Moartea unui gândac

Timp de lectură aprox. 9 minute

E un gândac de bucătărie și știe că prădătorul a ajuns prea aproape. Îl simte cu antenele și îl recunoaște, deși nu știe de unde. Poate s-a transmis, de-a lungul a milioane de ani de evoluție, informația că amestecurile de alcani și meta-alcani înseamnă pericol. Poate a primit, singurul din ooteca lui, această informație, printr-o încrucișare norocoasă de cromozomi. E rară informația aceasta, sunt puțini supraviețuitori care s-o transmită. Simte moleculele volatile cu sensilele și știe că e prea târziu pentru fugă.

Corpul lui e o mașinărie de receptori. Are sensile chimio-receptoare pe antene, pe cuticule și pe picioare, și perișori mecano-receptori pe cerci, cele două mici antene de lângă anus. Perișorii de pe cerci pot detecta vibrații atât de fine încât, dacă unul singur adie cu o milionime dintr-un metru – dimensiunea unei bacterii mari – se declanșează reflexul de fugă în mai puțin de 50 de milisecunde.

Și totuși, prădătorul a trecut nedetectat de cerci și a intrat în raza, mult mai apropiată, a antenelor. E la mai puțin de 20 de centimetri. Gândacul e în stare de alertă maximă. Ocelii sunt nefolositori în întuneric, însă ochii complecși pot detecta mișcarea. Doar că, dacă prădătorul nu mișcă, e invizibil.

Prădătorul este o viespe smarald, de două ori mai mică decât gândacul. Are antene spiralate, torace și abdomen verde perlat și picioare roșu aprins. La lumină, culoarea ei se schimbă în funcție de unghiul din care e privită, culoare cameleon. Abdomenul, o masă de mușchi, e sclerozat cu straturi suplimentare de chitină ca să reziste la înțepături și mușcături. A aștept mult în întuneric, în umezeală și cald, în mirosul de celuloză și clei. Poate e subsolul unei librării, poate al unui anticariat. Viespea știe că gândacul e atras de hârtie, că are în intestin bacterii care digeră celuloza. Știe cu precizie ce bacterii are gândacul în intestine, căci datorită lor l-a găsit.

Gândacul face un pas. Viespea rămâne încremenită, cu antenele desfășurate înainte. Distanța e bună, poziția nu. Gândacul e cu fața, dacă-l atacă din poziția aceasta, îl pierde. Gândacul palpează în continuare aerul cu antenele pline de perișori conectați direct la neuroni. Nu mai simte mirosul de metan. Se întoarce cu lateralul. Și viespea atacă.

Dintr-un salt ajutat de aripi, ajunge la gândac și se prinde cu colții de mandibulele lui. Gândacul lovește sălbatic cu picioarele acoperite de spini, dar ploaia de lovituri nu face decât să o ajute pe viespe, care caută în mezotorace baza unuia dintre picioare, locul în care cuticula e mai subțire. Găsește zona și introduce acul știind, evolutiv, zona, unghiul și adâncimea. Caută ganglionii toracici care controlează mușchii. Acul este organ senzorial, sub loviturile primite constant în cap, viespea palpează densitatea țesuturilor și rezistența mecanică din interiorul gândacului. Ajunge la ganglionii musculari și injectează un venin din molecule bioactive, un cocktail de aminoacizi ce-i întrerup gândacului semnalele de la creier la mușchi. Efectul e decisiv, picioarele gândacului paralizează. Viespea scoate acul, se ancorează de pământ cu picioarele din spate și cu cele din față trage gândacul din răsputeri, încercând să-l întoarcă pe spate. Se grăbește, are la dispoziție mai puțin de un minut.  Reușește. Pe spate, gândacul flutură inutil picioarele dinapoi, în timp ce viespea îl încalecă, pregătind a doua înțepătură. A doua înțepătură e cea importantă, determină rescrierea voinței. Viespea își încordează abdomenul și pătrunde cu acul telescopic prin gâtul gândacului, în cap. Caută creierul, ganglionul supraesofagian. Ancorată cu ghearele și cu colții, palpează cu vârful acului în interiorul capului gândacului. Găsește circuitul de dopamină și zona ce controlează comportamentul și motivația. Acolo injectează a doua dozā de venin, apoi se desprinde de gândac și dispare.

Gândacul se întoarce de pe spate pe picioare. E buimac. Își ridică elitrele și le curăță. Nu știe ce i s-a întâmplat. A fost un prădător care a încercat să-l omoare, dar el a supraviețuit. Se simte murdar, infestat, plin de paraziți. Cu mandibulele și limba, începe să frece și să lingă fiecare segment din cele 50 ale fiecărei antene, de la bază spre vârf. Pare că și-ar ronțăi antenele, atâta atenție acordă fiecărei părticele. Își curăță picioarele, articulațiile, spinii, își freacă cu ele tot corpul, apoi o ia de la capăt. Nu-i mai e foame, nu-i mai e frică, nu mai e interesat de celuloza și de cleiul din jur. Prădătorul nu e nicăieri, ar putea fugi. Dar rămâne pe loc și, pentru o jumătate de oră, se toaletează. Apoi, încremenește. Antenele, din organe multifuncționale de gustat, mirosit și pipăit, îi coboară, blege. Viespea se întoarce. A găsit între timp o vizuină perfectă, un capac de pix pierdut în subsol. Gândacul e în picioare, total apatic, un animal care nu mai reacționează la nimic. Viespea îi palpează cu colții o antenă, de la bază spre vîrf. Unde ajunge la o grosime potrivită, i-o secționează. Nu reușește din prima, e prea obosită, e nevoie să smunceasccă, să apese de mai multe ori pe foarfecele colților.  Gândacul e scuturat de eforturile viespei, dar nu se împotrivește. Viespea reușește să îi secționeze antena și începe să bea hemolimfă, care e sângele gandacului. Are nevoie să se împrospăteze, după tot efortul depus. Îi taie și cealaltă antenă și suge și din aceea, ca dintr-un pai. Gândacul e docil, oferă sânge din capul lui.

După ce se întremează, viespea începe să-l tragă pe gândac de cioturile antenelor spre vizuină. Gândacul merge împiedicat, pare că a uitat cum se face. E sănătos și puternic, dar a intrat într-o stare de hibernare neurologică, și-a redus bătăile inimii, corpul lui primește semnale că urmează o perioadă în care trebuie să reziste fără hrană. Viespea ajunge cu el la capacul de pix și îl împinge înăuntru. Nu e ușor, gândacul a uitat cum să-și strângă picioarele, cum să-și plieze exoscheletul ca să încapă în spații înguste. Dar, cu efort, viespea reușește și-l împinge până la capătul închis al capacului de pix. Urmează cea mai delicată parte, cea de care depinde succesul sau insuccesul întregului ei efort. Cu grijă, palpând îndelung cu perișorii din capătul abdomenului, îi găsește tibia piciorului drept, din mijloc. Scoate ovipozitorul și depune la încheietura acelui picior un ou lipicios. După care iese, sigilează capacul cu pietricele și pleacă. Și-a îndeplinit misiunea.

În interiorul capacului de pix, cu metabolismul încetinit, gândacul așteaptă. E sănătos, dar complet pasiv. În șapte zile, creierul lui poate neutraliza complexul străin de enzime. În șapte zile, și-ar reveni, ar rupe capacul viziunii din capac de pix și ar fi liber. Dar nu are la dispoziție șapte zile. Din oul viespei iese o larvă. E mică, transparentă și foarte fragilă. O simplă mișcare a piciorului gândacului, un banal reflex, ar strivi-o. Dar gândacul nu mai are reflexe. Larva e oarbă, se târăște căutând căldura, iar căldura vine de la încheietura piciorului gândacului, unde se unește femurul cu tibia. E subțire cuticula acolo, iar colții slabi ai larvei reușesc să o străpungă. Îi consumă cartilagiul. Încet. Prin el, are cale liberă la mușchiul femurului. E atât de mică încât încape în picior, unde intră ca un mic miner. Sapă cu cei doi colți și tot ce sapă, mănâncă. În prima zi consumă tot mușchiul piciorului. E mai mare acum, nu mai poate ieși pe unde a intrat și nici nu poate străpunge chitina piciorului. Ca să iasă, are prima exuvie. Își lasă corpul în urmă ca pe o haină și încape prin gaura pe care a intrat. E la fel de mică, dar acum e albă și are colți noi. Începe cu ei străpungerea abdomenului. Gândacul e viu, dar, comportamental, total imobilizat. Controlul voinței nu-i mai aparține. Larva crestează tegumentul, pătrunde în abdomen și capul i se afundă în hemolimfă. S-ar sufoca, dacă nu ar avea pe cap un puf aproape invizibil, pe care sunt prinse molecule de oxigen. În timp ce suge, moleculele se resorb în corp, asigurându-i oxigenul. Până la finalul celei de-a doua zile, suge toata hemolimfa. Îi bea gândacului tot sângele. Activitatea continuă de a mânca o stoarce de energie, dar proteinele primite i-o restituie. Nu se poate opri. Nu doarme. Nu face pauze. Nu respiră. Doar mănâncă. În a treia zi, larva este cu jumătate de corp înăuntrul gazdei, care e în continuare vie. I-a mâncat gândacului rezervele de lipide, bateriile lui de energie, stocate pe partea ventrală a abdomenului. În a patra zi, larva intră complet în gândac. Trece printr-o nouă exuvie și are nevoie de și mai multă hrană. Începe să mănânce organele nevitale: stomacul, intestinul, testicolele, resturile de țesuturi. Îi trebuie carne fragedă, are nevoie să-l țină pe gândac în viață cât mai mult timp. E mare acum, dar se mișcă prin interiorul lui cu ușurință. E mânjită toată de măruntaie, pe care le linge de pe corpul ei inelat. Ajunge cu gura, a câta oară, la inima gândacului, care începe din torace și se termină în abdomen. Inima încă bate, dar larva o ocolește. Se îndreaptă spre cap. Pe drum, îi mănâncă ultimii nervi, cuticulele interne, resturile musculare. Gândacul e o ființă căruia i-au mai rămas două organe proprii, nelegate între ele de nimic: inima și creierul. Anatomic, e viu, în sensul în care cele două organe mai au înăuntrul lor celule prin membranele cărora se deplasează ionii. De sodiu, de potasiu, de calciu. Larva îi consumă creierul, apoi se întoarce și îi mănâncă inima. Gândacul moare. Larva s-a folosit de sistemul lui de supraviețuire exact împotriva lui.

Larva oprește hrănirea, se înfășoară în mătase și formează un cocon în interiorul carcasei. Mâncând gândacul pe dinăuntru, i-a mâncat trecutul, memoria genetică, bacteriile cu care trăia în simbioză. Știe ce nevoi a avut gândacul, ce i-a plăcut, ce i-a displăcut, unde a trăit gregar, unde a trăit singuratic, ce pericole a înfruntat și ce informații a acumulat despre prezența ei, a viespei smarald. Va folosi toate aceste informații și le va transmite mai departe. Deocamdată doarme și în somnul ei, în noua ei hemolimfă amestecată cu lapte de cocon, se transformă din larvă într-o creatură la fel de frumoasă ca mama ei. Doarme 14 zile, după care se trezește. Are colți noi, negri și puternici cu care rupe coconul în care a dormit. Sfâșie abdomenul gândacului și își sapă ieșirea din vizuina capacului de pix. Așteaptă o oră, poate două. Aripile i se întăresc, culoarea devine completă, verde cameleonic. Își ia zborul pe curenții de aer, e prima ei zi de viață. Iese din subsol, vede soarele pentru prima oară, dar e ca și cum îl știa dinainte.

Ține minte mirosul de celuloză și clei. Se orientează în funcție de soare și memorează intrarea în subsol. Când va deveni mamă, se va întoarce.