Mitru
Mitru era un om bun.
Despre el nu se puteau spune decât vorbe alese.
O singură ciudățenie avea, bietul om. Strânsese, de pe unde găsise câțiva câini pe care alții îi lăsaseră la râu sau la marginea pădurii să se descurce singuri, dacă le era dat, sau să piară, ca să nu mai umple curțile cu pui.
Câinii formaseră o haită care îl însoțea oriunde mergea, iar lumea evita să intre în curte de teama lor. Oamenii îi aruncau lui Mitru câte o vorbă, așa, peste gard și se grăbeau să se îndepărteze ca nu cumva vreun dulău mai hotărât să sară gardul.
Altminteri, Mitru își ducea veacul în singurătate, nevasta îi murise acu câțiva ani, iar cu copii viața nu îl învrednicise.
Oamenii mai tineri din sat îl așezaseră printre cei cărora li se cuvenea respect, pentru că Mitru adunase anii – nu foarte mulți -, dar îi umpluse cu întâmplări și înțelepciune. Născut imediat după război, îndurase foamea și crescuse ca un copil timid, dar călit, printre frați numeroși care nu ezitau să îi ia hrana de la gură. Se așezase la casa lui, cum e rostul omului, dar de copii nu avusese parte. Nevasta rămăsese grea de mai multe ori , dar nu putuse duce nicio sarcină până la capăt. Oamenii spuneau că asupra ei se abătuse un blestem și de aici i se trăsese și moartea.
De pe uliță, se auzea adesea:
-Ce mai faci, Mitrule?
-Apoi, iaca, mă ostenesc să cosesc iarba asta.
De la osteneală Mitru nu se dădea în lături. Era de reparat un acoperiș? Mitru punea umărul să ajute. Vreo văduvă avea de tăiat lemne? Mitru le tăia fluierând. Câinii îl așteptau în drum, că în curtea vecinilor nu le dădea voie să intre. Îi era milă de ceilalți câini care, cu coada lăsată, se ascundeau prin ungherele curții, că, deh!, oricât de vrednic ești, tot nu îți vine să înfrunți o haită întreagă.
O singură dată, un câine rătăcit îndrăznise să se apropie de haită. Ba mai mult, intrase în curte și se dusese la resturile din străchinile pe jumătate golite. Pesemne era atât de flămând, că nu mai gândise limpede. Apoi, n-a mai trebuit să gândească. N-a apucat nici măcar să lingă vreun blid.
De la o vreme încoace, Mitru părea mai abătut. Nu-i vorbă, că mergea și acum să-i ajute pe alții, dar peste chipul lui se așternuse o umbră. Oamenii simțeau că ceva îl frământă și, curând își dădură seama că Mitru ia mai des calea spre Lena a lui Ionică, văduvă și ea de ani buni.
“Își alină singurătatea, că nu-i ușor la bătrânețe să nu aibă nimeni grijă de tine.”
Numai că pe Mitru dragostea Lenei nu părea să îl aline. Devenea pe zi ce trece mai ursuz și oamenii începură a crede că se simte vinovat. Poate se gândea la fosta nevastă. Poate nu reușea să-i facă Lenei loc în viața lui. De la o vârstă, te așezi binișor în treburile tale, te obișnuiești într-un fel și îți vine peste mână să te schimbi.
Așa că la un moment dat Mitru a început să rărească drumurile spre Lena. Pe cât le rărea Mitru, pe atât le sporea ea. Până și câinii o așteptau acum cu un lătrat vesel, fiindcă Lena le aducea carne fiartă și oase de porc și îi mângâia alene pe creștet.
În ziua aceea, Lena se apropie de casa lui Mitru ducând într-o plasă resturi de pui și o pâine proaspăt coaptă în cuptor. Câinii o adulmecaseră de departe și o așteptau cu cozile ridicate în vânt.
Îl găsi pe Mitru în bucătărie, cu o butelcă de vin înainte.
-Ce faci, Mitrule?
Mitru ridică spre ea privirea. O fixă cu ochi tulburi și Lena înțelese că el pricepuse bine întrebarea. Niciodată nu îl văzuse bând mai mult de un pahar de vin, așa, ca să nu aibă sătenii motiv să zică despre el că nu e bărbat, căci la sat bărbăția se măsoară adesea în numărul paharelor pe care le poți birui.
-Ce-ți pasă? o repezi bărbatul.
-Uite, ți-am adus pită proaspătă.
Mitru împinse pâinea deoparte.
Lena se prefăcu că nu vede gestul. Luă un cuțit și tăie o felie groasă.
-Mă duc în beci după untură.
Vocea îi sună hotărâtă. Mitru dădu să se ridice să o oprească, dar picioarele nu îl ascultară.
Lena își continuă neabătută drumul. Știa că băutura fără mâncare nu aduce nimic bun. O să-i dea măcar vreo două înghițituri și o să îl culce. De vorbit, vor vorbi altă dată, când va fi treaz.
-Oprește-te, muiere, ce naiba faci? auzi în urma ei vocea hârâită a lui Mitru.
Nu se opri. Mai ales acum nu trebuia să se oprească.
Ușa beciului era deschisă. Coborî cele câteva trepte până la ea, dar când să intre…
Zări o pisică ce zăcea dincolo de prag, într-o baltă de sânge. “Au sfâșiat-o câinii.”
Ochii pisicii o urmăriră rugători. “Încă trăiește!”
Lena se aplecă și o privi. O dungă roșie îi înconjura gâtul ca un șirag de mărgele. Nu, câinii nu o sfâșiaseră. Carnea nu era fărâmițată.
Își rupse o fâșie din fustă și șterse sângele. Descoperi frânghia. Un fior îi străbătu șira spinării. Înfășură gâtul pisicii și ieși.
În capătul scărilor Mitru stătea lungit. Își pierduse echilibrul și se prăbușise.
-Muiere proastă! Ție ar fi trebuit să-ți tai gâtul!
Lena îl privi îngrozită.
-Mi-ai tulburat liniștea! urlă Mitru.
“Trebuie să ies de aici. Trebuie să trec pe lângă el.”
Lăsă pisica jos pe podea și respiră adânc.
-Cu ce ți-am greșit? întrebă cu glas cald, vrând parcă să-l îmblânzească, în timp ce o luă pe scări în sus.
În dreptul lui Mitru, simți cum mâna lui îi înșfacă piciorul. Căzu lângă el. O îngrețoșa respirația duhnind a băutură.
-M-ai scos din minți! Toate vreți numai copii. De câte ori ți-am zis că eu nu vreau prunci. Știi tu câte am îndurat de la frații mei?
Mitru se înecă. Furia i se oprise în gât. Venele de la tâmple i se umflaseră și pulsau periculos. Scuipă cu ciudă. Se auzi mai întâi un hârâit, apoi glasul îi reveni și prinse putere tot mai mult.
-Știi câte nopți m-am culcat flămând? Cât am muncit pentru un codru de pâine pe care îl mâncam pe ascuns? Ai idee cum e când toți năvălesc pe tine, zi după zi, de îți rămân numai firimituri? Decât așa, mai bine fără prunci!
-Da’ n-ai spus asta niciodată! Eu am crezut că fugi de mine, fiindcă nu mă iubești…
-Că parcă dacă ziceam ai fi ascultat! Vouă, muierilor, când vă intră ceva în cap, nu-l mai scoate nimeni de acolo.
-Poate…
Mitru o plesni cu ură peste gură.
-Ce? Crezi că Maria a murit de supărare cum spune satul? Da, de supărare, dar de supărarea mea.
Lena tăcu. În minte, ceva îi șopti că nu trebuie să-l enerveze acum.
-Șapte ani i-am pus măselariță în mâncare. Șapte ani! Numai nu se dădea dusă…
Mitru rânji. Chipul lui o înfioră pe Lena.
-Am încetat să vin la tine. Te iubeam, dar îmi venea și să te ucid. Parcă o vedeam în tine pe Maria. De la amândouă nu auzeam decât: copii, copii și iar copii. Nu m-am mai dus, dar ai înțeles tu ceva? Prostii! Te-ai apucat să vii aici.
Mâinile lui Mitru îi cuprinseră gâtul. Le simți strângându-i oasele moi. Privirea i se împăienjeni. Apoi deodată mâinile slăbiră strânsoarea și putu să respire din plin.
Lângă ea stătea vecinul Vasile.
Venise după Mitru să îl ajute la căpițele de fân.
O singură fluierătură. Atât a făcut Mitru și câinii se repeziră la Vasile. Colții se înfipseră în haine, în carne, în oase.
Cu ultimele puteri, Lena sări să-i domolească.
Câinii simțiră beția sângelui. Al lui Vasile sau al Lenei?
Pentru ei era totuna.
Pentru Mitru parcă nu mai conta nimic. Încremenise. Rușinea, ura, durerea, se amestecau nebunește în sufletul lui. Devenise o stană de piatră. Vârtejul de stări îl înghiți și îl ameți.
Un singur gând se ridică clar dintre toate. Nu conta cum se petrecuseră lucrurile. El avea partea lui de vină.
