Roșu anticar

Timp de lectură aprox. 12 minute

Îmi doream de multă vreme să pornesc într-o vacanță de vară pe drumul vinului din Vrancea și mai cu seamă să merg pe urmele scriitorului Duiliu Zamfirescu. Îmi propusesem să-i vizitez conacul și să încep, într-o zi, o documentare a locului. Mi-l imaginam pe terasa conacului, cu o cafea tare alături, schițând, în caietele sale, scene din romane. Îl vedeam pe conu Dinu, boier de viță veche din Viața la țară, după vizita în pețit a lui Tănase Scatiu și a mamei lui, poruncind nervos: „Deschideți ușile, să iasă mirosul de mitocani!” 

Și mai aveam încă vreo două motive pentru care voiam să ajung în zonă, pe care o să vi le mărturisesc pe rând.

În copilărie, la începutul unei toamne bogate, până la deschiderea școlilor, am fost cu fratele meu mai mare la cules de struguri domnești. Un bărbat din sat, angajat la un I.A.S. din oraș, stăruise pe lângă părinții mei să ne lase o săptămână prin părțile Odobeștiului, la cules via, pe răspunderea lui. Eu și fratele insistam cu și mai mare ardoare, promițându-le părinților că vom învăța la școală cum n-am mai făcut-o vreodată. După trei zile de rugăminți, promisiuni și purtări exemplare prin casă, le-am înmuiat inima. Omul era și el bucuros că găsise mână de lucru. Nu eram noi cine știe ce inițiați în ale culesului de struguri, dar pe alții mai buni ca noi nu avea de unde să-i ia, că era perioada strânsului de recolte și toți aveau treburi prin gospodărie. 

Știu sigur ce m-a îndemnat să plec atunci de acasă: gândul că voi mânca struguri în fiecare zi și că voi strânge bani să îmi iau bicicletă. Aș fi muncit pentru ea și pe Marte, de m-ar fi trimis cineva. Planul pe zi era să culegem câte o sută de găleți de struguri de persoană. Cum terminam, puteam sta întinși la soare, până venea un tractor printre parcelele marcate să ne ducă la ferma unde eram cazați. Și ce fermă! Un vechi conac naționalizat în timpul regimului comunist, transformat în adăpost pentru fermieri. 

Intrarea se făcea prin niște porți înalte, metalice, cu arcade, străjuite de ziduri groase de piatră. Pe ici, pe colo, bucăți de piatră fuseseră smulse, dar, și așa șubrezită, clădirea păstra un aer impunător. Pereții albi se scorojiseră. La geamuri erau puse gratii și înăuntru erau aliniate paturi de campanie. Mobila fusese scoasă și înlocuită cu strictul necesar: scaune, mese și dulapuri simple. În ciuda priveliștii ponosite, răzbea din zidurile acelea vechi o poveste aparte. Dar n-am putut să o aflu de la niciunul dintre oamenii de acolo, căci nu erau nici ei de prin părțile acelea, ci veniseră, ca și noi, din satele de munte.

Într-o zi a plouat torențial, fără oprire. De dus în vie nu a mai fost vorba și am rămas în fermă care cum am vrut: unul să doarmă, altul să gătească, altul să citească sau să joace cărți. Eu și fratele am pornit să explorăm podul. Scară n-am găsit, dar m-am urcat în cârca fratelui ca să pătrund în pod, apoi l-am tras și pe el înăuntru după mine. Cu o lanternă la noi, am început să cotrobăim. Piese de mobilier descompletate, scaune tapițate cu picioare rupte, corpuri de bibliotecă sculptate, sfeșnice de bronz acoperite cu pânze de păianjen, rame de tablouri desprinse din cuie, toate aruncate la grămadă, prăfuite ori mâncate de cari. 

Într-un sertar încastrat în măsuță, tot uitându-mă după vreun bănuț de aur, am avut surpriza să descopăr o fotografie. Am șters-o cu grijă de praf și m-am uitat la ea cu atenție. O fetiță în rochie albă, cu bucle minunate, stătea pe trepte, în fața conacului. Același conac în care ne aflam și noi, doar că părea mult mai bine întreținut. Pe spate era scris „Louisa – 1 iulie 1953”. Am băgat-o în buzunar și am plecat de acolo, nemaigăsind nimic altceva care să mă atragă.

Nu știu de ce, dar prinsesem drag de acea fotografie, că nu m-am mai despărțit de ea. Când m-am mutat în București, fiind gata-gata să o rătăcesc într-un timp, am pus-o cu grijă în portofel, alături de cele mai importante documente ale mele, și am uitat complet de ea. 

O altă întâmplare, legată de conac, s-a petrecut mai apoi în studenție. Într-o zi de toamnă, mersesem cu un prieten la un târg de antichități în Obor, unde veniseră anticari din toată țara. Eu doream să-mi cumpăr o ie veche din zona Vrancei, iar amicul, pasionat de numismatică, vâna monede de pe vremea lui Carol I. După anii ’90, multe familii din mediul rural și-au scos din lăzile de zestre iile, catrințele, covoarele țesute și le-au dat pe te miri ce primului om care a bătut în poartă. Unele au fost salvate, ajungând prin muzee, altele au încăput pe mâna unor comercianți care le-au vândut de zeci de ori mai scump, ori s-au pierdut cu timpul. Covoarele țesute la războaie au fost repede înlocuite cu cele persane, iar hainele tradiționale, cu cele moderne, aduse de peste mări și țări. Cele mai multe, made în China. Doream cumva să salvez, atât cât se putea, poveștile bunicilor, cusute pe pânzele albe de casă.

Tot învârtindu-mă printre bijuterii, mobiliere de epocă și obiecte de artă, un anticar bătrân, cu plete lungi și grizonante, care semăna cu Saruman din „Stăpânul Inelelor”, mi-a făcut semn să mă apropii, să-mi arate ceva. Și a început să-mi înșire tablouri cu case țărănești risipite pe dealuri, copii mânând veseli niște gâște spre un pârâu, flori de bujor roșu într-o vază, o țărăncuță pe prispă, torcând un fuior, și alte câteva. 

L-am refuzat politicos și, ca să-l fac să priceapă importanța obiectului vestimentar căutat de mine, i-am povestit despre simbolistica altiței, a râurilor și a încrețului. Omul m-a ascultat cu atenție și, intuind, probabil, că am ceva bani la mine, a scos de după un paravan, dintr-o ladă de lemn, un tablou de 50x30cm, în culori roșiatice, pe care mi l-a pus în mână.

— Ia-l, domniță, m-a rugat insistent, dacă ții la poveștile străbunilor! Să-ți aducă liniște și bucurie în viață!

— Ce bucurie?! Eu vreau o ie, i-am spus nedumerită, privind pictura misterioasă din fața mea. Ce reprezintă? am întrebat totuși, nevăzând nicio semnătură pe nicăieri. Dumneata ai făcut pânza?

— Nu, domniță. Este un conac pictat de o artistă de viță nobilă din Vrancea, mi-a spus anticarul, arătând cu degetul spre tablou. Tatăl meu a fost pictor. În atelierul său, primea în secret vizita acestei femei, pe care o lăsa să-și potolească pasiunea în tăcere. Bărbatul ei era gelos și risipitor. Într-o noapte, amețit de băutură, și-a pierdut conacul la un joc de cărți. Înainte să se mute din el, ea a făcut acest tablou, pe care l-a numit Roșu. Pictura ei este ca o suflare de viață, ca atingerea unei aripi de înger. Și-a pictat sufletul, aici. Nu-și semna niciodată tablourile, ca să nu fie descoperită, însă avea un semn pe care îl lăsa pe toate lucrările sale: un cap de zimbru în colțul din dreapta jos, acoperit discret cu ceară, vizibil la lumină numai cu lupa. Să ți-l arăt!

Apoi a început să se scotocească prin buzunare, a căutat prin cutii și sacoșe, pe scaun, prin ladă, însă după ce s-a sucit, s-a răsucit printre obiecte, l-am auzit spunându-mi amărât:

— N-o găsesc! Cred că mi-au furat-o unii care mi-au dat târcoale mai devreme. Mi-a dispărut și un tablou. 

Asta e bună! Moșul joacă teatru cu mine. Și ce teatru! Nu i-o fi rușine la vârsta lui?! mi-am spus în gând, neîncrezătoare.

— Poate mai trec mâine, am zis cu jumătate de gură, fiind aproape sigură că omul e un farsor.

— Domniță, crede-mă pe cuvânt! Ia-l, mi-a spus aproape hipnotic, că nu știu dacă mâine îl mai apuci.

Și m-am trezit abia în tramvai, când mai aveam foarte puțin și ajungeam acasă, că i-am dat toți banii pe care îi aveam la mine, până la ultimul leu. 

Când ne-am întâlnit la spartul târgului, amicul meu, încântat peste măsură, îmi povestise încontinuu despre monedele de colecție pe care le găsise pe la numismați. Achiziția mea, pictura roșie, ieșise din discuție. 

— Unde-i ia ta? a fost el curios, într-un târziu.

— Uite-o aici! i-am răspuns impasibilă, dezvelind pânza.

— Ce-i asta? m-a întrebat nedumerit.

            Am ridicat din umeri, nemaiînțelegând nici eu ce a fost în capul meu de am dat toți banii din economii, plus banii din bursă cu care ar fi trebuit să plătesc chiria, pentru o… ceață totală. Simțeam cum îmi bubuie capul și îmi pulsează venele de la gât.

— Te-a fraierit, așa-i? mi-a spus el, răsucind tabloul pe o parte și pe alta, nevăzând nicio semnătură pe nicăieri.

— Acum mă întrebi, când aproape am ajuns acasă?

— Mâine dimineață ne-ntoarcem să-ți dea banii înapoi. Nu trebuia să te las singură. Dar mi-ai spus că vrei să-ți cumperi o ie, nicidecum un tablou, și mă gândeam că te pricepi la asta.

Ca să nu par chiar așa fraierită, am vrut să-i spun de povestea cu zimbrul acoperit în strat de ceară, vizibil doar cu lupa, dar mi-am mușcat repede limba, dându-mi seama că nu aș fi făcut decât să-mi sporesc naivitatea. Îmi arătase anticarul ceva? Văzusem eu vreun cap de zimbru pe pânză? Nimic, că i se furase lupa! Auzi la el! Iar eu l-am crezut. I-am înghițit pe nemestecate gogoșile. Și m-a bufnit râsul, aducându-mi aminte cum bătrânul anticar se scotocea prin buzunare după lupă, cum sălta obiecte să o caute, cu chipul senin, fără nicio remușcare. Un râs amar, pe care nu știam cum să-l mai opresc.

A doua zi, nici urmă de anticar în Obor. Omul meu plecase înainte de închiderea târgului. Poate mai păcălise și pe alții ca mine și își luase tălpășița. M-am întors acasă abătută. Am despachetat din nou tabloul și l-am privit. Roșu anticar! Așa să-i rămână numele! O pictură abstractă, cu forme imprecise, o grifonare tristă, care parcă nu semăna cu nimic din lume, pe care dădusem până la ultimul leu din buzunar. Să nu te apuce râsu’-plânsu’?! Și n-am mai spus nimănui cum m-am ales cu acel tablou, de ciudă ce-mi era pe mine. Dar nici de el nu m-am despărțit. Îmi venea să-i inventez eu o poveste mai veselă, dar când mă întrebau cunoscuții ce-i cu el, mă apuca oftatul, de aceea am preferat să-l țin cât mai departe de ochii curioșilor. Uneori și de-ai mei.

Întâmplarea face ca, de curând, o prietenă din copilărie, Diana, ajunsă primăriță într-o localitate de lângă Odobești, să mă invite ca, în trecerea mea pe la părinți, să mă opresc negreșit la ea vreo două zile, să-mi arate împrejurimile. Cum aveam amintiri frumoase împreună, am zis că a venit vremea să nu mai amân, altfel cine știe când aveam să mă mai nimeresc prin zonă și să o găsesc disponibilă, mai ales că mă aflam și eu în vacanță.

Plimbându-ne noi printre pogdorii, în apropiere de Beciul Domnesc mi-am adus aminte de conacul transformat în fermă, în care fusesem cu mulți ani în urmă. La întrebările ei – în ce loc se află, dinspre Focșani, dincoace de Milcov, în Odobești, în comunele învecinate –, n-am știut nicicum să-i răspund, de parcă fusesem în Atlantida, nu în județul natal. Amintirea mea din copilărie se diluase mult, căci mai păstram în minte doar imaginea conacului și a rândurilor nesfârșite de vie ruginie. Să mai fi fost și copaci primprejur ori case și alte lucruri care mi-ar fi putut servi drept reper, nu-mi mai aduceam aminte nici să mă pici cu ceară. 

Diana a stat și s-a gândit, a dat câteva telefoane, dar nu a putut afla nimic. Informațiile mele erau incomplete și, petrecându-se demult, puteau distorsiona grav imaginea despre locul în care fusesem. În județ, se construiseră cu secole în urmă mai multe conace. Unele se prăbușiseră din temelii, altele fuseseră revendicate de urmași sau luate în grija autorităților locale. Mai că-mi venea să uit cu totul de această poveste și să nu mai pomenesc nimănui niciodată despre ea, căci începusem să mă mâhnesc că am determinat-o pe biata mea prietenă să întrebe în stânga și în dreapta de lucruri parcă extraterestre, punând-o, poate, în situații jenante față de ceilalți, când mi-am adus aminte de fotografia cu fetița în fața conacului. 

— Acesta este conacul! i-am spus surescitată, scoțând fotografia din portofel. Cum de uitasem?!

— E conacul Vladimirilor! De unde ai fotografia? m-a întrebat ea mirată, ca și când dețineam un mare secret. 

            Și m-am pus pe povestit, așa cum îmi aduceam aminte, întâmplarea cu căutatul prin pod. 

— Louisa a murit de curând, mi-a spus întristată prietena mea. A trăit mare parte din viață în Franța. Mama ei, domnița Vladimir, a fost pictoriță. I-am văzut la Paris, într-o colecție privată, acum mulți ani, câteva tablouri. Hai să te duc la conac! În fiecare weekend, vara, acolo se fac tabere pentru copii. Dacă ai noroc, vei afla povestea chiar de la noii proprietari!

            Și am pornit la drum numaidecât, lăsând în urma noastră podgorii nesfârșite de viță nobilă. Am coborât geamul mașinii, vrând parcă să mă îmbăt cu verdele câmpurilor întinse. După jumătate de oră de mers, ne-am oprit în fața unor porți înalte de fier, aidoma celor văzute în copilărie. Am sunat și am așteptat cu emoție să vină cineva să ne deschidă. Ne-a întâmpinat, zâmbind, o tânără îmbrăcată într-o rochie vaporoasă de vară, prin care se observa discret pântecele crescut. Ne-a poftit înăuntru, să ne cunoaștem mai bine.

Și, în timp ce s-a dus după un pahar cu apă, m-am ridicat să explorez camera în care ne aflam. Îmi atrăsese atenția un tablou cu tușe rubinii, ce ilustra culesul strugurilor, prin jocul de lumini și umbre.

— Este o pictură realizată în perioada interbelică de domnița Vladimir, m-a lămurit gazda, care nu știu când apăruse lângă mine. În colțul din dreapta jos, invizibil cu ochiul liber, se află un cap de zimbru, acoperit cu un strat subțire de ceară. Îmi trebuie o lupă să ți-l arăt, mi-a mai spus ea, scotocind prin sertare, fără să găsească nimic. Sunt șase tablouri în total, care se află în prezent într-o colecție privată din Franța. Doar pe unul am reușit să-l aduc aici. — Șapte, am spus ca prin vis, când mi-am adus aminte de anticarul fără lupă care îmi vânduse pe timpul studenției mele pictura intitulată Roșu și m-a bufnit un râs isteric. N-am mai putut lega nici două cuvinte din pricina asta, iar primul meu gând a fost să-mi procur neapărat o lupă, să văd și eu, după atâția ani de ținut tabloul în casă, cum arată capul acela de zimbru, despre care credeam că este o născocire.