărâmați apartamentul? Nu sunteți sănătos la cap? E miezul nopții! Vecinii vorbeau și ei peste doamna Maria, dar nu înțelegea ce spun, probabil pentru că nu spuneau nimic, ci amenințau. Nu putea să spună nimic, se uita uimit la fața doamnei Maria și nu știa ce cuvinte să aleagă. Fusese prins făcând o nenorocire, tocmai el.

-Ați fost la mine la ușă azi și i-ați vorbit fiicei mele de nu știu ce gaură în peretele vecinilor. Ce perete a vecinilor? Sunt apartamentele dumneavoastră amândouă! Vi l-a lăsat mama dumneavoastră moștenire după ce a murit acum 2 ani. Singurul motiv pentru care nu am chemat poliția să vă lege e că a fost o doamnă extraordinară. Ce naiba faceți înăuntru? Ne demolați clădirea în cap?

Mintea lui era blocată undeva între ce spunea doamna Maria și gândurile lui. Stătea cu gura căscată și simțea cum fața îi amorțește și mâinile încep să-i tremure. Arătător. Poc. Degetul mijlociu. Poc. Inelarul. Poc. Degetul mic. Poc. Degetul mare. Poc.

-Îmi pare rău, nu mi-am dat seama de oră. Nu mai fac nimic, vorbim mâine, îmi cer scuze. Înainte să apuce să mai spună ceva a închis ușa. A rămas așa o vreme ascultând cum vocile se îndepărtează, în continuare amenințătoare. În liniștea rămasă în urma lor s-a întors în camera de zi și s-a oprit în fața spărturii spre celălalt apartament. Privea prin ea ca printr-o fereastră spre trecut și încerca să-și amintească ceva, dar era o durere fără nume. Își făcu loc prin spărtură.