Sfârșitul istoriei

Timp de lectură aprox. 16 minute

What we may be witnessing is not just the end of the Cold War, or the passing of a particular period of postwar history, but the end of history as such: that is, the end point of mankind’s ideological evolution and the universalization of Western liberal democracy as the final form of human government.

Francis Fukuyama

David se uită cu groază la mâinile sale însângerate. Nu era sângele lui, era al tatălui său, al cărui cadavru, elegant până și în moarte, zăcea pe podea, în fața lui David și a fraților săi. Tatăl lor murise, sau mai bine zis, fusese omorât, într-unul din costumele sale cele mai bune, de gală. Expresia feței, deși îmbătrânită, era netulburată, senină și severă, ca a unui om care știe în fiecare moment ce are de făcut și e dispus să o facă, indiferent de consecințe. Până și postura sa era impecabilă, cazuse drept, pe spate, cu mâinile întinse pe lângă el, fără să-și contorsioneze vreun membru. Sângele care i se scurse știuse cum să curgă, doar pe jos, fără să murdărească sacoul sau cămașa. Singurul indiciu care ar fi dat de gol că ceva e în neregulă, în afară de gâtul despicat, era toiagul, aruncat într-un colț, cu o neglijență necaracteristică. Vlad, fratele cel mare, luă toiagul, care semăna mai mult cu un sceptru de împărat, de pe jos, și i-l puse tatălui pe piept, împreunându-i mâinile reci în jurul măciuliei. Postura sa amintea de cea a regilor morți.

— Scormoniți în toate rafturile și dulapurile. Avem multe de împărțit, spuse Vlad.

— Nici nu s-a răcit bine, zise David.

— Nu-mi spune că îl compătimești, după ce a făcut. Ar trebui să ne mulțumească pentru ce moarte curată i-am oferit.

            Când Vlad descoperise de unde veneau banii familiei cu adevărat, David trebuise să se prefacă surprins, ca și cum nu ar fi fost un complice tăcut dintotdeauna, așa că ezita în a-i lua apărarea prea vehement omului care, pentru el, fusese un idol, dar pentru mulți alții fusese un criminal.

Max, fratele cel mic, deja deschidea frenetic sertarele din biroul tatălui lor. David simți că cei doi nu îi împărtășesc tulburarea. Cu toate că nimeni nu era șocat – plănuiseră cu toții crima în detaliu – lui David i se părea că ar fi fost nevoie de un moment mai lung de reculegere. Totuși, când găsiră registrele cu venituri, încasări și cheltuieli, David își reveni și luă foile din mâinile fraților săi. Până la urmă, el era cel care se pricepea la bani.

Fiecare dintre cei trei crescuse în situații materiale vast diferite, iar asta le formase decisiv raportarea la bani și, în general, la viață. Vlad, cel mai mare dintre ei, se născuse cu mult înainte ca tatăl lor să se îmbogățească și crescuse într-o sărăcie lucie. Mâncau aproape exclusiv cartofi fierți, în zilele bune cartofi prăjiți, iar în cele rele pâine înmuiată în lapte. Își amintea o zi, mai rea decât zilele rele obișnuite, în care mama sa pusese mai multă apă decât lapte. Deși mama lui s-a prefăcut că e lapte, el a observat culoarea și gustul lichidului, dar, de rușine, nu a spus nimic. Toate acestea l-au făcut pe Vlad foarte sensibil la nevoile celor mai năpăstuiți de soartă. Era cel mai empatic dintre ei și privea banii nu ca pe un scop în sine, ci ca pe un mijloc de a ieși din sărăcie, frig, mizerie și foame. Odată ce aceste obstacole erau depășite, banii deveneau frivoli pentru Vlad. Nu avusese parte de o educație superioară și nici nu putea concepe sume mai mari decât cele care îi aveau loc în portofel. Când venea vorba de dobânzi, impozite, taxe sau alte bazaconii pe care le auzea de la David, deja pierdea firul. Nu înțelegea de ce totul trebuia să fie așa complicat, iar uneori simțea că ceilalți făceau banii complicați nu pentru că ar fi fost cu adevărat nevoie, ci doar ca să-l încurce pe el.

            David s-a născut în aceeași zi în care a murit tatăl tatălui lor, care avea o mică avere de care nimeni nu știa, căci o ținea ascunsă, iar acești bani au ajuns pe mâna tatălui lui David, care mereu avusese ambiții antreprenoriale, dar niciodată mijloacele de a și le îndeplini. Moștenirea bunicului a fost calea tatălui lor de a ieși din sărăcie. Pe parcursul copilăriei lui David, micul magazin de cartier al familiei s-a tot extins, la început cu achiziția unui spațiu vecin, apoi cu deschiderea altui magazin în oraș, apoi în toată țara. Lui David i-a rămas înrădăcinată ideea că totul, mereu, este în creștere. Banii, casa, familia, consumul de bunuri – dacă nu în cantitate, măcar în calitate. Cu toată această bunăstare în jurul copilăriei sale, a avut ocazia să meargă la cele mai bune școli, iar la facultate a învățat economie, cu scopul expres de a-și ajuta tatăl la afacerea familiei, care urma să rămână pe mâinile sale, căci Vlad se dovedea incompetent în a gestiona cele mai banale sarcini financiare. Astfel, o altă idee s-a ancorat adânc în mintea sa – aceea că oricine poate face orice, atât timp cât învață și muncește destul. Iar cine nu reușește înseamnă că nu a fost destul de bun. Era un filtru simplu prin care privea lumea, care îi explica sărăcia, foametea, bogăția și luxul. Ele erau distribuite perfect, după merite, între leneși și harnici, între proști și deștepți.

            Deși era implicat în finanțele afacerii, David a ignorat sursele de bani cu adevărat substanțiale, care intrau pe ușa din dos. În fiecare săptămână, în spatele magazinului lor parca o dubă neagră, din care coborau niște bărbați în veste de kevlar. Unul dintre ei îi înmâna tatălui lor o servietă neagră, iar el, în schimb, le dădea undă verde să încarce duba cu produse care nu ajungeau vreodată pe raftul magazinelor – pistoale, grenade, mitraliere. Deși totul se petrecea sub nasul lui, atât David, cât și tatăl lui, alegeau să nu vorbească despre adevărata afacere. Iar tatăl a avut dreptate să se încreadă în David că nu va dezvălui nimic altor membri ai familiei. Traficul avea să rămână secretul lor, pentru moment.

            Max s-a născut târziu, când familia era deja bogată, dar și părinții îmbătrâniți. Consecințele sunt ușor de intuit. Nu a reușit niciodată să înțeleagă munca din spatele afacerii familiei, iar poveștile despre sărăcia prin care trecuseră i se păreau niște fabule, menite să îl sperie. Se uita pe stradă la oameni săraci, în case dărăpănate, și nu credea nici în ruptul capului că tatăl său, mereu atât de demn și elegant, mereu îmbrăcat la patru ace, ar fi putut vreodată să fie un pauper mizer. David încercase să îl învețe că doar prin muncă poți reuși, că orice boschetar poate ajunge milionar cu destulă voință, dar tot ce s-a lipit de Max a fost că unii oameni se nasc inferiori față de el și că, pe deasupra, această inferioritate e demnă de dispreț.

— Sper că toată lumea e mulțumită cu împărțirea actuală, zise David, după lungi calcule și negocieri. Am încercat să împart asset-urile cât mai echitabil, fiecare avem acum în gestiune zone cu potențial mare de dezvoltare.

            Max și Vlad îl aprobară, obosiți și confuzi de toată tevatura. Spre surprinderea lui David, toți căzuseră de acord să continue traficul cu arme, păstrând lanțurile de magazine pentru a spăla banii. Înțelese că frații săi nu fuseseră revoltați de natura afacerii, cât de faptul că le fusese ținută secretă. Pe lângă asta, ororile pe care le găsiseră în fabricile de armament îi marcaseră pe toți, chiar dacă pentru motive diferite.

*

            În ziua în care plănuia să-și omoare fratele, David își parcă Porche-ul în fața unui bloc vechi, gri, cu tencuiala căzută. Știa că fratelui său nu îi mergea la fel de bine, dar nu suspectase că lucrurile stau atât de rău. După câteva minute, Vlad ieși din bloc îmbrăcat în niște haine ponosite, muncitorești, cu un pistol la brâu. La etajul unu, apăru la balcon  o femeie, o versiune îmbătrânită a tinerei din poza de la nunta lui Vlad, pe care David o primise prin poștă, cu ani în urmă. Vlad se întoarse către ea și îi spuse ceva ce o făcu să intre în casă, cu o privire îngrozită. Lui David i se păru că femeia avea un ochi întunecat de o vânătaie. Vlad se așeză pe locul din dreapta, iar David porni.

— Crezi că sunt adevărate zvonurile? întrebă Vlad.

            David observă că vocea i se înăsprise, ca de la țigări, iar respirația îi mirosea a alcool ieftin, probabil vodcă. Decise să nu îl întrebe nici despre afaceri, nici despre familie. Nu ar fi vrut să îi dea peste nas mai mult decât o făcea deja cu mașina în care venise. În plus, azi trebuia să fie în aceeași echipă.

— Sper că nu, zise David, deși știa că probabil erau adevărate, iar o parte din el era pregătită pentru acest scenariu. Dacă era sincer cu el însuși, chiar spera ca acea parte din el să fie adevărată.

            Deși trecuseră douăzeci de ani de când nu se văzuseră, David descoperea că nu știe ce să vorbească cu fratele său. Veneau din lumi complet diferite, aveau valori diferite, dar nu destul de diferite cât să nu rămână un ultim element care să îi unească – traficul de arme, despre care nu puteau vorbi liber în mașină.

— Te-ai mai văzut cu Max? îl întrebă David. De când a murit tata, de el mi-a fost cel mai frică. Până și atunci a părut prea entuziasmat să îl omorâm. Avea o sclipire în ochi. Și a avut mereu o predispoziție spre violență. Mi-e teamă să nu ajungă pe urmele lui tata.

— Nu l-am văzut. Cum nu te-am mai văzut nici pe tine. Am auzit că s-a căsătorit. Și că are un băiat.

            David a condus restul drumului în tăcere. Erau amândoi apăsați de anticiparea că vor găsi la Max același lucru pe care l-au găsit la tatăl lor cu ani în urmă, atunci când planul patricidului a început să se formuleze în mințile lor, mai întâi individual, apoi colectiv. Ieșiră de pe autostradă în dreptul unui parc industrial și continuară pe un drum împânzit de tot felul de hale, depozite și făbricuțe. Vlad observă în retrovizoare o mașină neagră, SUV, care îi urmărea. Drumul continua, iar construcțiile se împuținau, până când rămase doar câmpul. David avea palmele reci și transpirate. Se uită la Vlad, care își rodea unghiile.

— Am ajuns, spuse David, oprind mașina. În spatele lor, se opri SUV-ul.

Se opriseră în dreptul unui gard înalt, electrificat, în spatele căruia se afla un depozit imens. Acolo unde gardul făcea un unghi drept, era o construcție de beton, cu un foișor care se ridica deasupra gardului. Doi paznici se uitau de-a lungul fiecărei laturi. Era unul dintre depozitele de armament care îi rămăsese moștenire lui Max. David și Vlad se dădură jos din mașină. Din cealaltă, coborâră șase bodyguarzi, înarmați până în gât. Unul dintre paznicii din foișor zări grupul de oameni, dar până să dea alarma, el și colegul său aveau câte un glonț în cap. David scoase o cartelă din buzunar și deschise poarta de acces în incinta depozitului.

Un întuneric dens înghițise interiorul halei. David ar fi crezut că e pustie, dacă nu s-ar fi auzit un sunet de lanțuri, de undeva de jos. Un odorizant puternic, pulverizat automat în toata hala, îi amorțea nasul, ca și cum cineva ar fi vrut să ascundă un miros. Dintr-un colț îndepărtat, se auzi un bocănit metalic, înfundat. Cei doi frați se apropiară atent, cu bodyguarzii luminând drumul înaintea lor. Cu cât se apropiau, reușeau să distingă alt sunet pe lângă bocănit, ca un scâncet, gutural și disperat. Unul dintre bodyguarzi găsi o trapă, astupată de un utilaj pe care reușiră să-l dea la o parte cu greu.

            Când David deschise trapa, înțelese de ce cineva ar fi vrut să-i amorțească simțurile. Un amestec de miros de hoit, de fecale și de transpirație acrită se ridică din subsolul halei. Un bărbat îmbrăcat în niște pânze soioase și legat la mâini și picioare cu lanțuri se repezi să iasă pe trapă, dar lanțul îl trase înapoi. Bărbatul căzu cu bărbia de beton. O lanternă lumină scările din spatele bărbatului și dezvălui un șir lung de bărbați și femei, legați cu același lanț, a căror greutate îl țintuise pe primul. Cu toții erau în condiții jalnice de igienă, duhneau îngrozitor, și erau aproape piele și os.

— Leit tata, îi spuse David lui Vlad, cu voce joasă.

— Nu, zise Vlad. Tata lega doar țigani. Max îi alege altfel. Aici sunt toate culorile, genurile și vârstele. Atâta timp cât sunt săraci. Probabil i-a luat de pe stradă.

Vlad se întreba cum puteau să continue să muncească în aceste condiții. Dar, cumva, puteau. Altfel cum ar fi redus Max costurile de funcționare în asemenea fel încât să-i facă concurență lui David?

— Știi ce trebuie să facem.

— Știu. Speram că nu va fi nevoie să facem asta din nou.

— Nu voi risca să ajungă public ce e aici. Dacă ajunge la presă ceva, niciunul dintre polițaii ăștia pe care îi plătim n-o să ne mai protejeze pe noi sau pe Max de backlash-ul public. Și dacă Max ajunge pe mâna poliției, cât timp crezi că îi ia înainte să ciripească? Nici magazinele n-o să ne mai rămână, să putem să ne ascundem în spatele vreunei perdele de legalitate. O să cadă toate în cap la bursă.

— În fața unor oameni legați ca niște sclavi, ești mai preocupat de bursă și afaceri. Pragmatic, ca întotdeauna. Doar cu soluția finală voi fi de acord. Trebuie să scăpăm de el.

Când David și Vlad ajunseră acasă la Max, soția lui le deschise ușa cu fața contorsionată de plâns.

— Știa că o să veniți, le-a spus femeia. Vă rog să nu mergeți sus, la Mihai.

 Intrară cu inima strânsă. De la etaj se auzea vocea puberă a unui băiat, fiul lor, zbierând și trântind lucruri. Cei doi se uitară spre soția lui Max, care le făcu semn spre garaj. Vlad avansă, cu mâna pe pistolul de la brâu. Într-un BMW, pe scaunul șoferului, stătea Max. Mașina avea motorul pornit. Geamul șoferului era crăpat cât să intre un furtun, care era legat la țeava de eșapament. Max nu se mai mișca. Vlad luă mâna de pe pistol, dezamăgit că nu a putut să-l folosească. David se uită la mâinile sale, căutând sângele lui Max, dar îl văzu doar pe cel al tatălui lor, care nu se curățase de douăzeci de ani.

*

— Poșta! A venit poșta!

            David se uită pe geam, în curte. Poștașul tocmai ce trecea de casa lui. În cutie era corespondența sa obișnuită, abonamentele la The Economist, Wall Street Journal și The Washington Post. Printre ele însă, era ceva nou. Un plic simplu, alb, cu câteva amprente însângerate pe el. Îl deschise cu mâinile tremurânde, încercând să nu și le păteze iar de sânge, și recunoscu scrisul înghesuit și dezordonat al lui Vlad.

            Dragă frate,

            Când citești asta, probabil voi fi deja mort. Nu îmi plânge de milă, căci primesc ce merit. M-aș sinucide, dar nu vreau să fiu la fel de laș ca Max. Vreau să dau cuiva satisfacția de a mă ucide cu mâna lui. Sper că o va face chiar el. Sper că se va răzbuna.

            După cum îți amintești, după moartea lui Max l-am luat pe Mihai, băiatul lui, să lucreze la mine. Era un gest mic, dar pe care l-am considerat necesar. La început, s-a descurcat bine. Încă simțea o rușine pentru ce făcuse Max. Lucra mult, bine, și nu comenta.

            Am făcut multe greșeli, de care probabil ai auzit. Nu am fost învățat să conduc afaceri. Nu am știut ce să fac cu atâția oameni și resurse. La început, voiam să le las totul, fabricile, depozitele, toți banii pe mână, să se administreze singuri. Dar i-am văzut cât de proști și violenți erau, cei mai mulți. S-ar fi omorât între ei imediat, pentru putere. Nu puteam să le las armament pe mână.

Așa că am decis să îi educ. Să fac din ei niște oameni noi. Să îi fac să fie egali, să nu se mai lupte între ei. Am crezut că, atât timp cât am un scop nobil, mijloacele nu contează. Am crezut că le sunt superior moral lui Max sau lui tata, pentru că eu nu țin oameni legați pentru profit sau pentru că mă consider mai presus de ei, ci pentru că vreau să le aduc bunăstare și egalitate.

De multe ori am făcut asta cu forța. Cu arma în mână. La fel cum am fost crescuți noi și cum mi-am crescut, la rândul meu, familia. Am crezut că îmi vor fi recunoscători, cum i-am fost eu lui tata. Acum înțeleg că ce am simțit și eu față de tata, și ei față de mine, a fost doar frică.

I-am ținut în frică o perioadă. Mulți au vrut să plece, să-și dea demisia, să vină la filialele controlate de tine. Nu i-am lăsat. Pe unii care fugeau i-am omorât, ca exemplu pentru ceilalți. Nu voiam să-ți povestească ție cât de rău, crud și prost am fost. De-asta nici nu te-am mai căutat. Am tras o cortină de fier între noi, în speranța că nu vei vedea mai departe de ea, și nu vei putea să mă judeci.

            După frică, vine ura. După ură, revolta. După revoltă, sângele. Aici suntem acum. Vor veni după mine. Știu sigur. Vor veni să mă omoare și îi voi lăsa. Nu mai am putere să lupt. Și mai știu că cel care îi organizează e Mihai. Au trecut anii și a uitat de crimele tatălui său. Ori le-a iertat. Dar pe mine nu m-a iertat niciodată, oricât de blând am încercat să fiu cu el. Cred că mereu a știut de ce venisem atunci, la ei acasă. Când gloata o să vină după mine, sper că el mă va ucide. Vreau să îl privesc în ochi când o face.

            Toate acestea îți vor rămâne ție, David. Tot imperiul construit de tata, care ne-a mâncat pe mine și pe Max de vii. Acum, în fața morții, pot să recunosc că ai fost cel mai bun dintre noi. Nu ești perfect, dar ești singurul care merită această moștenire, ce pentru noi a fost blestemată. Sper să te descurci mai bine decât am putut eu, Max sau tata. Pentru noi, acesta e sfârșitul istoriei.

Îi aud. Sunt la ușă.

Vlad

            P.S. Chiar m-am uitat în ochii lui când l-am omorât. Și mi-a plăcut. Abia aștept să mă uit și în ochii tăi. Nu e niciun sfârșit, al niciunei istorii, până nu plătești pentru ce ai făcut. O să te caut, unchiule. Mihai.