Poșeta

Timp de lectură aprox. 24 de minute

Am deschis ochii și eram întinsă pe scările care duc spre apartamentul meu. Ce naiba caut aici?! M-am speriat groaznic și am încercat să mă ridic. Corpul nu reacționa prea bine. Eram încă amețită. M-am agățat de balustradă și am urcat, încet, până la ușă. Cheile erau într-un buzunar. În celălalt, telefonul. M-am împleticit până în dormitor, am aruncat haina pe jos și m-am descălțat din mers. Am căzut în pat și am adormit. Când am deschis iar ochii, afară era tot întuneric. De data asta, mintea era ceva mai limpede. M-am ridicat să mă dezbrac, simțind că mi-a crescut capul. Dureros de mare. Am căutat poșeta, voiam un ibuprofen. N-o găseam. Unde naiba am pus-o?

Am găsit o pastilă în sertarul noptierei. Am băut apă direct din sticlă, mi-am aruncat hainele în dulap, m-am demachiat și m-am întins iar în pat. Era 5:39. Mai aveam două ore de somn. Încă speriată că mă trezisem pe scări. Și plină de vină. Cum reușisem să beau în halul ăla? Nu-mi aminteam nimic. Am adormit repede. Ceva rar. Sunt insomniacă de ani de zile. Mă trezesc pe la trei sau patru și mă foiesc două ore. Uneori, după trei pahare de vin, reușesc să dorm până dimineață. A sunat alarma. Timpul de mers la birou. Am apăsat snooze de vreo patru ori. Până la urmă, m-am ridicat. Gesturi automate: baie, apă rece, poate-mi revin. Apoi am căutat din nou poșeta. Nimic. Fuck. Am lăsat-o în bar, clar. Doar că barul se deschide la prânz. Și eu trebuia să fiu deja la birou. Cum am putut fi atât de neglijentă? Nu mai beau! Azi am sărit peste yoga. Doar gândul de a sta în cap mă făcea să amețesc și mai tare. Am băut, totuși, apa caldă cu lămâie. Încă mă simțeam ciudat. Confuză. Speriată. Cu un gol imens de memorie și cu tot mai multe întrebări despre ce s-a întâmplat cu o seară înainte.

Nu o mai văzusem pe Delia de un an și jumătate, de când s-a hotărât că România nu mai are ce-i oferi. Că s-a săturat de prea mulți proști. Fiind rentieră de succes, putea alege orice. A vrut altă viață. Mai mult respect. Mai mult sens. Fericire? Poate. A ales Bordeaux. Ultima aventură era cu un francez mai tânăr decât ea. E cu câțiva ani mai mică decât mine, dar niciuna nu mai suntem chiar la început. Suntem fix la vârsta aia în care energia tinereții și înțelepciunea vârstei se amestecă periculos. Venirea ei era ocazia perfectă să ne revedem. Noi cinci – gașca de vin și ospitalitate. Ne strângeam măcar o dată la două-trei luni. De ziua cuiva, de Crăciun, inventam pretexte. Eram unite profesional. Camelia, Bianca și cu mine – active, implicate. Delia și Anamaria, mai pasagere. Una manager de restaurante, cealaltă organizatoare de târguri. Lume mică, bărbați mulți, femei puține. Ultima dată ne văzuserăm înainte ca Delia să plece. Masa de rămas bun. A venit de ziua ei, la final de ianuarie. Ne-am mobilizat la început de februarie, perioadă fără evenimente, fără nebunie în industrie. Cel mai greu a fost cu Cami, care, spre pensie, era mai tot timpul prin țări calde. Restul eram prin preajmă. Cu bagaje. De gânduri.

Eu nu eram într-o perioadă grozavă. Puțin depresivă. Aveam gânduri să mă tund scurt și să nu mă mai vopsesc. Tocmai cumpărasem apartamentul. Cu credit de nevoi personale. Rate uriașe. În plus, și mobila trebuia plătită. Reușeam slalomuri: luam dintr-o parte, dădeam în alta. Dar nu mai ținea. Venise timpul să returnez. Dacă făceam un calcul cinstit, asta era, ironic, cea mai bună perioadă financiară a mea. Câștigam mai bine ca niciodată. Firma? Tot pe muchie. De la încasare la încasare. Dar măcar aveam altă atitudine. Era mai bine înainte de pandemie. Totul părea posibil. Acum, în vremuri de război, totul s-a schimbat. Aveam nevoie de un impuls. Orice stimul extern care să-mi scoată mintea din cețurile astea.

Ne-am întâlnit la Pescăruș. De când a fost preluat de City Grill, locul s-a schimbat mult. Atmosfera, meniul… În plus, Bianca colaborează cu ei pe partea de vinuri și are reducere. Bonus! Am ajuns toate aproape odată. Doar Anamaria a întârziat – ca de obicei. Am început cu Delia. Cum e în Franța, ce face. Părea împăcată. Lucra cu o agenție care organizează tururi la crame, pentru turiști. Opt luni pe an. Iarna – liber. De asta a putut veni. Am terminat șampania de început, cea adusă de Cami. Ne-am adus la zi. Apoi, inevitabil, politica. Georgescu și idioții care l-au votat. Lipsa de educație, lipsa de spirit critic. Cum poți să crezi pe cuvânt un necunoscut? Am dat pe gât un alb de la Bianca și am schimbat subiectul. Industria noastră? La pământ. Vinul? În picaj. An de an. Pentru moral, am deschis Haut Lafitte-ul Deliei, adus tocmai de la Bordeaux. Am continuat discuția cu bărbați și relații. Dar deja obosisem. Cami a plecat. Delia mai voia. Ține bine băutura, moldoveanca. A comandat un Chardonnay de la Jacob’s Creek. N-a mers. Greu, plictisitor. Eu nu băusem mult, dar șampania fusese pe stomacul gol. Aveam mașina. Se făcuse deja nouă. Ne întâlniserăm de la trei. Bianca era aproape. Anamaria plecase. Eu eram relativ OK. I-am zis Deliei că o duc la mine, dar atât. Nu mai departe. Am ajuns bine, am parcat în fața blocului. Eu nu las mașina aiurea. Mai pusesem benzină de 100 de lei, nu mai aveam bani de Bolt. Dar cu Delia… nu se termină ușor. Nu știu cine a zis prima „Hai să mai bem ceva.” Poate eu. Era marți. La J’ai Bistrot era bere la jumătate de preț. Și-mi era sete. După vin, berea merge. Mitul ăla cu „bere după vin e un chin” e o tâmpenie. Important e să fii aproape de casă. Am luat poșeta. N-am vrut s-o las în mașină. Greoaie. Laptop, telefon, acte – tot biroul meu mobil era acolo.

Barul era aproape gol. O masă ocupată la intrare, doi tipi vizavi de bar, o altă masă cu două fete și un băiat. Mi-am agățat poșeta sub tejghea. Am luat două beri. Delia plătise vinul, simțeam că era rândul meu să contribui la sărbătoare. De aici, lucrurile devin încețoșate. Țin minte doar poșeta. Să nu uit de ea. Apoi am început să vorbim cu ceilalți. Delia are talentul ăsta – intră în vorbă cu oricine, agăță pe oricine. Am râs. Am stat la masa unui tip. Nu era rău. Nu-mi amintesc cum arăta. După aceea… blackout.

Rutina de la birou m-a ajutat să mă liniștesc. Mi-am făcut o cafea și am început să sap. Să aflu ce s-a întâmplat cu o seară înainte. Pe telefon, câteva apeluri ratate de la un număr necunoscut. Verific mai atent: vorbisem cu el, bineînțeles că îi dădusem numărul. Și încep să curgă mesajele — o combinație savuroasă de reproșuri, tandrețuri literare și delir erotic scris cu diacritice. Super. Măcar știa gramatică. Nu-mi aminteam nimic despre el, nici măcar cum arăta. Delia, în mod previzibil, își amintea și mai puțin. Știa doar că vorbisem cu el, că a plecat, că apoi am stat cu alt tip, mai de vârsta noastră. Despre poșetă, pauză. L-am întrebat direct, într-un final. S-a ofensat. A zis că plecase înaintea mea și că, evident, n-a luat-o. M-am calmat, apoi m-am enervat, apoi iar m-am calmat. N-am aflat nimic concret, dar am bifat o lecție: în seara aia, pe lângă poșetă, îmi pierdusem și orice urmă de selecție.

Între timp, am sunat la bar. Mi-au spus că verifică și mă sună ei. Eram sigură că o uitasem acolo. Și eram convinsă că o voi recupera. Aplicația de pe telefonul de serviciu, care era în poșetă, îmi arăta că se afla pe Iuliu Maniu 65. Era singurul indiciu. Încercam să lucrez, dar nu-mi ieșea. Eram cu gândul doar acolo. După vreo două ore, m-au sunat de la bar. Nimic. N-au găsit poșeta. Niciun coleg nu locuia în zona aia.

I-am rugat să verifice camerele. Știam că au. Simțeam că disperarea mă înghite. Începusem să mă sufoc. Cu ultimele resurse de luciditate, mi-am amintit de Gabi, prietenul meu cu relații în poliție. Dar cum să-i spun? Cum să-i zic că m-am îmbătat și nu-mi amintesc nimic? Până la urmă, l-am sunat. I-am spus pe scurt. Fără detalii. Mi-a zis că mă sună el. Era trecut de patru. Programul era aproape gata. Înainte să plec de la birou, am intrat în baie. M-am uitat în oglindă. Șoc. Deasupra urechii stângi, sub piele, aveam o umflătură cât o minge de handbal.

Mi s-a făcut rău și am început să tremur. M-am ancorat de marginea chiuvetei și am tras aer adânc în piept. Hai, dacă ai putut bea atât, trebuie să și rezolvi. Asta e. Consecință. Și știi prea bine. Doar gândul că trebuie să-mi refac toate actele era suficient cât să-mi vină rău din nou.

Când am ajuns acasă, m-am întins puțin, dar amețeala trecuse și începuse durerea. Ca o gripă din aia nasoală, în care simți fiecare mușchi, fiecare articulație. Tot corpul era o durere surdă. M-a sunat Gabi, prietenul cu relațiile. Mi-a spus unde să merg a doua zi, la ora zece, și pe cine să caut. M-a mai liniștit. Măcar știam că am un punct de plecare. Îmi repetam că dacă mă odihnesc bine, mâine o să fiu ca nouă. Aveam nevoie doar de somn. Eram epuizată.

Dimineață, m-am trezit cu avânt. Trebuia să ajung la Poliție. Mi-am spălat părul, l-am aranjat atent, încât să nu se vadă umflătura de pe cap. Gabi îmi spusese clar: să spun că mi-a fost furată poșeta, nu că am uitat-o, așa cum i-am povestit inițial. Era singura cale de a deschide un dosar. OK, hai, să vedem!

Nu mă simțeam extraordinar, dar nici terminată. Adrenalina pregătirii a făcut totul să pară mai simplu. Ziua era senină, cu soare, și asta îmi dădea o stare de bine, pe care o simțeam nedreaptă, dar n-o respingeam. Am găsit ușor secția. Comandantul știa despre ce e vorba, mă aștepta. După ce m-a ascultat, a chemat un agent să-mi ia declarația. Era o atmosferă civilă, literalmente. Nu-mi aduc aminte să fi văzut pe cineva în uniformă. Primul impact a fost chiar decent.

Nu eram în cea mai bună formă, nici nu băusem cafeaua, dar eram odihnită. Le-am spus exact ce știam: că nu mai am poșeta, că nu-mi aduc aminte să o fi avut când am plecat. Apoi am început să înșir ce era în ea. Pe măsură ce vorbeam, mă apuca din nou furia. Cât de neglijentă am fost? Cum am putut să las totul acolo? Am semnat. Apoi am plecat cu polițistul care luase declarația și încă un coleg spre locația indicată de aplicația „Find my phone”. Ajunsă acolo, am dat peste un bloc de zece etaje care avea, la parter, mai multe case de amanet. Laptopul nu era urmărit prin aplicație. Nu știu de ce. Apărea doar cel vechi. Se înnorase. Bătea vântul. Se făcuse frig. Odată cu dispariția soarelui s-a dus și buna mea dispoziție. Am încercat în trei amaneturi, dar blocul avea mai multe scări, iar localizarea exactă era imposibilă. Cei doi polițiști nu păreau dispuși să le luăm pe toate la rând. Așa că ne-am întors la secție. Mi-am luat mașina și am plecat către birou cu sentimentul că făcusem ceva. Că am pus lucrurile în mișcare. Speram să se rezolve repede, să apară ceva pe camerele din zonă, să nu fiu nevoită să le spun tuturor. Adevărul e că nici nu știam exact ce să spun. Și, mai ales, mi-era rușine. Mă simțeam vinovată. Numai eu. Dar fără poșetă, fără greutatea aia zilnică în spate, mă simțeam brusc mai ușoară. Am pășit în birou cu o energie falsă. Inconștiența îți dă uneori exact ce ai nevoie. Aveam nevoie de o pauză.

M-am uitat în oglinda de la baie. O față puțin obosită, dar altceva mi-a atras atenția: niște pete vinete abia vizibile, sub ochi, spre tâmplă. Ce naiba era asta? M-am speriat. Puțin. Apoi mi-am zis că e ok, fondul de ten acoperă, acasă o să văd mai bine. L-am sunat pe Gabi să-i spun ce-am făcut. Nu rămânea decât să așteptăm imaginile de pe camere. Singura speranță de a mă lămuri.

Am ajuns târziu acasă, aproape de șase seara. Bianca m-a împins de la spate: „Du-te din nou la bar. Întreabă de înregistrări. Poate a văzut cineva ceva.” Avea dreptate. M-am schimbat repede și m-am dus.

Când am intrat, am mers direct spre tejgheaua lungă care ocupa aproape toată încăperea. Între ea și perete era un culoar îngust cu mese și scaune înalte, lipite de zid. Aceiași chelneri ca acum două seri. M-au privit politicos, dar nu păreau că-și amintesc nimic. Le-am cerut detalii. Nimic. N-au văzut. N-au observat. Nu-și aduc aminte.

Cu coada ochiului, am surprins doi bărbați discutând. Unul a arătat spre mine. M-am întors să ies și atunci, cu un zâmbet larg, m-a salutat:

– Bună!

– Bună! i-am răspuns, zâmbind și eu, încurajându-l cu privirea. Poate-mi spune ceva. Nu a făcut-o. Am trecut pe lângă el și am ieșit. Dar l-am simțit că vine după mine.

Am traversat strada. Instinctul îmi spunea că nu e în regulă. M-am întors și m-am dus direct spre el, cu mâna întinsă.

– Ne cunoaștem?

Era un tip banal. Păr șaten, ochi albaștri, mustață netunsă, aspect ușor neglijent dar nu murdar. O geacă de piele peste un pulover, pantaloni antracit, o burtă discretă, bine mascată. Nimic special.

A făcut ochii mari și a zis:

– Eu sunt Dorin. Nu mai ții minte?

– Îmi pare rău, nu. Eu sunt Diana. Ai vrea să-mi povestești ce s-a întâmplat? am întrebat încet, aproape șoptit. Îmi era teamă de ce urma să aud. Te rog, cu cât mai multe detalii, că nu-mi amintesc nimic. Știu doar că mi-a dispărut poșeta. Ai văzut-o? O aveam?

– Chiar nimic? mi-a zis cu un ton aproape dojenitor. Nu-mi aduc aminte de poșetă. Nu știu dacă o aveai sau nu.

– Regret… Nu-mi aduc aminte nici de tine. Te rog frumos, spune-mi ce s-a întâmplat.

– Am ieșit afară să povestim. Erai cu prietena ta și cu un alt tip, care a plecat la un moment dat. Delia a și căzut pe trotuar. Am ridicat-o, și-a comandat un Uber și a plecat. Iar noi am rămas. Am mai stat, am mai băut un whisky… Jizăs! După două beri, un whisky era fix ce-mi mai lipsea. Simțeam cum mă holbez la el cu disperare.

– Ne-am distrat, am râs mult. Te-am condus acasă. La un moment dat, ne-am sărutat și te-am întrebat dacă mergem la mine sau la tine. M-ai refuzat. Te-am dus până la poartă și apoi m-am întors acasă. Stau la două străzi de tine.

– Poșeta? O aveam?

Îmi strângeam geaca pe lângă mine. Mă simțeam vulnerabilă. Speriată. Gândul că reușisem să „agăț” doi bărbați într-o singură seară mă făcea să mă închid în mine. Care versiune a mea ieșise la suprafață? Ce declanșase băutura? Cine era fata care rămăsese în urmă?

– Nu-mi aduc aminte de poșetă. Îmi pare rău.

– Mulțumesc, Dorin, pentru informații. Trebuie să plec.

– Te mai văd?

– Nu știu. Ne mai vedem aici, pe la bistrot, i-am zis, în timp ce mă îndepărtam.

– Vii sâmbătă? Eu vin la brunch.

– Posibil, am zis, fără să-mi promit nimic. Poate mai aflu ceva. Poate e o persoană interesantă. Dar ceva m-a oprit. Nu i-am dat numărul de telefon. Era deja unul care-mi scria romane. Nu aveam nevoie de încă unul. Am intrat în casă și am sunat-o pe Bianca. S-a crucit când a auzit.

Dimineață – alt șoc. Abia m-am ridicat din pat. Umărul stâng mă durea de nu mă puteam mișca bine, iar în partea dreaptă simțeam ceva apăsând adânc, între coastă și plămân. Am tușit ușor, să-mi dreg vocea, și am crezut că leșin de durere. Ce naiba se întâmplase peste noapte? M-am târât în baie, încercând să-mi păstrez rutina zilnică. M-am uitat în oglindă și m-a privit înapoi un ochi stâng vânăt, umflat, de un violet intens spre vinețiu. Fuck. Fuck. Fuck. Miercuri trebuia să fiu la Cluj, să susțin disertația. Cum să merg așa? Am început să-mi inspectez corpul. O vânătaie pe umărul stâng și o umflătură clară la claviculă. În partea dreaptă nu se vedea nimic, dar respirația era grea și dureroasă, mai ales când tușeam. O altă vânătaie, mare, pe fesa dreaptă, puțin mai jos, ca un semn de șut. Pe fesa stângă, una laterală, probabil de la căderea pe scări. Una pe tibia stângă și alta lângă glezna dreaptă, fix acolo unde mai făcusem entorsă. Cam astea erau urmele vizibile. Nu m-am gândit să fac poze. Doar ochiului. Atât. Oare ce trebuia să fac acum?

Noroc că era vineri. Zi scurtă. M-am mobilizat. Am folosit fondul de ten bun și mi-am pus ochelarii. Acopereau bine vânătaia. Nu i-am dat jos toată ziua. Nici nu a fost nevoie. M-am descurcat așa. În rest, nimeni nu mi-a spus nimic. Poate au observat. Sau poate nu. M-am amăgit cu gândul că e bine. Că dacă trece weekendul, poate trece și restul.

Târziu, după trei zile, dar… ceva trebuia să fac. Nu mai aveam niciun antiinflamator, toate erau în poșetă. Nici la farmacie n-am mers. Noroc că telefonul personal fusese în buzunarul hainei, nu în geantă. Cardurile erau în telefon, nimeni nu încercase să plătească nimic, ceea ce însemna că cei care luaseră poșeta știau exact ce fac. Profesioniști. Dar eu? Eu nu puteam să nu mă întreb ce s-a întâmplat cu adevărat. M-am lovit la cap pentru că am căzut pe scări? Sau mi-a dat cineva în cap? Gândul că e posibil să fi fost agresată m-a făcut să mă chircesc. M-am băgat sub plapumă și n-am mai vrut să ies. Nici pentru medicamente. Nici pentru Dorin, cu care mă înțelesesem să mă revăd sâmbătă. Nu mai era vorba.

Luni dimineață eram tot vânătă. Apăruseră niște irizații galbene, semn că, măcar teoretic, lucrurile se vindecau. Fondul de ten rămânea esențial. La fel și ochelarii.

La birou, n-am zis nimic nimănui. Încă nu era cazul. Nici nu aveam acte, dar trebuia să plec în delegație. Aveam oricum nevoie să plec. Să scap. Să mă limpezesc. Luni seara eram deja în drum spre Sibiu. Întotdeauna condusul mă liniștește. Îmi clarifică gândurile. Pot să dau telefoane, să gândesc mai limpede. E ca un spațiu tampon între mine și tot ce mă apasă.

A doua zi, sună telefonul. Număr necunoscut. Răspund.

– Doamnă, ați plecat cu poșeta pe umăr din locație! mi-a spus vocea autoritară a agentului de caz.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Mâna a început să-mi tremure. Scoasă din sărite de tonul acuzator, am răspuns:

– Atunci e mult mai grav ce s-a întâmplat. Eu am ochiul vânăt, o grămadă de vânătăi pe corp și nu-mi aduc aminte nimic din noaptea aia. Nu știu dacă am fost lovită sau dacă am căzut. Dar dacă am ieșit cu poșeta și n-am mai ajuns cu ea acasă, înseamnă că lucrurile sunt mult mai grave.

Pauză. Apoi, sec:

– Trebuie să vorbiți cu domnul de la bar și să veniți să schimbăm declarația.

– Vorbesc când revin în București. Sunt la o înmormântare, acum. Mâine am examenul de disertație, la Cluj. Ajung seara. Joi pot, dacă nu e prea târziu. Trebuie să merg la Medicina Legală?

– Bine. Sunați-mă joi. La revedere!

Conversație scurtă. Seacă. Nu m-a lămurit.

Am început să mă interesez unde aș putea obține certificat medico-legal. Cel mai simplu era să încerc în Cluj, dimineața. Dar n-am mai avut timp.

La nouă dimineața eram deja în sală. Mi-am susținut lucrarea așa cum eram: cu ochiul vânăt, fără ochelari. Fără mască. M-am uitat în ochii comisiei și am simțit că nu mai am ce să ascund.

Asta e. Lumea mai e și atacată. Chiar și în secolul XXI. Atunci am decis că nu trebuie să-mi mai fie rușine. Că nu am nimic de ascuns. Că, indiferent ce s-a întâmplat, nu e vina mea. Se putea întâmpla oricui. După examen, l-am sunat pe agent. L-am întrebat de certificat.

– Rezolvăm în București, mi-a zis.

Și am închis. L-am sunat a doua zi. N-a răspuns. I-am dat mesaj să-l întreb de oră. Mi-a scris că e plecat și lăsăm pe luni. Evident că, până luni, vânătăile se mai estompaseră. Chiar și în jurul ochiului, violetul se transformase în galben și începea să se retragă. Nu mai aveam nimic de ascuns. Fusese o tâlhărie. Clar.

Luni m-am întors la Poliție și am refăcut declarația. Mi-au zis că, dacă e tâlhărie, e mai bine – măcar îi pot aresta pe autori. Pe camere nu găsiseră nimic. Spuneau că mai așteaptă înregistrări. Am plecat apoi la Institutul de Medicină Legală. M-au întrebat de buletin.

— Doamnă, de asta sunt aici. Mi s-a furat poșeta. Inclusiv buletinul.

— Da, dar Poliția trebuia să vă dea o dovadă scrisă cu ce s-a furat.

Am înghițit în sec. Nimeni nu pomenise de vreo dovadă. Dar, gândind mai bine, probabil îmi trebuia și pentru refacerea actelor. Se împlineau deja două săptămâni de când se întâmplase totul și nu știam prea mult în plus. Refuzam să mă ocup de acte. Dar, inevitabil, urma să o fac.

La IML, medicii nu au constatat mare lucru. M-au dus într-un cabinet mic, fără geamuri, luminat doar artificial, cu un neon rece, ușor albastru, de ajuns cât să-ți pară pielea galbenă, ca și cum ai fi murit deja. O perdea trasă pe jumătate ascundea un pat metalic, iar pe perete trona un dulap scorojit. Un birou vechi, ros pe la colțuri, avea încă numărul de inventar scris cu vopsea albă, ca pe vremea școlilor profesionale. În jurul meu – un medic grizonant, trecut de cincizeci de ani, și alți trei mai tineri, probabil rezidenți. Se agitau, încercând să iasă în evidență.  M-au dezbrăcat, m-au măsurat, fără grabă, dar fără nicio emoție. Precum o bucată de carne pe taraba unei măcelării, supusă unui control de rutină. Nu au pus întrebări, nu au cerut detalii. Doar bifau tăcut niște rubrici. Au zis că de la lovitura aia în cap nu puteam muri. Atât. Așa să fie? Umflătura cât o minge de handbal fusese cu mine zile bune. Nu le-a trecut prin minte să estimeze cum ar fi arătat acum două săptămâni. Ei doar constatau. M-au privit rece, fără urmă de empatie. Genul acela de priviri care spun că „ți-ai făcut-o singură”. Fără reproș declarat, dar cu verdictul deja dat. Te evaluează, dar nu te văd. M-au așezat, fără să clipească, într-o oală mare, alături de zeci, poate sute de femei cu povești asemănătoare.
Doar că nicio poveste nu e doar asemănătoare. Fiecare are o frică diferită, o tăcere care apasă altfel, o rușine care nu se poate standardiza. Dar asta nu intră în fișa de constatare. Acolo încape doar „traumatism cranio-facial minor” și o schiță de contuzii. Atât. Am ieșit de acolo cu o hârtie și cu senzația că m-au tratat ca pe o piesă defectă de inventar. Nimic din acel loc nu fusese pentru mine. Doar despre mine. Iar concluzia era clară: produsul e deteriorat, dar funcțional.

Am cerut totuși dovada. A trebuit să mă întorc după ea. De data asta, printre nămeți de zăpadă, pe scări înghețate. Ninsese mult. Zăpada sclipea în soare, dar holul poliției rămânea același gri stins, vechi, greu. O recepție mare trona în mijloc – cândva fusese albă. În stânga, un birou vechi și niște fotolii uzate, unde erai invitat să aștepți sau să scrii declarații. Totul mirosea a praf și mobilă umedă.
Îmi cereau din nou buletinul, ca de fiecare dată. Am renunțat să le mai explic. Le arătam poza veche din telefon. Le era suficient. Pe mine însă, mă cuprindea o deznădejde tot mai mare. Neschimbat. Același sistem. Același ton. Același aer de milițieni.

Am întrebat dacă s-a schimbat încadrarea juridică. Nu se schimbase. Procurorul decisese că „nu e cazul”. Între timp, telefonul meu apărea pe cealaltă parte a intersecției din Militari, pe Ion Demetrescu. Nu interesa pe nimeni. L-am sunat din nou pe agent. Mi-a răspuns sec, spunând că au cazuri mai importante, că n-au timp acum să se ocupe și de asta. Că o să vorbească cu sectoristul. M-am blocat. Cum adică „o să”? Nu era asta primul lucru pe care ar fi trebuit să-l facă? Sectoristul, în teorie, ar trebui să cunoască zona cu ochii închiși: cine locuiește unde, cine ce anturaj are, ce obiceiuri dubioase se manifestă pe o rază de zece străzi. Trebuia să fie omul care are pulsul cartierului, nu o idee opțională la finalul unui apel grăbit.

Și tot eu trebuia să întreb: dar vecinii? A vorbit cineva cu ei? A auzit cineva ceva? Un țipăt, un zgomot de cădere, o ușă trântită prea brusc? Răspunsul era, evident, nu. Nimeni nu se obosise. O anchetă dusă în mod superficial, de parcă se furase un bax de hârtie igienică, nu o poșetă cu acte, bani, device-uri și urme de sânge, în mintea mea. Și partea cea mai ironică? Mă dusesem cu pile. Dacă așa se poartă când intri pe ușă recomandată, cum ar fi fost dacă eram doar o femeie simplă, fără cunoștințe, fără voce? Aș fi fost deja arhivată. Sau ignorată complet. Adevărul e că începusem să înțeleg de ce atât de multe femei nu reclamă nimic, fiindcă statul nu te întreabă niciodată dacă trăiești sau mori – nu-i pasă de cetățean. Iar de femei, cu atât mai puțin; suntem pe o treaptă inferioară, invizibile în ochii lui, între munți de hârtii și nepăsare.

Am trimis o adresă oficială către procuror. Mi-au răspuns că au verificat și n-au găsit nimic. La scurt timp, telefonul a dispărut și din aplicație. Probabil că fusese vândut pe piese. Ca laptopul. Ca tot ce era în poșetă. Ochelarii cei noi, de vedere, pentru care plătisem o căruță de bani. Stilourile Mont Blanc, ediții limitate. Portofelul primit cadou de ziua mea, din partea colegilor de la fostul job. Știam că nu le voi mai vedea. Dar le simțeam lipsa. Fiecare avea o valoare pe care piața n-o putea măsura. Știam că nu le voi mai vedea, dar le simțeam lipsa. Poșeta mea roșie de la MaxMara, care strângea laolaltă toate zilele mele, de la facturi și stilouri, până la rujuri și pașaport, a plecat cu o parte din mine. Poate că stă într-un colț de apartament străin, cu fermoarul tras până la capăt, tăcută și indignată că a fost abandonată. Sau poate că a fost desfăcută piesă cu piesă, fără să știe nimeni ce purta cu adevărat. Nici eu nu mai știu.

M-am mai văzut o dată cu Poliția, când a fost nevoie să modifice dovada – trebuia să treacă în ea numărul pașaportului de serviciu. Prima dată au greșit: în loc de „S” au trecut „5”. Le-am atras atenția. Au venit cu altă variantă. Greșiseră din nou. Uitaseră un „0” la început. Când am sunat, mi-au spus senin că nu mai pot elibera o a treia. „Treceți dumneavoastră un zero cu pixul.” Așa, pur și simplu. Cu mâna. Pe un act oficial. Cu alte cuvinte, să comit eu un fals, ca să le repar lor greșeala. Am închis telefonul și am simțit, pentru prima dată atât de limpede, că nimic nu va fi vreodată corect.