Viețile mătușii Elena

Timp de lectură aprox. 12 minute

Carnețelul cu coperți de piele rămăsese pe masa neagră din terasa îmbălsămată de crini, şi vântul îi citea paginile pe care le răsfoia în tăcere. Cu o cafea neagră, tare, în ceaşca de porțelan fin, Cami reveni pe fotoliul ciclamen de plastic şi îşi continuă lectura. Mătuşa Elena era o nonconformistă, întotdeauna adepta celor mai insolite gusturi, pe care le combina cu o nedisimulată provocare. Provocator fusese şi gestul de a-şi distruge toate jurnalele. Cum de supraviețuise tocmai acel carnețel, scris de mână, în oceanul de pagini tipărite care invadase apartamentul?

„Nu m-a prins imediat romanul lui Amélie Nothomb, pe care l-am cumpărat miercurea trecută, împreună cu celelalte cărți din Le Livre de Poche. După Anatomie d’un assassin, genial până în măduva scriiturii, şi un Stupeurs et tremblements pe care l-am devorat, bulimic, într-o după-amiază de râs cu lacrimi, Psychopompe mi s-a părut la început cuminte stilistic, departe de proza eficientă americană, pe care o descoperisem de curând. Şocul, lovitura adâncă în stomac, durerea aproape fizică au venit abia de la pagina 76. Descopeream în Amélie o soră de suflet şi un ghid. Il n’y a pas plus psychopompe que cet exercice. Scrisul, zice Amélie Nothomb, coboară în străfundurile noastre şi, asemeni lui Orfeu, încearcă să întoarcă la viață toate amintirile trecute dincolo, în uitare, toate iubirile noastre pierdute, toți morții noştri, începând cu noi, cei care am fost şi nu mai suntem. Le readuce la viață sau le acompaniază sufletul ca să-şi reuşească moartea mai bine decât şi-au reuşit, poate, viața. Scriitorul vorbeşte deopotrivă cu viața şi cu moartea şi le înscrie pe amândouă în eternitate. Dezgroapă morții, punându-i să zâmbească frumos, la fereastră, ca în ritualurile atât de colorate ale Día de los Muertos. Ce morbid ritual, scrisul! Ce gropar pervers, care îşi sabotează vocația, ce ventriloc sinistru mai e şi scriitorul! Când eram în România, credeam în cuvântul care zideşte, care construieşte mănăstiri din iubire, precum Meşterul Manole. Atunci scriam frumos, poetic şi adânc, şi visam că în cuvintele mele vor trăi iubiri împărtăşite şi oameni fericiți, şi degetele se vor înlănțui pasional ca iedera care urcă în balconul Julietei. Scriam poezie, pentru că poezia lasă timpul şi sensul să i se prelingă printre degete, iar în spațiile dintre litere, în acele interstiții de tăcere, totul e posibil, absolut totul, şi viața, şi moartea, şi iubirea, şi timpul, şi nemurirea.

Aş prefera să-ți trimit tăceri

în loc de cuvinte

Tăcerile sunt infinite de sens

Spun totul şi chiar mai mult

decât aş putea să-ți spun eu

vreodată

pentru că în ele nimic nu e scris

nici imposibil

înainte şi înapoi în timp.

(21 mai 2006, Bucureşti)

Am scris şi m-am scris de pe la 11 până pe la 25 de ani, complet, intens şi definitiv, am publicat în reviste, am luat şi câteva premii la concursuri naționale de poezie şi eseu. Părea că destinul meu de scriitoare era perfect trasat. Toți aşteptau să se scufunde în cărțile mele, în aburul de vis şi cerneală. Pe urmă, aproape insidios, neaşteptat, totul s-a închis, acaparată fiind până la sufocare în muncă şi apoi în manualele de drept european cu care vânam un vis şi o evadare. Îmi revendicam dreptul la libertate şi la decență nu numai în cuvânt, ci şi în viață.

După ce am luat concursul pentru postul visat, acum 18 ani am plecat din România la Bruxelles, definitiv, cu doar două geamantane. Şi cred că atunci mi-am uitat cuvintele acasă. Şi morții mei tot acasă au rămas. Iar eu nu am mai ştiut să scriu. Orfeu nu plecase cu mine în acelaşi avion, Euridice se dădea moartă, dar cred că lucra ca badantă, pe undeva prin Italia, şi îl lăsase pe bietul Orfeu să o caute în infern degeaba, cu riscul de a se rătăci definitiv. Mergeam într-o lume unde nu mai eram pe deplin acasă. La serviciu, jonglam facil între engleză, franceză şi italiană, româna era doar la telefon, ca să mă înțeleg cu mama.Totul se amesteca în mintea şi în sufletul meu, visam în franceză, scriam în engleză, tăceam în română. Elena, copilul şi femeia scriitor, rămăsese în România, încremenită în secundă, ca în filmele mute, şi o clonă a ei plecase printre străini.

Cu Raluca, femeia care venea la curățenie, vorbeam într-un dialog pestriț, înţeles doar de noi, un amestec de română cu frangleză, despre şarje şi consierjă şi syndic, get damn’ them!

Râdeam în hohote când îmi povestea cum îi spunea în glumă prietenului ei român: Baise-moi sauvagement, nenorocitule, că altfel you go unde vrei, dar chez moi nu mai calci.

Nu mai eram acasă în spațiu, nu mai eram acasă în timp, nu mai eram acasă nici măcar în cuvinte. Franceza mea, învățată conştiincios şi pasional la Facultatea de Litere din Bucureşti, nu mai avea nimic de-a face cu franceza lui Proust şi a lui Molière. Aici, la Bruxelles, pe tărâmul suprarealismului şi al pisicii absurd-vorbitoare a lui Geluck, îmi dădeam voie să folosesc barbarisme ireverențioase ca septante, în loc de soixante-dix, sau să cer cu neruşinare, la patiserie, fără nicio remuşcare, quelques couques în loc de pain au chocolat. Belgia îmi intra insidios în minte şi în vene şi îmi pervertea, delicios, absurd, subversiv, cum numai ea ştia să o facă, de altfel, singura limbă pe care o păstrasem pură în imaginarul meu de scriitoare: limba franceză. Când am încetat să mai pot scrie literatură, cam imediat după ce m-am instalat la Bruxelles, răpită şi devorată de miile de pagini administrative, în engleză şi franceză, de la serviciu, nu am mai putut nici măcar citi literatură. Cred că literatura îmi făcea rău pentru că îmi trezea morții, lumile paralele, nostalgice şi pline de emoție, închise în mine în cavouri reci, perfect aliniate. Citeam cărți de dezvoltare personală, de geopolitică, de comunicare şi memorii, chiar şi despre feng shui şi homeopatie, tarot, astrologie şi spiritualitate, dar nu literatură. Uneori mi se trezeau instinctele poetice şi scriam poeme lungi şi pasionale, dar asta îmi făcea şi mai rău, frisoane înghețate puneau stăpânire pe mine şi mă paralizau.

Totul s-a schimbat când am văzut reclama unui curs de scriere creativă. Eric-Emmanuel Schmitt avea să ofere primul curs în cadrul acelei academii şi toți erau invitați să se înscrie. Eric-Emmanuel Schmitt era scriitorul meu preferat de când mă salvase, fără să aibă nici cea mai mică idee despre asta, de la o depresie gravă, cu cartea lui, Ma vie avec Mozart. În camera minusculă din apartamentul din spatele CEC-ului, foarte aproape de Universitate, în care locuiam în gazdă la o familie de bătrâni, cartea lui Eric-Emmanuel Schmitt şi muzica lui Mozart mi-au arătat drumul spre lumină, într-o vreme în care nu mai credeam în nimic şi nu mai speram la nimic. Mozart m-a scos din doliu şi Eric-Emmanuel Schmitt a fost scriitorul psihopomp, Orfeul care a pornit după sufletul meu în infern. Amélie Nothomb are dreptate, il n’y a pas plus psychopompe que l’écriture et son écrivain. Când am ajuns la Bruxelles, zidurile sufletului îmi erau înălțate până la cer şi toate ferestrele scriiturii erau închise. După ce m-am înscris în acel curs, unde eram hotărâtă să nu fac altceva decât voyeurisme literar şi să mă cufund până la extaz în cuvintele scriitorului meu preferat, mi s-a întâmplat un lucru straniu. Pentru prima dată, Eric-Emmanuel Schmitt venea la Bruxelles cu piesa lui, Madame Pylinska et le secret de Chopin. Scriitor şi interpret, era fascinant pe scena de la Bozar, acompaniat de muzica unui pianist cunoscut, al cărui nume îmi scapă acum. După spectacol, cu sufletul plutind în eter fără corzi de protecție, m-am aşezat la coadă pentru un autograf. Eric-Emmanuel Schmitt mi-a spus, privindu-mă drept în ochi: Tu promets de faire les exercices d’écriture, n’est-ce pas? Am rămas siderată. Eric-Emmanuel Schmitt nu era numai un Orfeu eficient, nu era numai l’homme avec Mozart, care întorcea sufletele din infern, ci şi magicianul cu globul de cristal care îmi citea gândurile. Am îngăimat ceva, în transă, şi i-am promis că da, voi face exercițiile.

Fiecare temă din curs a fost un supliciu pentru mine. De fiecare dată când scriam, aveam în față, în spate, în dreapta şi în stânga doar ziduri. Ziduri înalte, compacte, pe care nici hipnoterapeuta mea nu a reuşit să le străpungă. După ce am coborât vertiginos într-un hău spiralat şi întunecat şi am descoperit în aceeaşi scorbură a uterului un alt eu, un făt care probabil se transformase în înger cu aripi străvezii de libelulă, care mă proteja din paradisul unde îngerii repară sufletele ce se odihnesc între două vieți consecutive în colibe luminate cu torțe şi flăcări tremurătoare, am deschis uşa unui castel medieval întunecos, de piatră rece şi gri, cu uşile, ferestrele şi obloanele ermetic închise, plin de pânze de păianjen și de un aer coclit şi rece ca moartea. On n’invite pas quelqu’un dans un château hanté, m-am trezit spunând, dar hipnoterapeuta m-a îndemnat să-l rog din nou pe un Eric-Emmanuel Schmitt imaginar să mă ia de mână şi să mă călăuzească în labirintul acela fără ieşire, în care eu nu mai aveam cuvinte şi cuvintele nu mai voiau să îmi spună nimic, erau reci şi mute, ca nişte cadavre mumificate, depuse în sarcofage de durere şi neputință. Prima mea povestire scrisă dureros, ca o naştere, a fost despre o femeie care riscă și evadează din scrisul predictibil, administrativ, perfect normat, în lumea imprevizibilă, aventuroasă şi plină de primejdii a literaturii, iar în momentul în care face asta şi are impresia că a reuşit, gata, acum e în lumea de metafore şi poveşti, Barbă Albastră o aşteaptă după uşă şi, cu un cuțit lung, îi taie capul. Nu poți fi logodnica scrisului fără să fii în pericol de moarte în fiecare clipă, pentru că, mi-am dat seama de asta mult mai târziu, Eric-Emmanuel Schmitt nu e acolo tot timpul, să te salveze. Erai singură şi speriată la marginea cuvântului şi hăul abia aştepta să te absoarbă şi să te înghită.”

Cami se opri din citit. Tâmplele îi erau fierbinți şi o durea intens capul. Venise acum două săptămâni din România, după dispariția, de mai bine de cinci ani, a mătuşii Elena de la Bruxelles. Nu mai dăduse niciun semn de viață după ce plecase la Anvers, la un concert Oscar and the Wolf. Poliția belgiană o căutase în zadar, nimeni nu o văzuse. De când ieşise la pensie, mătuşa Elena stătea cam şase luni în România şi şase luni în apartamentul ei de la Bruxelles. Cami nu avusese nicio problemă să-l vândă, era chiar în inima oraşului, lângă stația de metrou Louise. Acum trebuia să golească totul şi erau aşa de multe obiecte. În ultimii ani, mătuşa Elena locuise singură şi probabil că toate lucrurile care umpleau spațiul îi erau un fel de companioni tăcuți. Cărți în franceză, română, engleză şi italiană acopereau toți pereții, reviste Lire Magazine în vrafuri prăfuite, până şi în toalete, tomuri vechi, legate în piele, cumpărate probabil de la anticariatele din Sablon, fotografii de artă înrămate elegant şi multe picturi naive, pe lemn şi pe sticlă. Nu o cunoscuse prea bine pe mătuşa Elena, înainte venea doar de două ori pe an în România, încărcată de cadouri, şi Cami era mai interesată de pachetele din sacoşele parfumate, ambalate elegant, decât de cine era mătuşa în realitate. Ştia că se apucase de scris, publicase vreo câteva romane la Humanitas şi vreo trei-patru volume de poezii, însă nu avusese curiozitatea să le citească. Luă carnețelul şi se gândi că, dacă ceea ce citise era o confesiune, l-ar fi interesat, poate, pe editor, dar dacă era un fragment de roman, era neterminat şi nu servea la nimic. Mătuşa îi spusese că îşi arsese toate jurnalele, nu voia ca o parte din suflet să-i umble post-mortem bezmetică prin lume. Cami scoase coperțile de piele, luă carnețelul cu mâinile umede de transpirație şi îl puse în pubela galbenă, alături de ambalajele de iaurt şi cutiile de pantofi. Cuvintele din carnețel se vor fi şters, poate, dar un alt scriitor va pune pe hârtia reciclată o altă poveste, ca să ducă lumea mai departe şi să picure în eternitate timpul fără sfârşit.

O foaie de hârtie căzu atunci din carnet, pe care Cami citi o înşiruire de cifre. Nu îşi dădu seama, la început, ce erau, poate codul de la WiFi sau ceva de genul, sau… un număr de telefon? Formă numărul. Bonjour, pour le moment je ne peux pas vous répondre. Vocea mătuşii suna melodios şi grav, şi Cami avu o tresărire. Nu văzuse niciun telefon în apartament, şi chiar dacă ar fi fost unul, probabil că era descărcat de mult. Un fior înghețat îi parcurse tot corpul. Cine putea fi, cine folosea telefonul mătuşii Elena? Şi cum plătise abonamentul? La bancă îi spuseseră că nu se detectase nicio mişcare, pe niciunul dintre conturi, de mai bine de cinci ani, acesta fiind şi motivul pentru care justiția belgiană pronunțase, în cele din urmă, decesul. Se hotărî să sune din nou. Țârâitul prelung îi sfredeli creierul. Robotul nu mai porni, ca prima dată. În cele din urmă, cineva răspunse. Alo? Mătuşa Elena?, şopti, cu vocea gâtuită de emoție, Cami. Dincolo, vocea tăcea. Părea că se aude un zgomot de undeva din măruntaiele pământului, şoapte ciudate se întrepătrundeau cu acorduri de muzică clasică, probabil Pachelbel, da, era chiar Canonul în Re Major al lui Pachelbel, una dintre bucățile preferate ale mătuşii. Cami nu ştia dacă ceea ce auzea era real sau poate oboseala intensă şi emoțiile îi jucau feste. Era moleşită, simțea că alunecă într-o altă dimensiune şi nu mai avea nicio putere să încerce să înțeleagă ce se întâmpla.

Lucrul de care era absolut sigură era că mătuşa Elena era acum undeva unde îşi găsise cuvintele, toate cuvintele, era, în sfârşit, acasă. Iar Eric-Emmanuel Schmitt nu trebuia să o mai oblige să îşi facă exercițiile de scriere pentru că ea, Elena, devenise chiar scrisul, povestea şi legenda, era cuvântul de început şi de sfârşit, Orfeu şi Euridice reuniți pentru vecie, şi nici măcar Amélie Nothomb nu ar fi putut spune nimic mai mult despre asta, pentru că restul nu mai era decât tăcere, cum spusese cineva atât de bine, cu mult înaintea ei.