Iarna câinelui

Timp de lectură: aproximativ 17 minute

Așa e când ai câini, repeta bătrânul, încercând să se consoleze. Împlinea 84 de ani și trebuia să fie senin, să se bucure, să răspundă la telefoanele prietenilor, unii mai tineri, alții de-o vârstă cu el, unii la câte-o aruncătură de băț, alții plecați în străinătăți de ani și decenii, stabiliți acolo, cu tălpile înfipte adânc în pardoselile acelor case pe care el, universitar pensionat de două decenii, și le putea numai închipui. Cele două mobile și fixul, ba chiar și tableta soției folosită pentru comenzi online, țârâiau, zbârnâiau, se luau la întrecere, îngrămădindu-i în ureche mereu aceleași urări, de sănătate mai bună decât toate, chiar dacă el n-o mai avea de mult, chiar dacă bolile nici nu mai aveau loc în el și cu toate astea nu se lăsa doborât, nu se pierdea cu firea, de se minunau toți de longevitatea lui nerușinată, când alții, cu mai puține zecimale la bord, cădeau fulgerați la prima afecțiune mai gravă, crăpau cu zile, cu tot viitorul în față – sau măcar cu cea mai promițătoare parte a lui.

Pe la 11:48, îl sună un fost colaborator cu gând să-l întrebe de-o carte, un volum de povestiri de Heinrich Böll, Destinul unei cești fără toartă, peste care acela dăduse traducând un elvețian cu nume de cod Henri Bulle. Însă bărbatul nici n-apucă bine s-aducă vorba, îl interesa un text anume, „Oile negre“, că bătrânul i-o și tăie. Mai vorbim, acuma noi așteptăm veterinarul să vină să-l eutanasieze pe Heinrich, îți mai aduci aminte de Heinrich?, se chinuie de câteva zile și chiar am crezut că moare singur, de bătrânețe, fără ajutor, însă nu și nu, așa c-am chemat o femeie, nu-i prima dată, așa e când ai câini. Și avuseseră la viața lor, nu glumă. Rămasă fără copii, dintr-o alegere personală sau constrângere medicală, nu știa nimeni, de la un punct nici măcar ea, soția profesorului ar fi adoptat fiecare cățel vagabond, vecinii o vorbeau pe la spate că are crescătorie. Cum un câine trăiește în medie zece, hai doisprezece ani, se obișnuiseră să îi schimbe, prin curte li se perindaseră zeci de patrupede, în toate nuanțele și soiurile posibile. Între timp, numai la vraci nu fuseseră, înfiau asistenți răspopiți de la facultate, studenți, alți nevoiași. De fiecare dată însă, Făt-Frumos îi lăsa, și parte n-aveau de el, căci ba pleca prin țărișoare străine, ba se făcea nesimțit și uita cu totul de ei, îngrijindu-se de proprii-i părinți, câți mai avea, de regulă o mamă cu boli terminale sau incipiente – fiindcă în colțul acela de lume, după ce filosofaseră o viață la schimbările de oră, tații plecau primii.

Bătrânul închise așadar exact în momentul când o zări pe femeie de la fereastră. Cu urechea în celălalt aparat, bărbatul de 36 de ani se văzu obligat să-și închipuie derularea evenimentelor, întâmpinarea femeii aceleia, căreia numele de eutanasiatoare i se potrivea ca o mănușă încăpătoare, o și vedea, din cine știe ce motiv îi plăcea să și-o imagineze așa, într-un halat de hingheriță cu buzunarele dând pe dinafară de sticluțe cu lichid letal incolor și seringi nesterilizate (ce rost avea?). Cele două femei se ocupă de tot, profesorul atins de Alzheimer nu poate coborî, silit să-și reprezinte la rândul său scena. Lui câinii nu îi sunt oricum la fel de dragi ca nevestei, căreia în plus îi devenise cu timpul tot mai greu să se ocupe de ei. Ca și ceilalți, Heinrich îmbătrânise odată cu el. Iată că îi supraviețuise și lui. Se bucura în sinea lui de fiecare dată când mai murea unul, când mai trebuia săpată o groapă în spatele curții, era semn că sărmanul de el mai avea încă zile. Însă știa că vine și ziua când se va întâmpla invers, când un câine mai zdravăn ca alții, mai tânăr, mai în putere, mai nedoritor să plece pe cealaltă lume, cu mai mult chef de viață decât oricare altul, va scăpa, îi va rezista, îl va trimite pe el dincolo, simțea cum pe câinele acela pe care și-l închipuia nemuritor începe deja să-l iubească, de parcă din moarte l-ar fi putut iubi și mai mult. Venea și ziua aceea –  ajuns acolo, nu ar mai fi existat niciun motiv să țină și cu ultimii dinți de ora de vară.

Își amintește apoi cum, în ziua când împlinise întâia vârstă rotundă (sau nu era amintirea lui? citise undeva? i se învălmășeau toate în cap și, până la urmă, cine poate spune cu mâna pe inimă sau la frunte că își aduce aminte exclusiv lucruri din cele trăite de el, că nu le încurcă deja cu amintirile altora, amestecate și răvășite într-un carusel pe care un ax neștiut îl învârte la viteze tot mai amețitoare?), a zărit un câine legat de-un copac. Lăsat să moară, numai piele și os. Cerșindu-i o firmitură, o picătură, scheunând cu toți colții scoși. Băiețelul care era, ce să-l dezlege, o luase, cu sângele să-i împroaște afară din piept, la fugă. Păcat de moarte, oho, ca și cum păcatele pot fi altfel. Da, s-ar fi putut spune că, din moment ce își amintea totul și după o viață de om, atunci, când a fugit în loc să salveze, lăsând animalul să-și dea duhul acolo, a comis un păcat, fie. Dar dacă nu l-a văzut nimeni, conta? Se speriase: dacă era un câine turbat, dacă l-ar fi mușcat – dacă i-ar fi sărit la zona sensibilă și i-ar fi smuls dintr-o smucitură ce avea mai de preț?

Avea pe atunci vârsta nepotului său de acum, fiu al unui fiu care venise pe lume la treizeci de ani după aceea, rod căznit al unei prime căsătorii de care se alesese un praf de mai mare dragul. Ar fi putut fi, acesta, cel mai bun prieten al tatălui său, cum se laudă octogenarii de „Câștigă România“ cu fiii făcuți la jumătatea vieții, însă nu te puteai bizui pe asta, întotdeauna când încerca să-l aducă-n discuție mama vitregă se rezuma la două cuvinte: să nu vorbim. Alunecând pe firul amarnic al posibilităților, avea și el o curiozitate: cum ar fi fost existența lui dacă l-ar fi dezlegat pe câinele ăla atunci, cum ar fi fost dacă, așa cum cel din curte era eliberat în moarte acum, l-ar fi eliberat pe acela în viață? S-ar fi luat după el? S-ar fi ținut, așa, după el, după coada lui ridicată, un periscop în ceață, oriunde s-ar fi tot dus? Întrebări îndesate pe care nu avea cui să le pună. La fel de bezmetică, viața i se derula cu repezitorul pe dinaintea ochilor și nu vedea unde altundeva l-ar fi dus pașii, cum s-ar fi așezat orele una în alta, formând zile și săptămâni și luni și ani, claie peste grămadă, până acum, nu l-ar fi adus oare exact în același loc, la aceeași fereastră, din spatele căreia să vină aceleași tânguiri – ale soției, ale câinelui ăluia devenit ca un fiu pentru amândoi?

În bucătăria ce arăta mai ceva ca după un bombardament cu drone de ultimă generație – vase nespălate de săptămâni, cești, farfurii sau tacâmuri îngrămădite-n chiuvetă în echilibru fragil, sacoșe de cumpărături stivuite la geam, bufete cu fel de fel de pachete și conserve de carne –, acolo, ceasul țintuit la ora de vară sună de douăsprezece ori, stătu o milisecundă în cumpănă, apoi își văzu de treabă cum știu el mai bine, continuând să își facă rotocoalele ca și cum ar fi vrut s-o ia la goană pe un câmp arat în neștire, cu plugul înfipt tot mai adânc în pământ, până în carne.

Bătrânul închise ochii, așa cum îi închise și când femeia luase câinele de pe stradă, venind cu el în curte, momindu-l cu o gamelă plină de bunătăți, închizând poarta după. Curând, această nouă adopție îl pusese cu totul, din cap în picioare și înapoi, în fața faptului împlinit. N-avea ce face, nu se putea sub nicio formă opune. La scurt timp, era ca și cum câinele s-ar fi aflat dintotdeauna acolo, botezat fiind cu prenumele unuia dintre scriitorii săi preferați, unicul pe care îl și cunoscuse. Ceva din corcitura de dog german îi amintea de tinerețea căreia îi pusese capac și flori după stagiul de perfecționare la Köln, urbea lui pentru doi ani pe vremea când Böll încă trăia. Un singur hatâr îi făcu matroana bărbatului său, rostind fără deosebire la ora mesei – fixată pe lumină la patru, indiferent că era iarnă sau alt anotimp, căci în casa aceea nu se sinchisea nimeni de asemenea mofturi – un joc de cuvinte. Heinrich, îți aduce mama bolul acum. Avusese cu ea și alți câini, pe Hermann, pe Thomas, pe Günter; de frică să nu lase urmași, nu adoptau decât masculi, fusese singura condiție pusă de profesor. Acesta închise urechile și acum, să nu audă nicio scheunătură, de parc-ai putea auzi viața scurgându-se afară din trupul acela de cățelandru umflat, îmbuibat, fiindcă îl hrăniseră mereu bine, cumpărau tacâmuri de pui special pentru el, să nu cumva să moară de foame, își luau de la gură pentru îndestularea lui, însă lui, își spunea omul, poate mai bine i-ar fi mers cu mai puțină mâncare, nu făcea nimic altceva decât să mănânce și doarmă, de la o vreme nici nu mai deschidea gura la trecători, la mașini, la băiatul ce agăța de gard punga cu prânzul pentru stăpâni. Era împlinit, putea muri de acum.

Ăsta era adevărul. Nu îl durea moartea acelui câine, și încă de ziua lui. N-avea decât, nu se lăsa afectat. Era în fond o promisiune că el, stăpânul, mai poate încă trăi, că mai are zile trecute undeva pe răboj – iar bătrânul avea să o ia cât se poate de bună, oricât s-ar fi pregătit armatele de cunoscuți, mai tineri, mai bătrâni, o apă și un pământ până la unul, să comande coroanele acelea kitschoase de flori, bătându-și capul cu ce să scrie pe ele, ca și cum cineva s-ar fi obosit să citească. Lui, celuilalt, câinelui adică, nu se gândea nimeni să-i facă rost măcar de-o garoafă, o crizantemă, un os cu fundă, acolo, ceva cât de simbolic, doar fusese și el o ființă umană, ținută la casă de om.

Ca oricare alta, ziua trecu și, după-masa, un telefon al soției profesorului aduse confirmarea că lucrurile se desfășuraseră întocmai. O puteau lua de la capăt, ca și cum totul s-ar fi întâmplat încă o dată. Conversația sfârși în speranța acelorași toate bune.

Fără-ncetare, zgomotele de fond își urmau ritmul. În bucătăria goală și devastată, ceasul cu baterie continua să bată pasul pe loc, semn că ziua când avea să se treacă și-n casa lor la orarul de iarnă nu putea fi departe. Numai pe un perete verde din cealaltă bucătărie, a fostului colaborator bun la toate, acoperind gura de aerisire, un cesuleț handmade cu mecanism nesilențios continua să rămână blocat la 1:23 noaptea, ora nașterii proprietarului. Cel care, mai înainte de a-i suna ceasurile să vină pe lume, văzu moartea cu ochii prin perdeaua de fum a pântecului care îl învelea, sub înfățișarea unui dulău alb, fantomatic. Se puse atunci pe un plâns de n-a putut nicio moașă din satul acela de munte ca să-l împace. Asistentul venit în casa unde i se cazase mama la începerea anului școlar, condamnându-l să fie legat de studii inutile o viață, o dădea cu taci, fiule, fătule, și suflați, doamnă, în sticla asta până o spargeți, dar lui i-ar fi trebuit un tată să-i fie alături în clipa aia unică și irepetabilă. Un tată să-i făgăduiască orice numai să vină pe lume, stelele de pe cer și viermii pământului. Venirea dincoace, înscăunarea în locul înaintașului. Cum, spre deosebire de ceștile fără toartă, oamenilor nu le e dat să se nască de două ori pe pământ, singura dată când ar fi putut să o facă, băiatul se născu așa cum pornise, nemângâiat. Predestinat să devină oaia familiei. Același care, acum, dacă ar fi avut un cățel năzdrăvan, tânăr și în putere, cu mult chef de viață, l-ar fi numit Wolfgang și i-ar fi fost de ajuns. L-ar fi scos la plimbare în fiece după-masă pe locul viran de la marginea Mănășturului, neștiind că de fapt el îl poartă pe el, până la indistincție. L-ar fi urmărit cum se zgâiește la porumbeii din geam urcându-se printre flori, ascunzându-se pe după anthuriumul explodat în octombrie, atent să nu se înțepe în cactus, gata să-l certe ușor de la masa de scris cu vedere înspre balcon dacă rupea o frunză de ficus, dacă lătra la salutul cățelei închise deasupra. Tânărul aștepta ziua morților, când avea să meargă din nou acasă, la mama lui, ca s-o însoțească la cimitir, unde îi așteptau ochii lumii. Tatăl său nu îl așteptase nici în viață fiind. Și nu ar fi trebuit să se gândească mult cui să-l lase în grijă pe câine de data asta. Eventual să-i adauge și prenumele Johann.

Scrie de zor în vreme ce potaia vecinului latră, lăsată iar singură. Uneori îi venea să-i sucească gâtul, apoi își imagina cum ar fi fost invers, își imagina senzația, cu alte cuvinte, lentei deșurubări a propriului cap de pe umeri, cum ar fi fost ca un câine să îi sucească lui gâtul pentru simplul fapt că vorbește singur sau pur și simplu pentru că țăcăne posedat în fiece dimineață la tastatura lui învechită, din care tastele par să țâșnească direct pe tavan, izbind ca literele de fier ale unei mașini de scris mult visate, trezindu-l încă o dată. Nopțile urmau să crească de-acum, indiferent că oamenii se ghidau după ora de iarnă sau nu, deși oficial de zece zile se trecuse la ea, și ceștile înghețau pe pervaz în așteptarea unei zăpezi. Căutând ca nebunul pe internet, nu găsise din volumul acela de Böll nicio bucată care să dea titlul propriei cărți. Tocmai citea ultima pagină, când auzi o lătrătură mai vie și scapă cana fără toartă păstrată ca amintire din care își bea ceaiul de miezul nopții. Tuturor și la toate ne vine rândul, își spuse, adunând repede cioburile și dând cu mopul peste parchet. Ajuns la fraza din urmă cu o zbatere mică de inimă – „totul arată ca și cum ar fi înțeles totuși ceva…“ – se uită mai bine la fața prozatorului de pe wikipedia, i se păru că seamănă teribil cu a profesorului și a tatălui său și înțelese că fiecare dusese o viață de câine, condamnat mereu să aleagă între moarte fără durere și bătrânețe fără sfârșit.

Ovidiu Lorenz (n. 1986) este prozator. A participat la ateliere de scriere creativă sub îndrumarea lui Florin Iaru și prin Revista de Povestiri. A publicat în periodice ca Apostrof, Dilema veche (rubrica „Onirodrom“), Familia, Ficțiunea OPTm, LiterNautica. Beneficiar al unei burse de creație literară acordate de Uniunea Scriitorilor din România (2021), pentru romanul de început al unei proiectate trilogii. Ca Ovidiu Komlod, a semnat 3 volume de poezie: noapte-lumină (Casa de Editură Max Blecher, 2017), Zgardă litere (Curtea Veche, 2021) și douăsprezece (Charmides, 2023). Cu diverse nume, a tradus din peste 50 de autori, majoritatea francofoni.

f
1942 Amsterdam Ave NY (212) 862-3680 chapterone@qodeinteractive.com

    Free shipping
    for orders over 50%