HIC SUNT LEONES

Timp de lectură aprox. 11 minute

O ploaie sâcâitoare de septembrie biciuia asfaltul încins peste zi… Frunzele căzute se încurcau în pașii trecătorilor grăbiți, care priveau cerul înnorat de sub umbrele colorate. Fațadele ude ale blocurilor păreau niște imense cearceafuri, puse la uscat pe-o sârmă imaginară.

Mirosea a toamnă, o toamnă parcă de început de lume, prima mea toamnă în București. Eram student. Visul meu, dar mai ales al părinților, se împlinise. Descopeream o lume nouă, o lume necunoscută, care simțeam că se deschide în fața mea ca un cufăr plin de comori, din care să-mi aleg ceea ce credeam de cuviință.

Ieșisem de la cursuri. Când ploaia s-a întețit, împreună cu vărul meu, și el student, am urcat în garsoniera prietenului nostru, Dorel. Locuia pe Cihoschi, în spatele ASE-ului, într-o vilă veche, în două cămăruțe strâmte, la mansardă. Ajungeai acolo pe o scară în spirală, atât de îngustă că, în ani, pereții ajunseseră să lucească ca o oglindă murdară.

Dorel era mai mare ca noi, făcuse patru ani la Geologie și vreo trei la Matematică, dar nu terminase niciuna. Nu voia să lucreze pentru comuniști, trăia din meditații.

Odată ajunși în camera unde nu încăpeau decât trei scaune și-o măsuță, cele două sticle cu vodcă pe care le adusesem cu noi au fost motivul pentru care discuția a pornit imediat:

— Le-am luat de la „Grădinița”, noroc că mă cunoaște șeful de sală, rosti, lăudându-se, vărul meu.

— Ați face bine să cântăriți planul pentru diseară, eu îmi fac griji pentru voi, nu știți ce lume se perindă pe acolo, spuse Dorel, în timp ce turna în pahare bere, dintr-o sticlă rămasă din seara precedentă.

Stropii grei de ploaie loveau într-un ritm cadențat acoperișul mansardei. Sunetul strident al unei sonerii îl făcu pe Dorel să se ridice. Privi atent pe ochiul de geam rotund al cămăruței. De acolo,  avea o imagine perfectă către ușa de intrare în imobil și zise cu năduf:

— E Alina, s-a întors de la Alimentara, de la cinci dimineața s-a așezat la coadă. Poate a luat ceva bun, astăzi, că data trecută, când am stat eu, nu am prins decât niște adidași. Au fost buni și ăia, Alina a făcut o tocăniță de ne-am lins pe degete, spuse convingător Dorel.

Alina locuia la Dorel de aproape doi ani. Era o fată simplă, cu un zâmbet patetic. Provenea dintr-o familie cu șase frați, dintr-un sat de lângă Vaslui, nu avea decât mamă, tatăl murise intoxicat cu mitilic când ea avea doi ani.

Absolvise liceul la Focșani, stând la internat, și venise cu trenul în București să dea examen la ASE. După prima probă, a căutat o gazdă ieftină unde să poată locui pe perioada celor trei zile de examen. Așa l-a cunoscut pe Dorel. A mers la garsoniera lui și acolo a rămas.

Ajunsă în pragul ușii, ne uitam toți trei la fata din Vaslui și nu știam dacă era transpirată de greutatea celor două plase pe care le ținea în mâini sau doar ploaia rece și sâcâitoare îi udase fața. Puse pe masă un kilogram de brânză, un carton de ouă și 300g de nechezol. Plus doi frați Petreuș.

— Din ăștia doi o să fac mâine dimineață o ciulama moldovenească, așa cum m-a învățat mama. Poate veniți și voi la masă, ca să ne povestiți cum a fost întâlnirea, zise Alina, uitându-se către noi. Dorel, ceapă avem?

— Și ceapă, și morcovi, stăm bine cu legumele, răspunse Dorel în timp ce deschide punga în care se vindeau, la pachet, doi pui de Avicola.

Românul de rând le spusese frații Petreuș, aluzie la cei doi cântăreți de muzică populară maramureșeană, renumiți pentru cântecele lor de pe Valea Izei.

— Vă fac o cafea tare înainte să plecați, că acum avem din ce, o să aveți o noapte lungă, zise Dorel și deschise ușa unui dulap de unde scoase un ibric cu coada ruginită.

Când s-a întunecat, am plecat. Am făcut doar zece minute până în curtea interioară a imobilului din Piața Amzei nr. 9. Căutam scara C, apartamentul 16. L-am identificat ușor, de jos. Balconul apartamentului purta atârnată o pânză mare, pe care scria „Hic Sunt Leones”.

Citisem că înseamnă „Aici sunt lei”- o expresie folosită de cartografii romani pentru a delimita, în hărți, marginea Imperiului și care transmitea un avertisment ce trebuia luat în seamă.

Ajunși în fața intrării în apartament, ne-am făcut cruce și-am împins încet în ușă. Știam că nu este niciodată încuiată. Deodată, în fața noastră a apărut Dora:

— Bună seara, Nichita este în dormitor, câte sticle aveți la voi?

— Doar două, de Stolichnaya, zise văru’ cu glas stins.

— Una rămâne la mine, zise Dora.

Am pășit sfioși înăuntru. Pereții apartamentului erau „decorați” cu versuri scrise de cei care-i trecuseră pragul. În sufragerie, se găseau o masă cu șase scaune și două corpuri de bibliotecă, în timp ce dormitorul adăpostea un șifonier vechi și un pat. Aici l-am găsit pe Nichita. Fuma în fața ferestrei deschise și, uitându-se o clipă la noi, a zis:

— Salut, bre, stați jos!

— Salut, bre, am răspuns amândoi, după ce ne-am uitat încurcați în jurul nostru, observând că nu exista niciun scaun.

Ne-am așezat încet pe parchetul gol, sprijiniți de peretele sufrageriei. Apoi a intrat Dora. A așezat lângă noi o tăviță cu trei păhărele. Văru’ a scos sticla de vodcă și le-a umplut cu lichidul incolor. Apoi mi-a făcut un semn din cap și eu am înțeles.

M-am ridicat încet, ținând tava cu mâna tremurândă, și, cu ochii țintă la păhărele, am facut cei mai lungi trei metri din viața mea. Când am ajuns în fața lui Nichita, m-a privit îndelung și m-a întrebat duios:

— Auzi bre, tu nu ești copil de cârciumar, așa-i?

Am înghițit în sec și-am răspuns:

— Nu, nu sunt, ai mei sunt profesori de țară.

— Ei, asta-i altceva, înseamnă că tu-l cunoști pe Eminescu. Știi, m-a întrebat deunăzi cineva de ce ținem tot timpul ușa casei deschisă.

„De unde să ştiu că nu bate la uşă Eminescu?”, i-am răspuns eu.

Priveam bărbatul blond din fața mea și nu-mi venea să cred. Vorbeam cu Nichita. Auzisem atâtea despre el. La el acasă era un pelerinaj continuu. Veneau tineri sau mai în vârstă, prieteni, necunoscuţi. Pentru fiecare avea o vorbă bună, pentru fiecare găsea un motiv de existenţă.

Păhărelele s-au mai umplut de câteva ori, după care Nichita a început să recite ceva. A apărut ca din pământ Dora, care transcria într-un limbaj numai de ea știut tot ce spunea poetul. Scena părea desprinsă dintr-un film făcut pentru posteritate.

Apoi, Nichita s-a oprit și ne-a zis:

— Haideți cu mine pe balcon, să vă fac cunoștință cu cineva drag!

Am pășit toți trei pe balconul luminat de-un bec atârnând pe perete, iar Nichita ni l-a prezentat pe copacul Gică.

În curtea blocului, vieţuia de ceva timp un plop mare. Şi poetul îl privea de la balcon minute în şir. Pomul crescuse haotic şi-şi întindea ramurile ca braţele spre balconul prietenului-om. Copacul-prieten avea să devină celebru. Nichita l-a botezat simplu: Gică.

— Gică este un copac gelos. M-a pus dracu’ de l-am scărpinat pe scoarţă, într-o seară, şi nu mai scap de el. Curiozitatea lui de pom care se uită la mine mirat, că sunt om, nu mă lasă în libertatea mea, zise Nichita, mângâindu-i una dintre ramurile ce trecuseră peste marginea balconului.

Era aproape miezul nopții. O lună mare, rotunda, ne privea printre nori.

Ne-am întors în cameră și, după încă un pahar de vodcă, prinzând curaj, m-am destăinuit lui Nichita:

— Știi, bre, de ce am venit eu în seara asta aici?… Vreau să-ți mulțumesc pentru minunatele tale versuri Dacă ţi-aş săruta vreodată talpa piciorului/ Nu-i aşa că ai şchiopăta puţin de frică să nu-mi striveşti sărutul?. Cu ele am cucerit-o definitiv pe fata pe care-o iubesc. Pentru asta îți voi fi recunoscător toată viața, și-am dat să-l îmbrățișez.

Dar nu am apucat să fac gestul, că ușa camerei se deschise larg și, în prag, lângă Dora, stăteau doi tineri. Ea cu obrajii îmbujorați, el fâstâcit, mutând nervos dintr-o mână în alta sticla adusă.

Nu mai știu când am plecat de la Nichita, alcoolul cu care nu eram obișnuiți începuse să ne atace simțurile. Intrasem într-un vis din care nu știam că ne vom trezi atât de repede. Obosiți, dar fericiți, am pornit către cămin.

      N-am apucat să facem decât câțiva pași că deodată a apărut în fața noastră sectoristul, care a dus mâna la chipiu și ne-a salutat răstit:

— ‘Nă seara, sergent major Păsărin, actele la control!

Surprins de întâlnirea neașteptată și încă sub impresia atmosferei boeme din apartamentul lui Nichita, văru’ răspunse sec:

— Salut, bre, și schiță un zâmbet nevinovat.

— Ce-ai zis, mă? Cine te-a învățat să vorbești așa cu organu’ care te păzește, actele la control, am zis!

Ne-am căutat prin buzunare, am găsit carnetele de student și le-am înmânat omului legii.

— De unde veniți voi la ora asta, mă, studenților, n-ar trebui să fiți în pat sau la masă, învățând pentru examenele care vă așteaptă? Umblați amețiți pe străzi, precis veniți de la poetul ăla la care vine lumea ca la Maglavit. Ce faceți, mă, acolo, ia să veniți voi cu mine la secție, să-i dați în scris tovarășului căpitan ce vă învață ăla acolo!

Nu ne venea să credem ce ni se întâmplă, dar ne-am conformat și, în zece minute, intram pe poarta Secției de Poliție de pe Bd. Ana Ipătescu.

Liniște în secție, holurile goale, parca-i fi zis că intri într-un spital, nu undeva unde infractorii dau socoteală pentru faptele comise.

Sergentul major care mergea în spatele nostru se opri în fața unei uși pe care scria Serviciul Operativ – Ofițer serviciu. Bătu rezervat de două ori și, când auzi “Intră”, deschise ușa. Făcu doi pași, luă poziția de drepți și începu să vorbească, gâtuindu-se:

— Toaș‘ căpitan, permiteți să raportez, i-am pescuit pe-ăștia doi din Piața Amzei. E clienții cu numărul 12 și 13 pe care-i prind beți săptămâna asta, când am fost de serviciu de noapte. E și studenți, le-am luat carnetele. Toți se învârte în preajma blocului unde stă scriitorul ăla de face poezii din care nu înțelegi nimic.

— Bine, măi, Păsărine, și pentru asta îmi deranjezi odihna? Mă, tu vrei să te trimit în Rahova? Știi că de acolo nu pleacă nimeni întreg… Bine, hai, dă-le două coli, ceva de scris și vorbim dup-aia. Liber!

Dădu scaunul pe spate, ridică picioarele pe marginea biroului și-n câteva minute începu să sforăie.

Țintuiți în fața foilor goale de hârtie, ne-am uitat unul la altul fără să știm ce să facem. Emoțiile unei asemenea întâlniri declanșaseră revoluția sucurilor gastrice în stomacurile noastre. Ne gândeam amândoi la ciulamaua moldovenească a Alinei. Minutele treceau și liniștea apăsătoarea din camera ofițerului de serviciu prevestea ceva rău. La un moment dat, căpitanul scăpă picioarele de pe colțul mesei, se trezi buimac și ne zise:

— Hai, gata, dați-mi foile să văd ce-ați scris!

M-am ridicat de pe scaun și, cu frică, am pus pe birou cele două coli goale.

— Mă, voi vă bateți joc de mine? Faceți pe deștepții, nu vreți să scriți nimic, ei, lasă, că vă convinge altcineva. Și urlă ca apucatu’:

— Păsărineee!…

Ușa se deschise brusc și sergentul major rosti cu voce tare:

— Ordonați, toaș’ căpitan!

— Ia, du-te și adu-l pe Ghiță, să stea puțin de vorbă cu studenții ăștia. Poate-i învață să scrie. Executarea!

Majuru’ făcu stânga-mprejur și, după două minute, se întoarse victorios ținând în mână obiectul care trebuia să ne convingă: un baston de cauciuc nou-nouț, pe care sectoristul îl învârtea în palme, nerăbdător să ne facă cunoștință cu gardianul legii.

— Cum vă permiteți, mă, hahalelelor să vă bateți joc de toaș’ căpitan. Cine sunteți voi, mă, nesimțiților și bețivilor, nu știți să scriți ai? Las’ că vă învață Ghiță!…

Bastonul de cauciuc începu să-și facă treaba. Sărea din mâna lui Păsărin în dreapta și în stânga, făcând cunoștință, pe rând, cu spatele, mâinile și picioarele noastre. Totul a durat câteva zeci de secunde, timp în care căpitanul râdea cu gura până la urechi.

— Gata, Păsărine, gata, oprește-te, că nu trebuie să-i ducem și la spital. Dă-le carnetele și lasă-i să plece. Au învățat lecția. Cât e ceasul?

— Cinci fără zece, să trăiți, zise sergentul major.

— E bine, până la șase, Păsărine, să nu mă mai deranjeaze nimeni. Ai înțeles?  Poate mai prind și eu o oră de somn până vine comandantu’.

Însoțiți de omul legii, am coborât în grabă treptele secției. Când am ieșit pe poartă, Păsărin ne-a aruncat în scârbă carnetele și ne-a zis:

— Să nu vă mai prind pe aici câte zile oți avea!

Ne-am aplecat după carnete și, fericiți, am rupt-o la fugă pe bulevard, strigând amândoi în gura mare: Hic Sunt Leones, Hic Sunt Leones!

Se crăpase de ziuă. Orașul se trezea. Mirosea a dimineață de toamnă, iar noi, ca doi copoi tineri, începeam să adulmecăm parfumul cuceritor al unei tinereți pline de amintiri memorabile. Pașii ne purtau acum spre mansarda unei vile, unde ne aștepta o ciulama aburindă. Ne împingea de la spate un soare temător, care desena, pe mijlocul bulevardului, umbra blocurilor cenușii.