Cei ce pleacă și cei ce rămân

Timp de lectură aprox. 11 minute

Forfotă mare, în curtea familiei Dobrescu. Tataie Ghiță împlinea 90 de ani, o vârstă care se cerea a fi sărbătorită cu toți cei trei băieți la masă: Nicu, Stelian și Anton. Stelian îi aducea și nepoții, iar Anton plusa și cu un strănepot, pe care îl ținuse, parcă, într-o cutie dosită în spatele dulapului, special pentru ocazia asta. Tudorică al lui era plecat de zece ani în Canada, se căsătorise acolo și, de nouă ani, îl avea pe George, pe care azi îl aducea, în sfârșit, acasă. Ăl bătrân avea să-și cunoască strănepotul care-i purta numele peste hotare.

De când intraseră în ogradă, își luaseră cu toții rolul în primire: bărbații căutau pietre prin curte, ca să fixeze mesele așezate una lângă alta în pămăntul lutos de sub vie, crăpau surceluțe pentru foc ori mai desfăceau câte-o bere în ochiurile de la cerdac, iar femeile culegeau de prin grădină ba legume pentru salată, ba câte-o mână de leuștean, să înmiresmeze ciorba. Numai tataie Ghiță stătea nemișcat pe-o buturugă din mijlocul curții, cu pălăria așezată în vârful capului, cu doi nasturi desfăcuți la cămașă și cu mâinile puse în față, una peste alta, peste curbura bastonului. Toți orbitau în jur, ca niște sateliți atrași de gravitația lui. Își ținuse fiii la un loc, priponiți de același țăruș în glie, însă funia nu avea aceeași lungime pentru toți. Nicu fusese ținut mai din scurt mereu, avea totul de-a gata și nici nu avea de ce să plece, pe când ceilalți doi depășeau orice hotare și doar din când în când mai dădeau pe acasă. Oare pe Georgică va putea să-l lege sau era prea târziu să se mai înnoade o legătură între ei ?

De sub vie, se auzea acum un zumzet ca la citirea unui acatist : „aici stă Nicu, eu lângă el, apoi Stelian cu Dorina și fetele lor, Vera, Miruna…”, zicea mamaia Niculina, trecând de la un scaun la altul, gândindu-se că așa o s-o pomenească și pe ea printre celelalte morminte, când s-o muta în deal, după biserică. Făcu o pauză când ajunse în capătul mesei și zise cu mândrie:

— Îl punem pe ăsta mic a lui Tudor în capul mesei, ca să-l vadă tataia mai bine. Voi stați aici, de partea astalaltă, și, lângă voi, îi punem pe Tudor și pe Dora, zise bătrâna, întorcându-se spre Anton și Maria.

Bătrânul îi făcu lui Nicu semn cu bastonul spre poartă, să se mai uite o dată pe drum, la vale, dacă nu s-o vedea vreo mașină venind.

— Lasă-mă, bre, în pace, c-or veni ei. Eu mă duc să fac grătarul, că doar n-om sta noi zece inși nemâncați, până vin ei trei. Când or veni, or veni, aici ne găsesc, zise Nicu, supărat că el n-a fost niciodată atât de așteptat. Ar fi vrut și el să simtă, măcar o dată în viață, că-i lipsește cuiva.

Deschise portiera mașinii, scoase ultimele analize de la doctor, le mototoli, le acoperi cu niște surceluțe tăiate mai devreme și scăpără un chibrit, ținând mâna căuș, să nu i-l sufle vântul. Deodată, se ridică un fir de fum negricios, ca un semnal în eter, ce devenea din ce în ce mai gros de îndată ce focul începea să muște din umezeala lemnului.

— Băi, Stelică, da’ niște lemne mai uscate n-ai găsit și tu, mă ?

— Zi, dacă nu știi să faci un foc. De ce trebuie să fie mereu cineva de vină când nu poți tu să te descurci ? îi răspunse Stelică zeflemitor.

De parcă ar fi așteptat să vadă firul de fum ca un semn spre casă, o mașină se opri pe podul din fața porții. Prima dată coborî Tudor și își ridică ambele mâini spre cer, ca să-și întindă mușchii, apoi Dora, nevastă-sa, care se întoarse numaidecât în spate, să-l ajute și pe cel mic să coboare. De după portieră se ivi un cap blond cu părul tuns castron, cu niște căști mari care îi acopereau obrajii aproape cu totul, un tricou lălâi, cu un cap pătrat desenat pe el și niște blugi cu buzunare până la genunchi. Își dădu căștile jos și se uită în jur de parcă ajunsese acolo printr-un portal. Ceilalți se adunaseră toți în fața porții, ca la o coadă la portocale. În fața tuturor acestor oameni, George își ascundea emoția în spatele unei atitudini indiferente. Îi știa pe fiecare din apelurile video, dar acum, realitatea parcă avea nevoie de o reactualizare.

Anton, pe care până atunci nu-l auzise nimeni, strigă tare din urma tuturor, încercând să-și facă loc în față. Simțea că el trebuia să facă onorurile și să i-l ducă pe George străbunicului, ca pe un cadou pe care doar el putea să i-l ofere.

— Doamne, de când vă așteptam, credeam că nu mai ajungeți. Își luă mai întâi fiul în brațe și-l pupă strașnic pe ambii obraji. Apoi i-l pasă maică-sii, care avea să-i facă o evaluare rapidă, cu lacrimi în ochi:

— Tudorică a lu’ mama, tare mai ești slăbuț!

Tudor, bălmăjind niște scuze cum că firma care închiriază mașini i-a făcut să întârzie, trecea dintr-o îmbrățișare în alta, ca un cartof fierbinte. După ce îl bătu și bunicul de două ori pe spate, se întoarse în sfârșit spre ai lui, care așteptau cuminți, în poartă, un nou control vamal.

— George, hai, dă noroc cu tataia!

Bunicul, cu ochii licărind de bucurie și de speranță, se duse spre strănepot, îi ciufuli părul și-i zise:

— Ptiii, mânca-te-ar norocul, că mare și frumos mai ești! 

George, care știa românește destul de bine, era pus în încurcătură, însă replica învățată pe de rost, pe drum, avea să-l salveze:

— La mulți ani, tataia Ghiță ! zise fâstâcit, apoi fu aspirat într-o vâltoare de îmbrățișări.

Văzând groaza de pe chipul copilului, străbunica se hotărî să-l scape pe bietul nevinovat și îi îndrumă pe toți spre scaunele lor:

— Hai, mamă, hai, așezați-vă la masă, cred că sunteți lihniți. Aduc acuma repede ceva, până-i gata grătarul.

Odată așezați la masă, se făcuse liniște și nimeni nu îndrăznea să se apuce de mâncat.

 — Hai, luați, Tudorică, pune-i tu ceva băiatului în farfurie să mănânce, să crească, să se facă mare.

Și apoi, ducându-și o mână la frunte:

— Of, că nu mai știu de capul meu, pai eu n-am adus pâine, mă, copii, de ce nu ziceți? Se întoarse cu niște felii proaspăt tăiate și, după ce le înghesui printre platouri și farfurii, se îndreptă de spate, cu mâinile în șolduri, se uită la fiecare, să se asigure că erau bine, că aveau de toate, și apoi se așeză lângă omul ei. După ce începură să sporovăiască despre vreme, despre politică și despre cozile din aeroporturi, se lăsă din nou liniștea. Așteptau parcă să-și înceapă bunicul ritualul de depănare a amintirilor. Aceleași amintiri pe care le repeta de fiecare dată, ca pe o litanie:

— Uite, așa eram, cât Georgică de mic, când un rus mârșav l-a împușcat pe bunicul meu în cap. Pe aici i-a intrat glonțul și i-a ieșit pe aici, le arătă el cu degetul, trasând o linie dinspre urechea dreaptă, spre stânga. Era momentul în care toți știau că trebuie să-și plece capetele și să o lase mai ușor cu molfăitul. Numai din capătul celălalt al mesei, niște ochi holbați de copil aveau parcă să iasă din orbite, de la atâta suspans:

— Wow, și ce s-a întâmplat, i-a explodat capul ca la un creeper din Minecraft ?

— Ce zice, Niculină, de mein kampf ? se întoarse tataie spre nevasta lui, care de obicei îi mai striga o dată direct în ureche ce ziceau ceilalti, ca un translator la Casa Albă.

Mamaie ridică din umeri că n-a înțeles nici ea, de data asta, dar tataie, văzând cât de interesat era copilul, știa că acum putea să se lege ceva între ei și, fără să mai aștepte nicio explicație, continuă:

— Da, așa a fost viața mea, o luptă continuă, dar aia a fost cea mai nedreaptă. Dădeau foc la tot ce prindeau în cale și lăsau sate întregi fără mâncare.

— Tataie Ghiță, data viitoare facem un zid și punem un Iron Golem și toți sătenii o să aibă scuturi enchantate, nu mai trece nimeni de noi.

Bătrânul zâmbea și dădea din cap ca și cum ar fi înțeles perfect ce zicea băiatul. El la un capăt și copilul la celălalt, la mijoc, toată viața lui.

Dora întoarse capul speriată către Tudor, mimând un strigăt de salvare. Trebuia să zică și el ceva, dar Tudor, abia mai putând să-și rețină râsul ce-i dădea ghes, încercă doar să-i deturneze pe ceilalți spre sticla de vin și spre paharele ce se cereau reumplute. Bunica puse mâna deasupra paharului lui Nicu și dădu din cap. Simțea că se apropia de limita de la care nu se mai putea controla.

— De-oi mai trăi eu câțiva ani să te văd mare, dădu tataia glas gândurilor în continuare. Vezi mesteacănul ăla din capătul livezii ? Ăla-i de-o seamă cu mine, pe ăla să nu-l tai, dragul tataii.

Nicu interveni cu un pufăit:

— Îhm, stai liniștit, tataie, că ăștia din ziua de azi nu mai știu să taie nici un fir de iarbă, o să crească bălăriile aici ca în junglă, când n-o să mai fii matale.

— Unchiule, ai să râzi, dar eu când îl aud pe George cum minează zilnic și își strânge pietre și teritorii, parcă îl văd pe tataie cum are grijă de pământurile lui. Eu numai la ei doi am văzut înflăcărarea asta, încercă Tudor să-și apare copilul.

Nicu dădu din mână a lehamite, știa el mai bine cum e cu generațiile astea noi. Nu înțelegea de ce bătrânul era atât de fascinat de un necunoscut care trăia într-o lume necunoscută. Era senil, săracu’, ce să mai înțeleagă la vârsta lui?

— Lăsă, mă, Tudore, poveștile astea, zi mai bine de ce-ați venit fix acum?

Niculina știa că era prea târziu, trecuse de limita aia. Cu toții se foiau, de parcă ar fi fost prinși cu tema nefăcută. Nicu continuă:

— Ați venit acum, în ultimul ceas, ca șacalii care adulmecă un hoit?

Anton se simți și el dator, la rândul lui, să-și apere fiul și zise printre dinți, să nu-l audă bătrânul:

— Bă, Nicule, ce vorbe-s astea? Nu-i momentul, lasă că o să avem timp să ne certăm la notar, când n-o mai fi ăst’ bătrân.

Niculina se ridică de la masă și, cu mâna ei tremurândă, se agăță de mâna bărbatului să-l ajute să se ridice. Nu putea să traducă și asta.

— Ghițucă, hai să-i arăți lui George ce i-ai păstrat tu, acolo, în tufa aia din spatele casei.

Soarele devenise mai blând, lumina mai domoală, vacile se întorceau de pe deal și, prin vecini, începeau să se audă zăvoarele de fier, trase. Din cuibul de pe stâlpul de la poartă se auzea cloncănitul berzelor. Bătrânul zicea mereu, când le auzea, că avea să vină vremea rea.

 — Eu nu cred că mai am așa mult timp, băi, Anton, zise Nicu, turnându-și singur în pahar, acum că nu mai avea cine să-l oprească. Ridică paharul ca la un toast și continuă, clătinându-se: Așa că prefer să zic acum ce am de zis: unde erați, mă, când au avut nevoie cu adevărat de voi? Când pica acoperișul ăla pe ei, când se gârboveau să-și pună în pământ și se trezeau că nu scoteau nimic la final, unde ați fost, mă, când s-a umflat pârâul ăla și le-a intrat apa în bucătăria de vară? Dar nu mă mai interesează, oricum vă rămân vouă toate.

Anton se ridică împingând cu pumnii în masă și apoi ridică un deget acuzator spre fratele lui.

— Să nu îndrăznești să dai vina pe noi că n-ai fost în stare să… , dar își văzu nepotul alergând spre ei cu palmele căuș, pline cu boabe de zmeură și se opri.

— Uite, mami, ce mi-a dat tataia Ghiță.

În urma lui se întorcea și bătrânul. Trecuse prin multe în viața lui și pierduse multe: părinți în război, pământ la colectivizare, un frate la Revoluție, dar nu se gândise niciodată că ar putea să piardă vreodată și ce ținuse atât de aproape toată viața lui. Ajuns la masă, se sprijini cu o mână de umărul lui Nicu și își continuă vorba de mai devreme:

— Bunicul meu a mai trăit trei zile și, înainte să moară, mi-a zis „Tu o să ajungi departe, măi, Ghițucă!” Și-am umblat mult la viața mea, dar m-am rătăcit de multe ori și a trebuit să mă întorc ca să știu de unde s-o apuc iar.

Nicu se lăsă în scaun, se vedea cum îmbătrânește chiar în clipa aia:

— Sunt pregătit pentru tort, zise, ușurat acum de toate vorbele grele pe care le avea în gâtlej de atâta timp.

Copilul se așeză în fața bătrânului, de partea lui 09, de cealaltă parte 90, și amândoi aveau dreptate.

Apoi, când ceilalți își împărțeau, cu un gust amar, feliile de tort, George rămase lângă străbunicul lui, îi desfăcu degetele de la mână, îi puse în palmă un abțibild cu totemul nemuririi și îi închise pumnul la loc. Bătrânul zâmbea în continuare, se uita la George și se vedea pe el, plecat departe.