Până s-or mai liniști lucrurile

Timp de lectură: aprox. 8,7 minute

După standardele mele, e dimineață. După ale oamenilor din sat, se apropie însă prânzul.  Înnebunite de mirosul de pește prăjit care iese din bucătărie, trei pisici tărcate miaună la ușă.

 – Așteptați, bolilor, că acuș vă dau, zice tanti Sița ștergând masa cu un prosop de bucătărie cu pătrățele albe și verzi. Sunt atâția care fac mai rău de-atât și tot scapă, îmi spune apoi, întorcându-se spre mine cu farfuria cu oase în mână.

– De scăpat poate o scăpa, tanti, nu zic, dar cum să mai rămâi om după una ca asta?

– Rămâi, mamă, rămâi, că doar nu a făcut-o intenționat, se duce la biserică, eu așa i-am zis, roagă-te, Rodico, roagă-te, că te iartă Dumnezeu dacă te căiești.

– Dacă ar fi atât de simplu…

– Simplu, nesimplu, altceva nu are ce să facă, doar să-și pună ștreangul de gât, mamă, dar ăsta e păcat mare, mare de tot. Oricum, dacă stai să te gândești, nu e numai ea de vină, mamă. Că ușor o fi să crești două fete singură, să le îmbraci, să le hrănești, să le duci pe una la școală, pe alta la grădiniță, să le iei, să te ocupi de toate. Unchiu-tău doar le trimitea bani de-acolo din străinătate, nu zic, tot pentru ele s-a dus, dar toată greutatea pe ea era, mamă. Și-a greșit, eu nu zic, a greșit rău, dar n-a vrut, mamă, n-a știut, ea a zis că face bine, să nu le tundă la zero, că erau și ele fete, voiau cu părul lung, și ce păr ondulat aveau, erau frumoase foc, amândouă, păcat de ele, mamă.

Pentru tanti Sița, lucrurile se împart în două, păcat sau nepăcat. Dar oricât ar zice popa că Dumnezeu te vede și te iartă, oricâte lumânări ai aprinde și oricâte cruci și mătănii ai bate, pe mort de la groapă nu-l mai întorci. Și-acum nici nu e vorba doar de unul, sunt doi, două suflete care s-au dus unde s-or fi dus, unde ne-om duce toți când o veni vremea noastră. Doar că vremea lor nu ar fi trebuit să vină, erau mici, prea mici, ar fi avut o viață întreagă înainte dacă nu le spăla maică-sa cu soluție de oi, să le scape de păduchi, de unde să știe ea că fetele o să se înroșească și-apoi o să se învinețească și-o să tremure din tot corpul și până să vină salvarea cea mică o să fie deja fără suflare, urmată la scurt timp și de cea mare, ne pare rău, doamnă, avea să zică paramedicul în timp ce din albastru cerul se făcea cenușiu și roșu și portocaliu și cădea peste ea grămadă, ce-am făcut, ce-am făcut.

Am ajuns în sat aseară târziu, dar am rămas să dorm la vecini, nu am avut curaj să intru la noi. La noi e un fel de a spune, de fapt e casa bunicilor mei, în care, după ce au murit bătrânii, au rămas unchiu-meu și familia lui, apoi doar familia lui, apoi doar, în fine, om vedea cine. Cât eram copil, veneam des, tot la două-trei săptămâni, iar vacanțele mi le petreceam pe toate aici, în casa de pământ cu prispă albastră în care o vreme am fost singurul nepot. Îmi plăcea, nimeni nu mă punea să-mi fac temele, nu mă certa, nu-mi impunea nimic. Puteam să stau nespălat pe dinți și toată vara, nimeni nu se uita în lumină la periuța mea, să vadă dacă e udă. Aveam vreo doisprezece ani, era vacanța de după clasa a șasea când unchiu-meu s-a însurat și în scurt timp a apărut prima lor fetiță, apoi după vreo doi-trei ani și a doua. Eu începusem deja să nu prea mai vin, școala mă solicita destul de mult, plus că mă făcusem mare, aveam alte preocupări, casa de la țară mi se părea din ce în ce mai mică, iar bunicii din ce în ce mai bătrâni și mai plictisitori. După ce-au murit și ei, nici ai mei nu mai dădeau pe acolo mai mult de o dată – de două ori pe an, mai ales că și unchiu-meu se hotărâse să plece în Anglia, la muncă, așa că pe fete nu apucasem să le cunosc cine știe ce, dar erau, totuși, verișoarele mele mai mici, în rarele ocazii când ne vedeam veneau să mă îmbrățișeze și mă urmăreau peste tot pe unde mergeam, trebuia să le alung ca pe pisici când mă duceam să fac pipi în fundul curții. Nici pe mătușă-mea Rodica nu o cunoșteam prea bine, părea femeie bună, nu o auzisem niciodată ridicând vocea. Făcea plăcinte când veneam la ei și îmi umplea sacoșa cu tot felul de dulcețuri și murături, de nici nu le puteam duce, dar, dacă m-ar fi întrebat cineva, chiar nu aș fi știut ce să spun despre ea, o femeie, acolo.

La înmormântare nu venisem, maică-mea insistase să rămân acasă, lasă, mamă, că ne ocupăm noi de toate. Vrusese să mă protejeze, cred, sau cine știe ce fusese în capul ei. Eu oricum mă simțisem ușurat, că le văd sau nu, ele tot moarte rămân, mai bine să nu le văd. Dar acum nu mai era nimic de văzut, de-o săptămână fetele stăteau în gropile lor săpate în fugă, la marginea cimitirului, iar pentru ai mei venise timpul să se ducă la serviciu, așa că se gândiseră să facem schimb, rămâi tu aici, mamă, săptămâna asta măcar, până s-or mai liniști lucrurile. Cum să se liniștească, nimeni nu știe, dar acum ce să facem. Unchiu-meu rămăsese acasă, venise din Anglia a doua zi după incident și nimeni nu știa ce are de gând, dacă se mai întoarce sau nu. Nici el nu cred că știa ce-o să facă, de fapt. Deocamdată stătea pe băncuța din fața casei, cu ochii în zare. Nu vorbea, nu mânca, nu bea. Stătea și-atât. Păi și el ce-a făcut, o întrebasem pe maică-mea când trecuse pe acasă, la vreo două zile după înmormântare. N-a făcut nimic, mamă, a intrat pe ușă, s-a uitat la fete și-apoi s-a așezat pe băncuță și-acolo a rămas. N-a vrut să vorbească cu nimeni, nici cu noi, nici cu Rodica. Nici la înmormântare n-a mers cu toată lumea, l-am găsit la cimitir după ce am ieșit din biserică, el a tras pânza peste fete și-apoi s-a dat în spate cât au bătut capacele în cuie, a aruncat prima mână de pământ peste ele și după asta a plecat acasă și s-a așezat la loc pe băncuță. Și tanti Rodica? Ei, cu ea e altă poveste, o păzim toți că ne e că se omoară, plânge și țipă și-și smulge părul din cap. Nici la poliție nu a putut să zică mare lucru, bolborosește cuvinte fără sens, e tare greu, mamă, praful se alege de casa lor de-acuma.