RUGĂCIUNE PENTRU BUNICA

Timp de lectură 11 minute

Bunica mea se numea Catinca. Îmi spunea Cătălina, iar bunicul, care cosea căciuli de miel și era renumit în sat pentru măiestria lui, îmi spunea Cătăluța. Meșteșugul s-a pierdut odată cu el, nimeni nu a mai învățat să facă asta. El fusese sprijinul meu tăcut, care stătea cu mine când bunica pleca la câmp. Mă învăța poezii, îmi cumpăra căluți de turtă dulce de la bufet, iar el bea o țuică și-mi spunea complice “Să nu-i spui bunică-tii unde am fost, că se supără”!

Dar bunica… bunica fusese sufletul meu. Ea mă crescuse, îmi fusese mamă, sprijin și casă.

Poate că puterea ei venea din suferință. Rămăsese orfană de mamă la câteva luni, iar tatăl ei se recăsătorise. Noua mamă o bătea. Într-o zi, bunica i-a spus tatălui ei că era bătută. El a luat-o de mânuță, a dus-o în fața femeii și i-a zis:

— Tu să nu mi-o mai bați pe fetiță…

Și femeia nu a mai bătut-o. Dar când tatăl ei a murit, mama vitregă și-a luat cei doi fii din prima căsătorie și a plecat, lăsându-i singuri pe ceilalți patru – trei fete și un băiat, copii rămași fără mamă și acum fără tată. Bunica mea nu povestea niciodată despre copilăria ei, dar cred că a fost un copil necăjit, cu multe nopți petrecute plângând în tăcere, fără ca cineva să o mângâie. Poate că atunci a învățat să fie puternică.

A crescut, s-a făcut femeie și l-a întâlnit pe bunicul meu când acesta s-a întors din război. S-au căsătorit și au avut împreună patru copii: două fete și doi băieți. Bunica îl respecta pe bunicul meu, iar el nu făcea nimic fără să o întrebe:

— Tu, Catincă, ce zici, e bine așa?

Casa bunicii era locul copilăriei mele. Mirosea a mere coapte, a bomboane, a curat și a pace. Mirosul acela nu-l voi uita niciodată. Era casa în care îmi lăsam toate fricile, pentru că acolo eram iubită, chiar dacă bunica nu își arăta iubirea prin mângâieri. Dar știam că eram nepoata ei preferată, mereu mă dădea exemplu verișoarelor mele: uite, Cătălina așa a zis, așa a făcut…

Colțul meu preferat era după sobă. De acolo am și prima amintire sau poate mi s-a povestit de atâtea ori. încât mi s-a imprimat în suflet ca o amintire proprie. Cred că aveam un an și abia învățasem să merg. Apucasem motanul de coadă și nu-i dădeam drumul. Motanul era cât mine! S-a smucit și m-a tras după el direct pe plită, unde era un ceaun plin cu apă. Am căzut cu capul de marginea ceaunului și mi-am spart capul. Și acum am semnul acela de „bună purtare”. Noroc că nu făcuseră foc în sobă… dar, până la urmă, tot nu am scăpat de foc.

Am pus mâna pe capacul unei oale aflate pe plită. Capacul a căzut și mâinile mi-au alunecat pe plita fierbinte. M-am ars rău. Mâinile mele erau pline de bășici, dar mama, care avea doar douăzeci de ani, nu m-a dus la dispensar, de frică să nu o certe asistentele. Am plâns toată noaptea. Dimineața, când mi-a scos bandajul de la mâna dreaptă, pielea și carnea rămăseseră pe bandaj.

Bunica a certat-o:

— Ai venit și tu o zi să stai cu ea și ai fript-o!

M-a luat și m-a dus la dispensar. M-au pansat, m-au dezinfectat și, încet, rănile s-au închis. Dar și azi palmele mele poartă cicatrici urâte, amintindu-mi de copilăria mea de după soba bunicii.

Și mai era un colțișor în curtea bunicilor, pe care nu-l pot uita: salcâmul în care bunicul meu îmi atârna un leagăn… Senzația de libertate pe care o simțeam atunci când mă dădeam în leagăn, n-am mai întâlnit-o niciodată.

Dar viața bunicii nu a rămas neatinsă de durere. Unul dintre băieți, nenea Vasile, un bărbat frumos ca un înger, a fost ucis într-o noapte de Revelion. Era acasă cu familia, iar cumnatul lui, băut, l-a înjunghiat „în glumă” cu un cuțit, direct în inimă. A murit aproape instantaneu, cu ochii la băiețelul lui de cinci ani. Verișorul meu, Dănuț, își amintește și acum, după mai bine de cincizeci de ani, privirea tatălui său în clipa morții.

În noaptea aceea de Revelion, eu eram acasă cu părinții mei. Eram fericită, primisem jucării de la Moș Gerilă, căci pe timpul comuniștilor nu exista Moș Crăciun. Spre dimineață, mama a primit un telefon de la fratele ei. Nu înțelegeam prea bine ce se întâmplase, aveam vreo șapte ani. Am plecat cu toții în satul bunicilor. Când am ajuns, erau doborâți de durere. După trei zile, unchiul Doru a venit cu sicriul. A fost jale mare în tot satul, fiindcă satul era mic și erau multe rude.

Noi, copiii, am rămas acasă. Eu eram cea mai mare și trebuia să am grijă de încă opt verișori, care nici ei nu înțelegeau mare lucru. Așteptam toți ca nenea Vasile să se întoarcă, cu glumele lui care ne făceau mereu să râdem. Dar el nu s-a mai întors niciodată.

Bunica mea s-a certat atunci cu Dumnezeu. L-a strigat la mormântul fiului ei:

— Doamne, Tu nu exiști! Dacă ai fi existat, nu mi-ai fi luat băiatul și nu ai fi lăsat doi copii ai nimănui…

Cu anii, rănile s-au vindecat încet. Copiii lui nenea Vasile au crescut și nu au uitat-o pe bunica, o vizitau ori de câte ori mama lor le dădea voie. Și bunica plângea mult când ei plecau. Și s-a împăcat cu Dumnezeu. Nu mi-o amintesc niciodată stând degeaba. Mereu făcea ceva: torcea, țesea, împletea, gătea minunat sau îl ajuta pe bunicul să coasă căciuli de miel. În fiecare sâmbătă făcea plăcinte și pâine. Iar pentru mine, făcea porumbei din aluat. Eram atât de fericită! Orice gătea era delicios, iar vara gătea în curte, la cuptoraș. Era glumeață și sarcastică în același timp. Cred că o moștenesc.

Dar nu și-a arătat niciodată iubirea față de copiii ei. Viața trăită fără mamă a făcut din ea o femeie dură. Poate de aceea nici mama mea nu m-a mângâiat vreodată, nu m-a ținut în brațe și nu mi-a spus că mă iubește. Dar bunica mă creștea cu frică de Dumnezeu și respect față de oameni. Iar noaptea… noaptea se ruga. Se trezea la miezul nopții și citea Imnul Acatist al Maicii Domnului, rugându-se pentru noi toți. La înmormântarea ei, preotul a spus:

— Nu ați pierdut doar o mamă și o bunică. Ați pierdut o mare mijlocitoare la Dumnezeu pentru voi.

În penultima zi cu ea, mi-o amintesc întinsă în pat, topită de cancer, cu dureri îngrozitoare. Mama o veghea, iar eu plângeam cu toată ființa mea. Un plâns de neputință, de revoltă împotriva lui Dumnezeu. Ea m-a privit blând și mi-a spus cu o voce firavă:

— Nu mai plânge, Cătălina, că mi se rupe sufletul! O să mă fac bine… data viitoare când vii, o să mă găsești alergând în jurul casei!

Mi-a zâmbit trist, încercând să mă aline. Dar eu știam că nu va mai fi nicio alergare.

Am plecat la spital și am cerut medicului oncolog ceva pentru durerile ei. Mi-a dat o rețetă pentru plasturi cu morfină. La farmacie, nu îi aveau pe stoc, dar farmacista, văzându-mă plângând, m-a strigat:

— A rămas aici o cutie, cu o rețetă pe care nu a mai venit nimeni să o ridice. Poate că nu mai e nevoie…

Am luat plasturii și i-am trimis mamei. Când i-a pus plasturele, durerile s-au potolit. Bunica a cerut iertare de la toți și a vrut să guste o piersică pe care i-o trimisesem. A mușcat puțin, apoi a intrat într-o stare profundă de somn, ca o comă. Mama i-a scos plasturele, iar ea și-a revenit, dar durerile au revenit și ele. Mama m-a sunat și mi-a spus ce s-a întâmplat, iar mie mi-a fost imposibil să o mai las să sufere și i-am spus:

— Pune plasturele la loc…

Dar parcă efectul nu a mai venit niciodată. Se chinuia, avea dureri cumplite.

În ultima zi, în cameră era o lumină difuză. Trăsesem perdelele groase să nu intre soarele, căci era sfârșitul lunii iulie și era foarte cald. Era o liniște mormântală. Citeam rugăciuni de ieșire a sufletului. Îmi dăduse timp să înțeleg că va pleca. Și voiam să plece, să nu mai sufere. Și m-am rugat atunci la Dumnezeu:

— Doamne, poate are păcate nemărturisite, pe care le-a uitat sau i-a fost rușine să le spună la spovedanie… lasă-mă pe mine să le ispășesc și pe ea ia-o la Tine. Se chinuie prea mult…

Mirosea a flori de câmp. Le culesesem eu și le pusesem pe masă, lângă patul ei, alături de o lumânare care trebuia aprinsă atunci când s-ar fi sfârșit.

I-am pieptănat pentru ultima dată părul și am îmbrăcat-o cu o cămașă de noapte frumoasă. Mâna ei era atât de fragilă, semăna cu a unui copil. A ridicat mâinile spre tavan și a spus limpede:

— Mama, ai venit! Du-mă sus! Iar eu m-am urcat pe pat lângă ea și am încercat să o ridic. Nu mai avea nici patruzeci de kilograme, dar părea atât de grea…

Mama m-a oprit, speriată că o ridicam.

— Unde o duci?

— Ea vrea să se ridice…

— Ei, delirează…

Am așezat-o din nou pe pernă și de atunci a rămas tăcută. Picioarele i s-au răcit. I-am pus șosete groase, dar se răcea tot mai mult. Când și-a dat ultima suflare, am vrut să plâng, dar sora mamei m-a oprit:

— Dacă plângi, sufletul ei nu-și găsește liniștea și se va întoarce pentru tine… Și a aprins lumânarea.

Și nu am mai plâns. Am ținut totul în mine.

Poate că mama ei, pe care nu a cunoscut-o niciodată, venise s-o ia. Poate că Dumnezeu a iertat-o pentru vorbele rostite în durere. Poate că a găsit, în sfârșit, pacea.

La înmormântare s-a întâmplat ceva ciudat. În toate fotografiile, eu apăream îmbrăcată în alb, deși eram în negru. Toți ceilalți apăreau normal, în negru.  Doar eu… albă. Poate era un mesaj. Poate era legătura noastră care nu s-a rupt niciodată.

Bunica mea trăiește, cumva, în mine. O văd în toate lucrurile frumoase care mă înconjoară. Și atunci când sunt bolnavă, simt că vine să aibă grijă de mine.

Bunica mea dragă,

Tu ești, de fapt, mama mea. Te iubesc și încă simt iubirea ta, de dincolo de moarte. Poate ar fi trebuit să stau mai mult cu tine, dar viața, grijile lumești, m-au ținut departe. Tu, însă, ai avut mereu grijă de mine.

Când merg la mormântul tău, îți duc lumânări albe și câteodată câte o piersică, la fel ca atunci, în ultima zi. Mă așez lângă cruce și vorbesc cu tine, de parcă ai fi acolo, în cămașa ta albă cu flori albastre, cu părul prins în coc mic la ceafă.

Îți spun tot ce nu ți-am spus. Că mi-e dor. Că mi-e greu. Și de fiecare dată când plec, simt că nu plec singură. Te iau cu mine, în suflet.

Poate că, într-o zi, când va fi timpul, mă vei aștepta la marginea cerului. Mă vei lua de mână și-mi vei spune, cu glasul tău blând și dur:

— Vezi, Cătălina? Ți-am spus eu că nu te las singură niciodată…

Pentru că iubirea adevărată nu moare. Niciodată.