Cum pot trăi doi oameni împreună?

Timp de lectură aprox. 10 minute

– Miros numai a pizdă, băieți.

Asta ne-a spus Rilă după ce a coborât din tramvai și ne-a chemat la el. Când ne-am strâns în jurul lui s-a prins de elasticul șortului, l-a depărtat de burtă și ne-a îndemnat să-l mirosim.

-Așa miroase pizda, ne-a explicat Rilă.

Aveam treisprezece ani și cu câteva zile în urmă fusesem martorul unei certe groaznice între părinții mei, ceartă în care o auzisem pe mama repetând același cuvânt. Pizdă. A fost prima și ultima oară când i-am auzit certându-se pe ai mei. Până la acea ceartă nu am auzit-o vreodată pe mama folosind acel cuvânt.

Tata era maistru militar într-o unitate de aviație de lângă oraș. Întreținea armamentul de pe avioanele de vânătoare din unitate. Era un bărbat mic de înălțime, slab și cu o pereche de mâini scurte și foarte puternice. Se născuse într-un sat din podișul Dobrogei și era unicul fiu al unei familii în care tatăl său obișnuia să arunce cu un topor spre soția lui în momentele în care era beat. Tata îmi povestise asta în repetate rânduri. Era un fel de pildă de-a lui, prin care încerca să-mi transmită cât de bine o duceam noi față de ce trăise el. Cât de normală era familia noastră și cum trebuie să înveți din greșelile altora și să nu le repeți.  Îi făcea bine să tot repete povestea asta. Imprima povestirii un tâlc menit să ne ofere un sentiment de siguranță. Numai că imaginea unui om care aruncă cu un topor spre femeia lui numai asta nu-mi insufla.

-Am trăit într-o casă otrăvită, spunea el.

Din ce-mi povestea, bunicul meu nu o nimerise niciodată pe bunica mea cu toporul și îmbătrâniseră împreună în acea casă otrăvită. Dar recurența acelui obicei l-a făcut pe tata să ia decizia de a face liceul la internat. În satul vecin. La sfârșitul liceului a cunoscut-o pe mama  și s-au mutat în Constanța. După un an m-am născut eu. Diferența de numai nouăsprezece ani dintre mine și ei m-a făcut să fiu copilul cu cei mai tineri părinți din Faleză. Așadar, evenimentele pe care urmează să le povestesc s-au întâmplat în vara când părinții mei aveau amândoi treizeci de ani și eu eram îndrăgostit de Mina, fata vecinilor noștri de palier.

Mina avea șaptesprezece ani și era iubita acestui Rilă, un smardoi din Faleză, care mă luase cumva sub aripa lui protectoare. La fel ca tata, Rilă plecase de acasă de mic, doar că, spre diferență de tata, la cei optsprezece ani ai lui nu părea că are de gând să-și întemeieze prea repede o familie. Sau cel puțin nu cu Mina. Mi-am dat seama de asta în acea zi în care ne-a pus să-l mirosim în zona inghinală, pentru că mirosul ăla nu putea fi al Minei, care tocmai ce trecuse pe lângă mine cu puține minute înainte ca Rilă să se dea jos din tramvai.

Deși aveam numai unsprezece ani când Mina s-a mutat la noi în bloc, m-am îndrăgostit de ea pe loc. De atunci o iubeam în secret, deși nu-mi era clar ce înseamnă iubirea. Dar simțeam greutatea acelui sentiment nou venit, pe care nu știam cum să-l gestionez încă. Nu am spus nimănui asta vreodată. Și nici nu am arătat-o. Cred că ea a fost prima fată de care m-am îndrăgostit. Mina habar nu a avut că inima îmi bătea altfel când o întâlneam din întâmplare la ghena de gunoi, pe scara blocului sau pe dig. Până la un punct am fost pentru ea vecinul ăla mic care nu prea vorbea, fără să știe că muțenia mea se manifesta numai în preajma ei. Când s-a lipit de Rilă și i-am văzut la începutul acelei veri sărutându-se și mângâindu-se pe plajă și pe terasa barului Cazemată, am început să fiu gelos. Și gelozia era tot ceva nou, care a mai venit la pachet cu ceva. A venit cu dorință. Până atunci sentimentele de atracție sexuală îmi erau foarte vagi. Dar odată cu intrarea în pubertate lucrurile au început să se complice. Iar momentul în care i-am mirosit lui Rilă șortul a complicat și mai mult lucrurile.

Era prea mult. După câteva zile nu am mai rezistat. Se făcuse seară. Tata ieșise să facă o baie în mare și mama se uita la televizor. Am ieșit pe palier și i-am bătut la ușă. Mi-a deschis chiar ea. Era îmbrăcată doar în costumul de baie. Probabil abia venise de pe plajă, pentru că avea părul ud. I-am zis scurt:

-Să știi că Rilă te înșală.

Și am fugit. Mi-aduc aminte că-mi dăduseră lacrimile. Am ieșit fugind din scara blocului, cu ochii în lacrimi. Mă încerca un sentiment difuz de rușine, dar fără o cauză precisă. Rușine că-l pârâsem pe Rilă. Rușine că-i bătusem la ușă. Rușine că eram gelos. Rușine că o doream.

M-am oprit abia când am ajuns pe plaja de scoici. În afară de un cuplu –  un bărbat și o femeie care stăteau îmbrățișați și se sărutau la distanță mare de mine – nu mai era nimeni. M-am așezat în fund pe o dună formată din cochilii de midii, m-am uitat la mare și m-am gândit la Mina. Și în timp ce mă gândeam la ea am tras cu putere pe nări aerul sărat, mirosul de carcase de midii  în descompunere și inima mi-a stat pentru o secundă.

A ceapă călită. A oțet. A pește. A transpirație. A fier. A sânge.

Cam astea fuseseră corespunderile olfactive ale băieților după ce îi mirosisem cu toții șortul lui Rilă. Ne adunasem și discutasem foarte serios problema. Eu tăcusem. Nu găsisem pe moment nicio asemănare cu nimic din ce nasul meu mirosise până atunci. Am găsit-o însă în acel moment de singurătate, pe plaja de scoici, când briza sărată îmi usca lacrimile de pe obraji.

-A scoică putredă, m-am trezit zicând în gura mare.

Și după ce am avut acea revelație olfactivă mi-am îngropat mâinile în cochiliile de midii, le-am ridicat în căușul palmelor și le-am mirosit cu voluptate. A scoică putredă, mi-am repetat în gând. Și în timp ce mă desfătam cu acel miros am auzit deodată vocea lui tata.

– Ce faci, mă, aici? Hai acasă.

Am dat drumul scoicilor din palme și l-am văzut pe tata alături de tanti Ani, soția unui coleg de-al lui, tot maistru militar, care locuia la câteva blocuri de noi. Erau amândoi desculți și-și țineau încălțările în mâini. Am îndreptat instinctiv capul spre direcția în care văzusem mai devreme cuplul ce se săruta și am observat că nu mai erau acolo. Tata și tanti Ani veneau din aceea direcție.

M-am ridicat și am luat-o alături de ei, spre dealul falezei. Am mers toți trei în tăcere, unul lângă altul. Era între noi o liniște, însă nu una apăsătoare. Ochii mi se uscaseră și criza de plâns îmi făcuse bine, pentru că respiram liniștit și inima îmi bătea normal. Mi-a plăcut să merg alături de ei. Îmi aduc aminte că le priveam labele picioarelor, albe de praf și nisip. Și ale lui tata și ale ei. Păreau că vin de departe și fac un drum pe care-l cunosc amândoi foarte bine. La asta m-am gândit. Și am simțit un sentiment de siguranță. Că sunt cumva protejat atunci, acolo, alături de ei, deși abia o cunoșteam pe acea femeie. Nu o văzusem decât o dată – la ultimul revelion pe care ai mei îl organizaseră la noi acasă. Tata dansase cu ea și mama cu soțul ei pe o melodie de Kenny Rogers. Acum era a doua oară când o vedeam. La un moment dat, tanti Ani ne-a salutat și a luat-o spre blocul ei. Eu am continuat să merg alături de tata spre blocul nostru. Nu ne-am spus nimic. La un moment dat am simțit doar mâna caldă a lui tata cum se odihnește pe ceafa mea.

După ce am intrat în bloc și am sunat la ușa noastră, mama ne-a adus un lighean cu apă, în care ne-am spălat picioarele de nisip ca să intrăm în casă curați. Țineam de obicei ligheanul ăla lângă preș întreaga vară. Nu-l fura nimeni.

*

A doua zi, la micul dejun, mama m-a întrebat:

– Și? Cu cine v-ați întâlnit aseară pe plajă?

Am simțit în vocea ei că era o întrebare capcană, că știa deja răspunsul. Dar cu toate astea am mințit. Am simțit că nu trebuie să-i spun adevărul.

– Cu nimeni.

– Ești sigur? m-a întrebat mama și a zâmbit într-un mod care m-a neliniștit.

– Nu e lume seara, am zis eu și m-am îndreptat spre chiuvetă ferindu-mă să o privesc.

– Încă nu am făcut treizeci de ani, mi-a spus când am trecut pe lângă ea și atunci am privit-o.

Îmi zâmbea și zâmbetul acela nu avea nimic fals sau regizat. Nu știu cum a reușit să facă asta, dar acela era zâmbetul ei sincer, pe care i-l văzusem în momentele în care deborda de fericire. Adică atunci când ne dădeam amândoi în Balerină, în Satul de Vacanță, sau când tata s-a uns cu nămol din cap până în picioare pe plajă. I-am zâmbit și eu și am îmbrățișat-o. I-am simțit mâinile în jurul trupului meu și vârfurile degetelor cum se încordează pe omoplații mei. Mă mai îmbrățișase în acel fel în urmă cu doi ani, când fusesem la pescuit de guvizi pe dig și tata mă căutase ore întregi până dăduse în cele din urmă de mine. Era seară și prinsesem câteva kilograme de guvizi. Mă furase pescuitul. Nici nu mai vedeam marea. Doar o auzeam. Se făcuse întuneric. Și simțeam guvizii la mână cum trag din momeală. Dădeam la scoică și lângă mine crescuse o grămăjoară de cochilii de midii, pe care le spărgeam cu un bolovan înainte să le pun în ac. Când tata m-a adus acasă mama era plânsă toată și când m-a văzut m-a îmbrățișat tot așa, cu vârfurile degetelor aproape înfingându-mi-le între omoplați. Apoi mi-a mirosit mâinile și mi le-a spălat la chiuveta din bucătărie, cu tix.

După ce m-am desprins din îmbrățișarea mamei am decis să fac câteva sărituri de pe dig. Imponderabilitatea apei m-a ajutat întotdeauna să-mi limpezesc gândurile, să mă liniștesc. Mai târziu, de-a lungul vieții mele, m-a ajutat să găsesc răspunsuri, dar atunci, la treisprezece ani, mă ajuta să-mi formulez întrebări care pe uscat îmi treceau printre degete ca o apă. Mi-am luat slipul și am străbătut holul ca să ies afară și să merg pe plajă, dar când am trecut pe lângă bucătărie am auzit-o pe mama plângând. M-am oprit o clipă în fața ușii și i-am ascultat în liniște suspinele. Era în bucătărie și plângea. Atunci am apăsat ușor pe clanță, am ieșit pe vârfuri și am închis în urma mea ușa apartamentului cât de încet am putut. Nu am vrut să o întrerup. Nu am vrut să știe că am auzit-o plângând. Cred că nici ea nu-și dorea asta.

*

Pe scara blocului m-am trezit lângă Mina. Își descuia ușa apartamentului și s-a oprit când m-a văzut. M-a privit în tăcere pentru o clipă, apoi am văzut cum se schimbă la față. A lăsat cheia în broască, s-a apropiat de mine și mi-a ars o palmă peste obraz. A dat tare.

Am privit-o nemișcat cum revine la ușa ei, cum o descuie și o trântește tare în urma sa, fără să-mi zică nimic. Am rămas o vreme acolo, pe preșul din fața ușii mele, lângă ligheanul de plastic. Îmi ardea obrazul dar nu mi-a mai venit să plâng.  În schimb m-am gândit la bunicul meu din podișul Dobrogei, care murise înainte să mă nasc. M-am gândit la cum arunca el cu toporul după bunica mea și m-am întrebat dacă voia să o omoare sau doar să o sperie? M-am întrebat după cât timp se împăcau? Și cum se împăcau? Făcea el primul gest? Îl făcea ea? Cum stăteau la masă? Cum dormeau?  De ce nu l-a părăsit bunica mea? Cum pot trăi doi oameni împreună?